Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)

1923-11-25 / nr. 155

M ișcarea literară Peste mări .1 Țări de N. M. Condiesan Indiile Ne-a plimbat odinioară prin Egipt și Grecia, arătân­­■*e cu o vervă erudită, secreți frumuseților eterne și proporțiunilor uriașe. Ridicându-se peste suflatul vremei, s’a coborât în­­­ zile cu tâlc și adnotări, pentr­u ca impresiunile sale să construiască din adevăr și cugetare. Nu-l cunoștea ni­ci pe atunci — aproape nimeni — și fiecare era mum­­nit că a descoperit un cercetător de frumuseți. Indiile din cartea a II-a apărută acum, se înalță dintre îduri, fără să mai susțină livreștile p­ăreri streine, ci intima impresiune a autorului. Aici dar, vom ști dacă care a înconjurat pământul cu o misiune specială, este nai călătorul sensibil­ la frumusețea peisagiului, sau ,scriitorul” nebănuit, care pândea în umbra nesigurată sau a așteptărei, clipă de revelațiune- Din cele două urne — cel dintâi și cel de acum — d. N. M. Con­­scu, apare unitar ca conceptiune etică : crede în trans­­latiune. Cu ce ochi și alt tipar al cărnii se mai privise sufletul cândva ? Și totuși din acest misticism păgân, din vederea în viata anterioară și încarnarea viitoare, se­ăptuiește pare că un om nou, plămădit din epicuarianis­­m­, cel mai generos. Simțim aripele imense ale creatiunii copleșindu-ne pu­ine de ani ale înfăptuirii si primim in noi suflarea ti­­nca a pământului. „La început a fost cuvântul"... Nu. La început a fost netărmuita înfiorare volup­­toasa a haosului, fecundând din neguri viata. In acest extaz, se amestecă o inspirație panteistică, and cu frumusețea exterioară a vietei, unitatea lui urmezeu. Care fariseu antideluvian a născocit șearpele pervers, tiator al frunzii de viță? De ce „păcatul" si de ce ne­­îrtarisire pentru minunea cea din urmă, întrupată in nes. purtătoare de vieți în pântecul ei sfânt ? Descoperindu-și sufletul încărcat de tainele vieților­terioare, se ridică și scriitorul în forma vietei de astăzi. D. Condiescu e un romantic. El asociază cu decorul sbuciumul interior — de totdeauna — al sufletului : inimă a bătut; alta i-a răspuns în acelaș ritm. Gău­rile s'au înfrățit, trupurile s’au frânt în spasmul volup­­t al plasticului gest zămislitor; apoi, moartea a trecut, verișul de­ o zi al sufletelor s’a destrămat, oasele au albit și a rămas numai mărturia gândului înnaripat, v­­is de văpaia mistuitoare a dragostii. Dar romantismul său melancolic se înlănțuie deasu­­l arh­itecturilor milenare, vecinica tragedie a sufletu­­, ca o rămășiță a vremilor dintâiu, peste care a suflat mânia ca înaripare a dragostii. Astfel iese, din reminiscențe de marmoră și frânturi de Claudia Millian de legendă vfișul unei patimi omenești, mai tare decât în­săși moartea. Așa se conturează și ia forme precise povestea Șa­hului Jehan și al iubitei sale, Am­man-Banu. Din această înfiripare, ca din atmosfera tuturor de­corurilor, autorul ridică problema îndoelii ca un etern leit motiv al nefilnții. Această îndoială, clatină credința de toate zilele, și-l face­ să-ș i întărească existența scurtă, iu presupusele peregrinări ale unuia și aceluiaș suflet, în încarnări deosebite și norii. Nevoia voluptăților generoase din care purcede plă­cerea și viața îl­­ plimbă în existente vechi, ca să-și eter­nizeze ființa. Geva strigă dinăuntrul său : e nemulțumirea imperfecțiunei umane și regretul popasului prea scurt, prin ceea ce numim : viața- De aici rezultă extazurile li­rice care-i colorează impresiunile. O sete — pentru natură, pentru