Adevěrul Literar şi Artistic, august 1922 (Anul 3, nr. 89-92)
1922-08-27 / nr. 92
{* ,5 ADEVERu LITERAR ȘI ARTISTIC» Mișcarea literară Un poet al florilor: D. Anghel Cu prilejul „Poeziilor" lui D. Anghel — Editura Cartea Românească Nimeni una a cântat cu mai multă suavitate discreta palpitare a florilor, nimeni nu s’a putut pogorî în sufletul lor, cu mai cucernică sfințenie și cu mai evlavioasă luare-aminte, ca poetul Anghel. ^Miresme dulci de flori mă ’libată și mă alintă gânduri blânde... „Ce Iertător și bun fi-î gândul, In preajma florilor plăpânde! Jind în grămadă , flori de nalbă și albe flori de mărgărint, JDe parc’ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint. Cuvântul său luminos ca o rază, poleiește clipa trecătoare a florilor cu o grație milostivă, cu un gest interior, de iubire generoasă. Anghel a iubit florie, cu tandrețea părintească, a creatonulul firesc. Fiecare floare însemna pentru el o foaie albă de calendar, pe care-și scria rândurile povestei intime, a sufletului său rar și delicat .Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireazmă: Parcă-mi arunc’o floare roșie o mână albă de fantasmă $’un chip bălan lâng-o fereastră răsare ’n fulger și se stânge... De atuncia mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge. Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint îmi surădeau cu drag, cum râde lumina ’n fol de mărgărint, 15 dulci treceau zilele toate, arar dureri dedeau ocoale. Aici amintirile’s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale. Asociațiunea in tre zmea cu adierea unei mâini de femeie, în cadrul unei ferestre și durerea golului care rămâne în suflet, când fantasma a trecut și împerecherea imaginilor presărate .In grădină“ cu un adevăr lăuntric— atât de omenesc — compun marea temă lirică a poeziei lui Anghel. Lirismul lui nu se cheltuește într’o risipă de vorbe ademenitoare și calde, ci se concentrează într’o patimă florală, plângând în cadența picăturilor de rouă sau râzând cu inconștiența polenului dăruit la vânturi, fără să cunoască pentru ce, numai j din nevoia unei revărsări de nuanțe și de gesturi intime, comandate de imperioasa evoluție a naturii. Firea lui însăși avea ceva din structura delicată și parfumată a florilor și în nevoile lor de armonioasă expansiune, se stabiliseră parcă, dintr’un început, afinități și tangente nebănuite. Au înflorit iar măgherarii și au a prins nimene de veste... Í Ș i-acum se trec, cum trec pe Urne atâtea vieți ce pâri la moarte Se ascund în numărul mulțimei și umilite stau de-o parte Cum stă între surori sfioasa cenușereasă din poveste Tăcuțî și triști, se trec în taină, cu fruntea în pământ plecată, ""Și mei o mână către dânșii nu se întinde ca să-i rumpă... durerea „maghirarilor“ se ascunde și taina cântăreților, care ajută cu cântecul lor la sporul iubirei, fără s-o aibă niciodată. Citești poezia unui cântăreț, pe care a făurit-o cu atâtea vise și cu atâtea desnădejdi, și cântecul lui îți crește dorurile tale, dar nu te ademenește gândul să-l cunoști sau să-l mângâi. „Dar mii mor formele spre seară și crește luna fără veste Un miros blând, cum nu e altul, păttrunde-atăt de cald și dulce, Că fetele uitând de noapte și că e ceasul să se culce. Rămân până târziu pe gânduri, oftând cu dor lângă ferestre oftează fetele și nu știa, a doua zi de dimineață. Când se coboară în grădină, că ’n biata floare cenușie Ce se ascunde umilită, e atât parfum și poezie... Și, măgherarii mor în taină cum au trăit întreaga viață... * * Dacă forma poeziei lui Anghel a fost aristocrată, ca și tema florilor, pentru care ritmul său poetic a vibrat așa de