binefacerile perpe­­tuării și ale dragostei, pentru frumusețea trupurilor și a gesturilor — străbate Indiile, învelindu-le în atmosfera lor de fecunditate și beție. Descriind peisagiile exotice, autorul nu uită să le detașeze pe fundalurile strident de colorate și adesea strigătoare ale cosmopolitismului civilizat dar fără poezie, căci d. Condiescu, se cufundă dese­ori în beatitudinea unei poezii, periculos de romantică. Am rămas singur. Un glas răsvrătit, din alte tărâ­muri mă ispitește. L’avul, cu răsunet larg lovindu-mi bol­țile sufletului. Am impresia că mă găsesc sub un clopot în care bat ciocanele durerilor de totdeauna. Din negură, sticlesc doi ochi înfiorător de frumoși, limpezi în halucinanta lor pri­vire, purtători de ură, de milă și cruzime, de voluptate și răceală, de voință și de îndoială. Și obsesia revine în peisagiu, ca un cuțit împlântat într’o inimă. Și se întorc femei și animale, se cîrm­uesc minți să descopere enigme și lucruri neștiute, se perindă zări noui și oameni ciudați, ca din tot cuprinsul să se deslușească o personalitate de scriitor, care a știut elegant $ cu ta­lent, să plimbe maiestatea unui prinț, prin lumi de basmu­ri de cugetare. Coborât apoi în el , însuși așteaptă din larguri îndeplinirea minunilor abstracte : Astă seară corăbierii vor dovedi insulă necunoscută [UNK] Chestiuni feminine Femei celebre Nu se poate »a atingi chestiunea feministă sau numai ’Ace interesează mișcarea noastră în genere, fără să­­ faci mențiune, ocupându-te —pe larg sau pe scurt — «femeile celebre, ale tuturor epocilor, care au dovedit, l’un fel sau în altul, că sexul slab, este perfect integru admirabil reprezentat prin figurile cele mai cunoscute. Istoria, dealungul secolelor a înscris în paginele ei știte, atâtea nume de femei celebre, că e de ajuns să roști numai această ramură a științelor, pentru a te redinta de ceea ce poate și trebue să devină femeia. S’au gândit mulți să scrie în lungile capitole ale ge­­nismului și istoricul tuturor femeilor, cari s’au distins ntr’o personalitate bine definită, dar au reușit prea bini să zugrăvească figuri și caractere, într’o frescă înită, îmi cade sub ochi o carte mare sub raportul filelor și formatului : Femei celebre. Volumul a eșit în Editura Cărții Românești și este clit de J. Remer-Anselme — nume destul de scut în lumea literară de aici. Nu este acesta necul însă ,uzul cel mai mare al unei cărți, fiindcă de multe ori, plăcuta surpriză să faci cunoștințe noi și foarte cute. Autorii sau autorul sus-zisei cărți, nu pare însă a fi ,­ inspirat și mai ales priceput în realizarea unei ase­­nea lucrări. De­sigur că e foarte amuzant — tu contemporană te vezi încadrată alături de princesele cele mai bizare istoriei, într’un adorabil amestec de castelane și­rtizane; eroine și actrițe; martire și femei de curte ; de ceri și de viții; de crime și de politică — în­ sfârșit o fârșită babilonie promiscuită... Vreți să citez câteva din ele; iată : Ninon de Leaclos curtizană — alături de Pașcanu Elena — feministă ; Iria­ Stuart — regină lângă Sapho poeta ; Marchiza de vigne, — literată — alături de Stanca, doamnă ro­­nă și așa mai departe. Care a fost criteriul și ordinea de clasare a auto­­ri, nu pot s’o bănuesc, cu atât mai mult cu cât văd însăși domnia sa, face diferență între poetă și literată, $1 cum s’ar exclude una pe alta. Apoi, întrucât cartea a eșit la noi în țară și încă fată de o instituție pur românească, de ce nu s’a dat geneala, să se cerceteze numele tuturor scriitoarelor j femeilor de inițiativă politică și generoasă ? "Era oare nevoe să avem dicționarul acesta anti­­etic de figuri feminine, anti-deluviane, pentru a exa­­ta tocmai adevărul epocei pe care o trăim ? Deschizând la întâmplare, găsesc câteva rânduri spre D-ra Margareta Miller Verghy așezată printre liniște. Vreau să dau câteva deslușiri autorului: D-ra rghy, nu se distinge numai ca conducătoarea institu­ții Maison d’Art. De o cultură aleasă — are licența în re de la Geneva — și pătrunsă de dragostea literaturii, a publicat ani de-a rândul în presa română și franceză, istorii opere literare. Autoarea lui Theano, a isvoadelor îmoșești, a traducerilor poeziilor lui Eminescu în ba franceză, a lui Sh­akespeare, Browning și Rabin­­nath Tagore în limba noastră, autoarea atâtor cărți toscute, s’ar supăra desigur, dacă ar vedea ce loc de iună importanță în mișcarea noastră literară i­a rezer­­vatorul Femeilor celebre. •In primul rând Editura Cartea Românească e de­a că a publicat o carte aproape inutilă, prin lipsa de ‘eniu și cunoștință a cauzei. JOZINA .ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« Grădina lui Dumnezeu Bietul Wagner!—Se știe că la „Opera română“ s’a simțit utilitatea nobilă de a se reprezenta „Walkiria“. Că pentru o asemenea treabă nu trebuie numai muzicanți și dirijori „după ureche“, ci mai e necesar o inteligență pro­fund instruită — ceea ce n’are azi „Opera română“ — o știe toată lumea. Dar oamenii sunt îngădu­itori cu bunele voinți. Iată, însă, că direcția „Operei“ nu se mulțumește nu­mai să... „reprezinte“ (vai !) formidabila „Walkirie“. Di­recția „Operei“ merge cu bunăvoința ei mai departe : ea se ostenește să facă bietului Wagner câteva retușeri e­­sențiale. Scene întregi — esențiale, după concepția... gre­șită a autorului Tetralogiei — sunt suprimate cu o miș­care iute de baghetă talentată... Bunăoară dialogul Brun­­hilde-Wotan — pe care naivitatea esteților muzicali de până acum îl socoteau ca una din cele mai mărețe făpturi de frumos — a fost scos cu desgust din spectacolele de la „Liric“ ! Foarte atentă însă cu interesul literar al repre­zentației, direcția a cerut traducătorului să adaoge două­­trei versuri explicative în scena următoare... Pornită pe această cale și hotărîtă cum e de a face neapărat pe Wagner cunoscut publicului bucureștean, n’ar fi de mirare dacă s’ar adăoga „Walkiriei“ și ceva cu­plete de actualitate. Oricum, se impune introducerea unui balet în actul al II-lea. S’a pus întrebarea: ce-ar face un trib de sălbatecii dacă le’ar cădea în mâini statua lui Venus din Millo ? Răspunsurile au diferit. ...Putem răspunde noi, azil, cu o experiență edifica­toare : sălbaticii ar... ajusta pe „Venus“ din Millo, făcân­­du-i suprimările de rigoare... Esocința ministerială. — In țările eminamente de­mocratice, nu se cere în definitiv unu­i ministru decât să țină discursuri frumoase. Poporul a rămas la vechea lui concepție elenă în ce privește calitatea celor ce-i culeg, foloasele conducerii. Și cu toate astea, bietul popor român n’are noroc nici’ măcar de atâta , de miniștri făcători de bune discursuri. Un ministru nou, cu elocința netocită încă, a ținut dăunării la Ploești un discurs care învederează cât de fraged a rămas sufletul acestui vechi politician român , citindu-i, crezi că ai înainte compozita unui băețel de clasa I-a, care are destulă aplicație spre literatură pentru a îngrozi famila care ar vrea să-l facă inginer. Ascultați-1: ALTEȚA REGULA, „Văduvă de vitejii tăi, plângi pe mormintele lor, pre­cum plâng și fălesc