delicat, nu e mai puțin adevărat, că în această temă, motivele și le-a ales dintre cele mai umile iar gândirea lui poleită, a înfrățit-o delicat, cu sufletul plebeian, într’un acord de rară și generoasă umanitate. A trecut pe lângă florile de seră și le-a salutat frumusețea, parfumul, cu eleganța adevăratului cavaler de salon, dar nu s’a îngenunchiat umili și evlavios, decât la tulpina dezmoștenitelor de soartă și neîngăduitelor, în viața elegantă, de alcov și de grădină. O floare a-soarelui uitată se scutură și își despoaie Podoaba razelor apuse, încetind când bate vântul, Si s’a făcut parcă ’ntuneric cu cea mai de purină rază, Ce sta desprins lucind n aer, din nimbul palid de lumină . De-ajunsi-o candelă ’ntrun templu și a de ajuns într’o grădină O floare ca să ’nveselească un suflet singur ce visează. Și floarea aceasta ocolită și singură, își primește despăgubirea, din visarea mistică a poetului . De tremură în umbră preajma ca ’n jurul unui cap de sfântă. Astfel în „După ploaie“, în acea luptă de viețuire a florilor, poetul amintește: „Biruitor până acuma domnește singur busuiocul iar mai departe : Ja van trimite un gând de pace un miros blând de iasomie. Și flutură’n deșert in aer,, ca un steag alb, o nalbă ruptă. Din învălmășagul acesta de arome și miresme, de gesturi și atitudini, rebele sau liniștite, poetul compune parfumul etern și-l coboară în fiola lui de ritm . Iar noaptea toată deodată, miroase-a dragoste și-a moarte. Dragostea ca și moartea, nu sunt un singur aspect, ci o suită de clipe, de dureri, de parfumuri, o gamă întreagă de sunete, o paletă plină de nuanțe, răsfrânte în grădină și în suflet, deopotrivă de exuberant și de dureros. Atâta spune poetul despre cele două taine ale vieții, fără altă dezlegare, decât doar subtilitate, cu întreaga lor filosofie sceptică, în cupa florilor și în parfumul lor tulburător, ca în „Dragoste“ : Miroasă iarba pătulită asinzeană ș’a surcină, Miroasă dulce, cum miroasă un așternut păstrat de zestre . Si ’n mine, când e întuneric și cărui se face iar lumină, Ca ’ntr’o odaie ’n care-apune ori bate soarele ’n ferestre. *• * * Poezia lui Anghel, deși cuprinde ’n ea o vibrație atât de traductibilă, ușor găsită auirea, respiră un parfum etnic, profund românesc și amintește în motivele ei, elementul de inspirație, luat din sânul naturei și al florei, pe care l-a cunoscut copilăria noastră a tuturora. De aceia, poezia lui răscolește în noi, nu știrs ce sentiment de baștină, ce amintire patriarhală, adormita de vremuri și înălțată acum ca fumul unei cădelnițe. Busuiocul, salcina, floarea soarelui, maghirarii, în atmosfera metaforelor, răscolite de mirosul iasomiei și în rânduiala lăzilor de zestre, sau din scuturarea năframelor peste pălimare, zugrăvesc laolaltă imaginea adormită, a unui trecut — al nostru — acoperit de dărnicia frivolă, a vremilor noui, vopsite proaspăt, de alte mâini și de alte inspirațiuni streine. In conservarea lirică a acestui tezaur intim, poetul a strecurat și acea notă caracteristică a poeziei nouă, care rezidă în senzația ciudată și nervoasă, căzută în receptorul sensibilității cu sonoritatea unei mingi de cristal. Cu legănări abia simțite și ritmice încet-încet. Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prună înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii. Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet. Mai departe descrierea se încheagă rotund . Împrăștie în aer dorțul acesta ritmic de fantome, ca să-și continue „Balul Pomilor“ fantasmagoria lui de umbre . Ce e de spumă sus pe ramuri, se face jos de catifea. Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele Svărlite de dănțuitorii ce au rămas numa’n dantele. In parcul legendar în care s’a prefăcut grădina mea Imaginele se perindă feeric, ajungând la: „Ghirlănzi de flori îi leagă’n treacăt și-im arc sub Beereram Boltește albastre perspective, sub care alte cete ninse Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam. Nu se poate închipui o frescă mai nouă și mai fragedă, ca această evocare, ce își împerechează minunat imaginea cu concepția morală a lui Puvis de Chavannes : „Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri Despodobiți de-atâtea grații, ce le ’mprimuă luciul lunii... Și parcă vezi apoteoza Sfintei Genevieva și cavalcada albă, a visătorilor mistici... * * * Așa sufletul lui se distilează, încet și tragic, ca o slujbă religioasă, în adorația florilor, cărora le închină și dragostea și moartea, deopotrivă de statornic. Narcisul, care moare în pahar, îî întregește o icoană de iubire : Și-acum mâinile-t pdbe le simt de mine aproape, — Ah ! pare mâini, tot răul vă fie -ntors în bine, Ce duh își poartă lampa arareori în mine se pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape ? In imaginele lui clare, ca niște icoane religioase, dedesubtul petalelor și îndărătul tulpinilor, frământate de furtună, se răsfrânge ca ’ntr’o oglindă aburită de respirații profunde, simbolul cercetărilor dureroase, de dincolo de noi, parafraza infinitului, pe care o trăim fiecare. Omul din Iurtă, deslușește, această nouă frază a poeziei lui Anghel. Privesc o semuire de om în discul lunii, Un chip bizar ce râde, privind, de sus pământul, Un râs amar și struniu ce’i au numai nebunii, Si morții, când pe buze U-a ’ncremenit cuvântul. E-un om cu bună seamă, e-un cap de om — o mască. Dar după ironia acestei măști se-ascunde Cea mai cumplită moarte ce-a fost să’mpârățească. Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde... L’am mai văzut desigur de mult, dar poate anii Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere Și tot ce-a ars într'însul s’a stins azi ca vulcanii, Ce râd în discul lumi cu albastrele cratere. L’am mai văzut desigur și știu — dar tu, iubită, Ce te-ai deprins să judeci cuminții și nebunii Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită Cunoști tu cine î omul ce râde ’n discul lunii ? După dantelarea fină și liniștită a poeziei lui lirice, inspirațiunea i se avântă către culmi îndrăsnețe și o viziune halucinată, îi colorează flora cerebrală. Cântecul Greerul, alături de Omul din lună și de Paharul fermecat — iese din lirismul calm, trecând dincolo de alcătuirea vesului, și mai departe de armonia ritmului. „Sunt poate milioane de ani de-atunci — O Soare! De când tu cel de astăzi urci bolțile de-azur . Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, O forță ’n mers ce-și cată o formă și-țm contur. Iar el , Eu simt întâiul sunet care a trezit ecouri Păr’a trezi pe lume Borul unei uri, Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri Și-a deșteptat visarea funebrelor păduri. Ca într’o seră caldă trăiam punctând tăcerea, Privind plin de uimire cum vremile în mers înalță continente ori pregătesc căderea , cine știe cărui fragment de univers. Părea cum că natura arareori sătulă de vechile tipare câta isvoade noi.a După risipa lirică din poemele florilor, poetul Anghel, adună isvoade noi, îmbrăcându-și simțirea în haina cea de pe urmă, a închipuirii poetice. Și gândul lui trăește întreg, în tot ce a scris, dând cuvintelor forma lor interioară, așa cum : ,J Pe masă o mănușă svârlită la ’ntâmplare. Păstrează încă forma frumoasei tale mâini. Și peste gândirea lui s’a întins „Liniște“, ca