femeile pe mormintele soților lor" așa începe cântarea celei mai mândre de­cât toate țările sde mânate de Domnul pe pământ. Noi ne-am adunat aci nu să plângem pe cei cari au murit în războiul pentru întregirea neamului, ci să le a­­ducem încă odată prinosul recunoștinței și admirațiunei noastre. Nu-i plângem, pentru că după cum adesea viata nu dobândește toată vâltoarea ce ar trebui să aibă, ră­­mânând cu un pustiu în care nu întâlnești nici o oază, uneori moartea are preț, în cazul acelora care prin jertfa lor aduc folos binelui general. Și ce poate fi mai înălțător de­cât să mori pentru țara ta ? Oricât ar­e omul de egoist e legat adânc de pămân­tul pe care s’a născut, unde pentru întâia oară a primit desmierdurile mamei, unde dorm somnul de veci bunii și străbunii lor, pământ în sânul cârma mâine va coborî și el. După această introducere folizofică, cel învederează seriozitatea elevului, iată acum poezia : * Aceasta j­e explcă re­ce după noaptea de U August 1916, când clopotele au anunțat intrarea noastră în răz­boi, voioși au plecat ostașii noștri cântând : La arme cei de-un sânge și de-o lege La arme pentru neam și pentru Rege Când patria ne chiamă sub drapel Datori sunt toți copii ei să alerge, Să-l apere, să moară pentru el. Plecau voioși, dar plecau și mândri. Fiecare purta în sufletul lui ceva din gloria călăreților lui Mir­cea, care la Rovine a răpus pe Baiazid, din cea a arcașilor lui Ștefan care la Podul înalt a învins pe SoUman, din cea a pandu­rilor lui Mihai, care la Călugăreai fugărise pe Sinan, acel Mihai, care intrase în Alba Iulia prevestind parcă cu 323 ani înainte că primul rege al tuturor Românilor acolo se va încorona. Și iată pateticul:, Lacrămile de atunci erau ale suferinței, dacă ele ar mai curge azi ar fi ale bucuriei. Visul n’a fost o deșertă­­ciune, noi îl trăim cu toții: iată Basarabia cu vechile chei ale Moldovei, iată Bucovina cu amintirile-i istorice, cu mormântul sfânt al marelui Voevod, iată Ardealul, a­­ceastă capo­d­operă a naturii, după cum ni-l descrie Băl­­cescu, trup din trupul României Mari. Țara noastră e frumoasă, e bogată. Pasările cântă în hugeacuri situate în mijlocul de codri seculari, florile par­fumează câmpul în lanuri întinse de grâu, râurile ce par brâuri de argint la lumina lunii pot fi izvor de energii, pământul poartă in sânul lui bogății care cer toate să fie puse în valoare. Ziua de mâine, e a noastră, s’o privim cu încredere. In această clipită să retrăim 70 de ani, din două mici principate, ai căror domni tremurau înaintea unui fes tur­cesc sau a unei căciule muscălești, am devenit principate unite, stat independent, regat, iar azi suntem o Româ­nie Mare. Acum mai mult ca ori­când putem spune cu poetul: Viitor de aur tara noastră are: Aducând deci prinosul nostru de recunoștință și de admirațiune eroilor care și-au jertfit viața pentru întregi­rea neamului, după cum moartea lor a avut preț, se cu­vine să ne silim fiecare din noi a da o reală valoare vietei contribuind prin munca noastră la înălțarea și întărirea patriei. Nu lipsesc din laborioasa compoziție decât versurile : „Nu pot crede, nu pot crede Nici nu este de crezut /... pentru a-i da și ceva sentimentalism! CMS & Abel Cărți și Reviste ANDRÉ GIDE ET L’AME MODERNE par S. Break. — Studiul lui Braak este o teză de doctorat prezentată universității din Amsterdam și e îndreptat spre critica estetică, singura care-i dă putința să cerceteze sufletul atât de complicat, atât de sensibil al lui Gide. Cu o sensibilitate care îi poartă