și peste suflet. Cât de sfioasă crește noaptea, pășind încet din scară ’n scară... Și imaginea pare postumă : Vedenii lunecă sub ramuri ca’n nopțile de sânziene Când crinii albi pornesc pe drumuri feriți de orișice ispită. Iar eu, pășindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită Ce-ar rătăci pierdută ’n tihna Câmpiilor Elizeene. Iluminata întruchipare a ceasului din urmă, plutind în mireasma florilor adormit în liniștea nopței de totdeauna. Claudia Siliiian Vorbind, acum un an, de Luca Ion Caragiale, spuneam că, prin moartea lui, s’ar putea socoti definitiv suprimată nădejdea apariției operei complecte a lui Ion Luca. 1). Literatura stârnită de cartea „Versuri de. Caragilale” mă face să cred, însă, că m’am înșelat. Opera complectă a lui Caragiale e cu putință. In adevăr, am văzut ivindu-se nu numai îndrăgostiți semiplatonici de opera Maestrului, și nu numai agresivi apărători ai onoarei ei. Am văzut apărând volubili meticuloși, scrutători cu voluptate, cari zăresc intimitățile delicioase, — adevărate muzee de miniaturi. Mai interesanți sânt aceștia: investigatorii, decât ceilalți, — ipocondriacii și iritabilii, cari, cu precauțiunile lor mântuitoare, vor să reducă activitatea întreagă a unui scriitor, la strictul necesar. Din partea cercetătorilor primești și familiaritățile întrucâtva arogante, și impertinențele pseudorespectuoase, și mărinimiile cari vor să fie jignitoare, și causticitățile cari, după ce premerg vre-o observațiune, o și urmează. Și, dacă în complectările pe cari dânșii le fac, găsești lucruri spuse și de tine, și spuse mai de mult, te bucuri totuși de ele ca de surprize, ca de trufandale. A scris doar cineva (cu privire, poate, la asemenea inedite). Ecoul mi-a intors adesea Chemările ce-a dat să-mi fure Și eu am tresărit atuncea Ca la îndemnuri de aiure ! Acestora am să le vorbesc cu deosebire, și mai mult o să răspund celora cari, în literatura critică, au aptitudini de contabili-verificatori. Dacă și el, — câștigați uneori mai mult de nevvoza vremii decât de literatura agreabilă a poetului Caragiale. — desvoltă față de mine o vigoare escesivă, care face ca unele lovituri, rezervate mie, să cadă mai numai asupra Maestrului, — o să mă plâng doară de o mică lipsă de dibăcie din partea lor, și o să le strig, din când în când: „mai încetines, măi băeți, mai încetinesc“ I. A. — Dl Liviu Marian, adăugând la cele 5 parodii din volum o a șeasea, mă întreabă dacă toate parodiile lui Apuseus sânt ale lui Caragiale, ori numai primele trei ? Toate sânt ale lui Caragiale. O spun încadrările, adică introducerea în proză și încheierea iarăși în proză, semnate de Caragiale, într’un foileton al Epocei literare din primăvara anului 1896. Am reprodus și aceste încadrări și le-am comentat în articolul intitulat A. Masens publicat în „Adevĕrul literar” și retipărit în volum (pag. 96—103, 104—105 și 119). Faptul că fusese prieten cu Eminescu și că avea o deosebită tragere de inimă către Coșbuc, nu putea să-l abată pe Caragiale de la tendința de parodiere a poeziilor lor, cu atât mai mult cu cât, prin Museul, voia să înfățișeze tipul pasticheur-ului versificator de pe la noi. Parodia nu implică o disconsiderare a autorului parodiat. Câteodată, dimpotrivă, Boileau ținea mult la Cidul lui Corneille dovadă versurile prin care îl apăra de atacurile lui Richelieu și ale Academiei: En vain contre le „Cid” un ministre se ligue; Tout Paris pour Chiméne a les yeux de Rodrigue). Totuși Boileau a parodiat (împreună cu Molière și cu Racine) câteva scene din lepid în piesa Chapelain decoiíié, satiră îndreptată împotriva lui Chapelain, a abatelui Jacques Cassagne și a lui Jean de La Serre. Și, apoi, în cazul nostru, D-l Liviu Marian consimte să creadă că parodiile în stil bolintinian sânt ale lui Caragiale. Or, iată că chiar în aceste bucăți se găsesc parodieri din Eminescu. Poate avea el oaste cât frunză ți iarbă Eu ridic din umeri ți îmi râz în barbă Deci, năframă albă într'un băț să pudeți. Cina nu vede în aceste versuri, reminescențe din Scrisoarea III a lui Eminescu 2), transportate aci de Caragiale tocmai pentru că voia să probeze că... „prea sânt din caleafară originali poeții ăștia moderni!” Dar întrebarea d-lui Liviu Marian dacă am probe directe sau numai indirecte că versurile acestea sunt ale lui Caragiale, vreau s’o extind asupra tuturor poeziilor lui. De unde știu că parodiile, gogoșile în formă populară, stanțele elegiaco-satirice, fabulele, epigramaticele, quatrenul-șaradă, ocazionalele de la un chef și madrigalele sânt ale lui Caragiale? La această întrebare răspund capitolele următoare. B. — Cu versurile „Ce’mi spui de poezie, d’acea himeră tristă”, apărute în „Revista Contimporană” (anul II, semestrul II, no. 10 din 1874), au mers lucrurile ușor. Ele erau semnate cu numele întreg al poetului (numele de familie, cel de botez și ințiala tatălui). Maestrul întrebuința pe atunci ortografia, o părticică din vocabularul și din acordurile gramaticale ale Revistei Contimporane, de care apoi, avea să-și râdă în comedii. Scria, bunăoară, nenumărabili brute, armate formidabili, pe-a timpurilor eternă columnă de granit, hhimere, etc. C. — Gogoașa „Pohodului la Șosea”. Cum am descoperit că versurile acestea sânt ale lui Caragiale? Foarte simplu, și foarte greu. In volumul „Reminescențe” de Caragiale găsesc un reportaj umoristic asupra Camerei din Stambul. Or, darea-de-seamă asupra unor atari dezbateri o mai cetisem cândva într’o minusculă revistă (format în 32), apărută în timpul războiului din 1877 și găsită de mine la un anticar de pe cheiul gârlei. Nu-m- aiinteam bine numele revistuței. Credeam că-i zice Gogoșarul. Mai târziu mi s’a părut că se numea Muscalul. Intr'o fișă alături de alte publicații umoristice (Carpaciulu, Castronul, Chermegiul, Chițibușul, Cialmaua, Cicala..) i-am găsit numele: Claponul. Am căutat și în „Bibliografia publicațiunilor periodice românești și a celor publicate în limbi streine în România sau de Români în străinătate (1817—1887)” de Al. Pop. N’am găsit. M’am îndreptat atunci spre descrierea bibliografică a periodicelor alcătuite de Nerva Hodoș și Al. Sădi Ionescu din serviciul Bibliotecei Academiei Române și am dat (la pag. 132) peste „Claponul, foiță hazlie populară. București. Mai 1877 (3 ore)”. (In treacăt spun că Claponul se scria fără umul final, și apăruse în 6 numere. Biblioteca Academiei Române posedă numai patru). Le-am cercetat. Am cercetat și Calendarul Claponului „pe anul dela Mahomet 1295, dela Christos 1878“. Și am făcut o serie de exhumări: întâi am regăsit Camera din Stambul și Mesajul de închidere a Camerelor otomane, ceea ce mi-a arătat — deocamdată — că Ion Luca Caragiale colaborase la Claponul. Apoi, dând peste întâmplarea cetățeanului Ghiță Car 2 lup băcan și gardist civic cu legătura de gât prăznirea tejghetarului, am văzut, în această gogoașă, viața de familist a lui Iupitn Dumitrache Titircă Inimă-Rea chiristigiu, căpitan în garda civică, a cărui onoare o păzește Chiriac, omul său de încredere și sergent în garda civică. Mai departe, mi-au atinut calea unele gogoși, cari aveau să devie mofturi în 1893 (și în 1901—1902), și miticisme prin anii 1899—1900. Apoi m’am împiedecat de fraze întregi, de împerecheri de cuvinte, de o alură