gândirea până în atmosfera înaltă a unui Nietzsche, Wilde sau Dosto­­ievski, personalitatea artistică a lui Gide se conturează cu un caracter de universalitate, apropiat — de pildă — de cel al lui Goethe­ . Cartea lui Braak stărue să „urmărească acest spirit al lui Gide etapă cu etapă în dureroasa ascensiune spre înțelepciune“. Individualismul de pe alocuri este studiat dintr’un îndoit punct de vedere : Braak vede în el un mistic, justificat de ca­ractere secundare care-i aduc o înrâurire romantică sau sim­bolistă, precum și un admirabil reprezentant al generației chi­nuite de o „imperioasă nevoe de regenerare prin intensitatea vieții sufletești“. * Concluzia care sfârșește volumul este după Braak, aceea amintită mai sus : apropierea cu pătrunderea critică fixată în opera lui Goethe. * * • UBER PSYCHOANALYSE da S. Freud.—Lucrarea aceasta a lui Freud, care apare în a șasea ediție, se adresează unei spe­ciale categorii de cititori: celora cari nu au timpul necesar să aprofundeze „psychoanaliza lui“. De aceea publică aceste cinci conferințe menite să-i popularizeze opera. Ceea ce este însă mai interesant e faptul că ne cade în mână o limpede cercetare a teoriei, făcută de autorul Însuși, astfel că, sistemul apare în­treg, simplificat pe alocuri și analizat cu aceeaș convingere și căldură, cu care Freud și-a susținut și răspândit filosofia, începând cu originea psih­oanalizei, cartea cuprinde, în­­tr’o expunere sinceră, noua interpretare a fenomenelor isterice, jocul forțelor psih­ice necunoscute, determinismul psihologic, sexualitatea infantilă, simptomele nevrozei,... împreună cu toate celelalte puncte. Noua carte despre „psih­oanaliză“ a lui Freud are valoa­­rea ei, pentru că, pe lângă expunerea clară, aduce ca un con­trol, studiul faptelor zilnice, atât de simple, încât se spusese de unii psih­ologi că nu sunt demne de dat atențiunei. * * * TĂCERE de George M. Vlădescu, Buc. Ed. Casei Scoalelor. Un volum de nuvele despre care nu s’a scris mai de­loc, fie că autorul e prea nou, fie că opera n’a fost răspândită de edi­tura ei. Cartea d-lui George M. Vlădescu ne spune de la început că autorul are talent care mărturisește evidente însușiri c» scriitor bun. Dacă rămânem întrucâtva nedumeriți, este tocmai din cauza variațiunilor de inspirații. Nu este o conturare precisă a operii. De aceea găsim în cartea d-sale schițe umoristi«* (Leci­țiune, Farmazonie) ceea ce mărturisește înrudiri cu un Cara­­giale sau Pătrășcanu, după cum ni se arată înrudiri «u un Brătescu-Voinești în acele schițe în care autorul ia o atitudine compătimitoare față de durerile vieții (Micica, Un roman). Privită din punct de vedere ideologic opera d-lui Vlădescu reu­șește de multe ori să fixeze idei, uneori însă numai le suge­rează și rare ori le realizează. E cazul nuvelei „Tăcere“ în care ideologia „adevărul impune tăcere, durerea este mută“, este e­­nun­țată doar de către personajul misterios, iar nu realizată după cum în ..Mierea“, schița care înduioșează mai mult, «fri­ginalitatea lipsește din cauza unei alte opere similare în li­teratura noastră „Moartea lui Castor“ & d-lui Brătescu-Voinești C­eea ce aduce nou d. Vlădescu noi este o sugerare de senti­­mente. Referindu-ne la sufletul oglindit în operă vom stabili că puterea lui de intuiție ne determină să o clasăm Intra operei­ literare propriu zise. In sensul acesta avem „Tăcere, Monotonie, Otravă și Cântecul lebedei“, iar dacă vrem să găsim o com­binare a elementelor interne ne vom opri la ",Un roman" în care stările sufletești