îndelung-amintitoare. Și mi-am făcut astfel convingerea că întreg Claponul (revistața) și calendărașul Claponului au fost scrise de Caragiale (cu colaborarea postumă, și singura iscălită, a lui Anton Pannx). D. — „Parnasul“ din prima serie a Moftului Român. „Moftul Român” în 1893 apărea sub direcțiunea lui I. L. Caragiale, având ca prim-redactor pe Anton Bacalbașa. Bucățile (afară de rarissime cazuri) apar fără semnătură. Versurile sânt când ale lui Caragiale, când ale lui Bacalbașa, când și ale unuia și ale altuia, când ale amândurora cu colaborarea d-lor Artur Stavri și Ioan Al. Bratescu- Voinești și (poate) ale doctorului Urechiă. Stihurile iscălite Antonio de las Bacalbașas, Antonulu alu Păcurarului, Anton Ciobănescu îs, cu siguranță, ale lui Bacalbașa, și nimeni nu se mai îndoiește că distihurile sonore ale Cazărmei Române (cuvinte de Moș Teacă, muzică de Kratochvil) aparțin și ele lui Tony. „Până aicea bine“ cum ac zice Calindariul dascălului Petru Soanul de la Brașov. Cum am deosebit însă de aci-încolo partea unuia de a celuilalt ? Iată cum: In anii 1895—1897 un conflict între Caragiale și Anton Bacalbașa rătăcise într’o strașnică vrăjmășie 3). Tony scotea pe „Moș Teacă, jurnal civil și cazon”. In almanahul lui Moș Teacă pe 1897, el reproduce bucăți în versuri din prima serie a Moftului. E de la sine înțeles că’n toiul iimiciției lor (Caragiale a și figurat într’un duel ca martorul adverasrului pe teren al lui Anton Bacalbașa), Tony nu avea să reproducă bucățile făcute în colaborare cu dușmanul său, necum pe acelea cari ar fi fost numai ale acestuia. Toate bucățile din prima serie a Moftului retipărite în calendarul lui Moș Teacă pe 1897 sânt. deci ale lui Anton Bacalbașa.De altă parte, doi ani după moartea lui Tony, în 1901 (în Moftul Român seria II și în Calendarul Moftului Român pe 1902) Caragiale retipărește bucăți din prima seria, unele fără iscăltură, altele semnate Ion, altele semnata Luca, o parte din ele ,cu (neînsemnate) modificări. Aceste bucăți sânt — cu siguranță — ale lui Caragiale 4). La acest capitol țin să răspund d-lui Scarlat Struțeanu care, într’un articol de fond al Flăcării dela 4 August, opinează că versurile pe cari le-am cules și adoptat eu „mi și-ar fi găsit niciodată loc intr'o ediție pe care ar fi întocmit-o însuși Caragiale” 5). ..Este interesantă opera întreagă a unui scriitor. Din moment ce dânsul n'a pomenit-o nu este drept ca noi s’o facem, in afară de bucățile ce le-a mărturisit că sunt ale lui sau pe cari le-a semnat. Este o impietate să compromitem memoria celor dispăruți cu încercări” slabe pe cari autorii cei dintâi (dc ar fi în viață!) le-ar repudia D-lui crede că nu. Eu sunt sigur că da. Cine mi-a spus-o ? însuși Caragiale ! Nu fiul (Luca Ion), ci tatăl (Ion Luca). Căci, când un scriitor tipărește un lucru, și, după ce-l retipărește, îl mai publică și a treia oară, nici nu mai rămâne îndoială că l’ar fi republicat și a patra oară, și de astă dată poate nu în periodice și almanahuri, ci de-a dreptul în volum. Dar de ce n’a făcut-o Caragiale ? Probabil, fiindcă n’a știut că va muri așa curând. Și, apoi, fiindcă transcrierea bucăților și orânduirea lor cerea o muncă, alta decât crearea lor, mai subalternă și mai ostenitoare. Afară de aceasta o atare muncă pretindea rămânerea în București și nu șederea la Berlin. Și, la urma urmei, n’a făcut-o pentru că nu mă cunoștea pe mine, așa cum avea să mă cunoască fiul său, cu care tocmai pusesem la cale opera complectă a lui Caragiale, când nunta, boala și repedea moarte a lui Luca Ion au zădărnicit această colaborare. E. — De chestia cu „Poezia la un chef” răspunde Dimitrie Teleor (vezi broșurică lui apărută în 1914 în tipografia Cometuarului Popular Român, vezi și istoricul acestei poezii reprodus în volumul Versuri de Caragiale”, pag. 87—89). Cine pune la îndoială afirmația lui Teleor, poate să scoată poezia aceasta din opera complectă a lui Caragiale. De astă dată, nu va fi nici o pagubă. F. — Paternitatea fabulelor Marelui Anonim a fost arhidezbătută. Am dat, totuși, o parte și din aceste desbateri pentru stabilirea faptului că autorul incontestabil al fabulelor din Convorbirile critice pe 1907—1908, e Caragiale. O. — „Căzu Cuza” e semnat Luca. De altminteri contra-atacurile lui Teleor arată că I. L. Caragiale e autorul șarjelor în proză și în versuri în chestiunea Teleor-Cuza. Fliegende Blaetter. H. — Că Picolino e Ion Luca Caragiale mi-a mărturisit-o fiul său, care mi-a și adus să transcriu Odă (Copilului) — un fel de „Pajul Cupidon” — și De ce ? — Scherzo —Mărturia confirmatoare!) a d-lui Mihail Dragomirescu în această privință ar fi binevenită. De ce am dat așa desvoltătoare replici la o singură întrebare, când mai am de răspuns atâtor Întâmpinări referitoare : la Caragiale, la culegător, la adnotător, la editori și la genul de critică pe care-i cultiv, — arheologia literară ? Intre altele am făcut-o pentru a scăpa pe unii lectori de teroarea superstițioasă pe care li-o inspiră bibliografii. Să nu-și mai închipue oamenii că descoperirile în această știință se datorează unor rituri și că cercetătorii în ale istoriografiei sânt pleacă vrăjitori, puțin telus somnambuli și că cele ce află se datoresc unor mistere acherontice. Am ținut să arăt (cu câte subdetalii!) truda meticuloasă în această ramură de activitate în care — în primul rând — intră: cetirea cu băgare-de-seamă, nu răsfoirea ia galop. Când mai există și ceva ținere de minte (nu e nevoe de o memorie prodigioasă, care, dacă este, nu strică!), se ajunge la dezobstruări, la degajări, la elucidări. Cetitorul e drag, odată ce ai numele de cetitor, cetește! Ai să ajungi — te asigur eu! — descoperitor, bibliograf, istoriograf, arheolog literar. Critic, nu. La asta se opune d-l Scarlat Struțeanu care, în „Flacăra”, a descoperit ceva ce poate fi înfățișat prin următoarea formulă: vast + interesant + autentic firește + just negreșit = sterp = comod = intempestiv _________ BARBU LAZAREANU 3) Intre ei a urmat și o aprigă polemică, in care nici unul n’a strălucit printr’o mare bunătate de inimă și din care nu a ieșit biruitor Caragiale. 4) Celelalte, adică bucățile nereproduse în Calendarul lui Moț Teacă, în Moftul Român seria II și In Calendarul Moftului Român, le putem considera ca ale amândurora. Am vorbit, pe larg, despre ele într’o serie de articole („In ceartă cu Anton Bacalbașa”, „Tony Bacalbașa poet epic”. ,Anton Bacalbașa și didactica românească”) din Adevărul literar și artistic. Ele vor apărea la toamnă, într’un volum. 5) D-li- Foți — care, în criticele d-sale din „Viitorul” este tot atât de original pe cât e de original in poezie personagiu) A Museul recomandat de Caragiale, « spune într’un foileton, de CLAUDIA MILLIAN Caragiale — câmp de luptă 1) Intre tată, și fiu luase naștere, în anii de după răscoalele țărănești, o prietenie admirabilă, plină de confidențe. Cele publicate de Luca Ion Caragiale în Amea Europeană sunt numai o infimă părticică din destăinuirile pe cari i le făcuse tatăl său și din cari Luca Ion și-a comunicat nouă lucruri ce vor fi date în vileag, la vremea lor. v 2) Când văzui a lor mulțime câtă frunză, câtă iarbă Cu o ură ne’mpăcată mi-am șoptit atunci in barbă... Iată vine un soi de pace c'o năframă ’n vârf de băt