le simțim mai puternice pe măsură ce înaintăm în asimilarea operei, pentru ca la sfârșit să consta­­tim o plastică, uneori naturală, dar în genere artistică. In pri­vința aceasta avem câteva rânduri din „Farmazonie“ în care găsim o plastică cu caracter de contemplativitate, precum și descrierea unui admirabil umor de situație: „Se mișcă Evelina, se mișcă Victor, și masa se mișcă, și paharele, și Smaranda... Farmazonie, curată farmazonie... N'o vezi ? Tunsă, mititică, sprințară... v — Ba­zău, tatae, de ce n’a venit și mamaia ? A ! Dar e vreme destulă ! Smaranda, repede, o hârtie de pe birou. Așa Să-i telegrafiem... Are timp... Scrie, tatae... Conu Ulise căscă ochii. — Mă ești nebun ? Evelina-i cuprinde gâtul cu brațele... — Scrie tătăriă !.. Conu Ulise înădueșește. I se topesc brațele și-l amețește un miros de grădină înflorită... Ei, nu rău, curată fannazonie... Ia creionul... Se uită năucit și la unul și la altul. — Duceți-vă dracului amândoi! Scriți voi, eu nu pot. Victor scrie și citește : „Vino imediat, Ulise.“ —• E bine tataie ? — Stai! zice conu Ulise. Spune s'aducă și gherocul...“ Un viitor volum al d. George M. Vlădescu ne va spune dacă autorul va rămâne la schița umoristică, sau va aborda genul nuvelei „Micica“ sau „Un roman“. Până atunci ne mulțumim să citim cele ce ni s’au dat în volumul „Tăcere“. LĂ REVUE DE GENEVE apare (pe Noembrie) în­tr’o fasc­ulă bogată și tipărită cu îngrijire. Ne oprim dela început a­­supra articolului „Spiritul nouei generațiuni italiene" pe care-l publică Mario Puccini. Este o cercetare a vieții sufletești italie­ne in perioada de după războia. De la supra­omenescul impus de teoriile estetice de mai înainte ajungem in vremurile de față, la o vădită nivelare: șprițul nouei generații italiene con­fundă — inconștient sau conștient — idealul estetic cu idealul etic și — ca o consecință logică — cu idealul ascetic. Asistăm astfel la decadența supra-omului, fenomen imprimat de influ­ența filozofiei reconstructive a unui Benedetto Croce, sau de profeția poetică a lu­i Carducci. Dar dacă decadența aceasta merge în progresiune stabilită, nu e mai adevărat că incă se mai găsesc „măsci — cele din urmă — mă­sci ale supraomului”. D’Annunzio încă constitue „încarnarea cea mai fericită și mai curioasă a supra­omului italian. Numai că în această echili­brare forța nouă — a omului adevărat, a omului om, tinde să atârne mai greu... După studiul asupra „cosmpolitismului literar" publicat în no. din Septembrie, Dominique Braga precizează unele păreri de acolo cu ajutorul celor emise în studiul de azi (care apare ca o complectam a celui din Septembrie) ,intitulat „Expresionism și humorism“. Apropierea acestor doi termeni dă timp lui Do­­mindque Braga să se ocupe în special de marii umoriști ai literaturilor universale, din numărul cărora nu este scăpat nici Cervantes, nici Shakespeare, nici Pirandello, nici umoristul de azi al Franței, Pierre Mac­ Orlau. Păcat că din studiul lui Braga nu aflăm ideile sale asupra expresionismului !.. mm­naiuri de fer-’’IV* * TrUfou f’afuri de bronz-­­‘Paturi de Copil fabrica de m­­obile GUTMAN MARCUS Str.StMpostoli.72 Golf prin Bal.Hafiovsi LES N0UVELLE8 LITTÉRAIRES (3 Noembrie) după ce di două pagini mari cu o interesantă dare de seamă, făcută de Edmond Jaloux, asupra „Salonului de toamnă“ al picturii pa­risiene și după ce reproduce cele mai sugestive tablouri (a unor Othon Friesz, Susane Valadorn) închină pagina întâi ecnumo­­rării unui poet mort ne­front în 1918, Guillsame Ajekeal».

Next