Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1924 (Anul 5, nr. 196-199)

1924-09-28 / nr. 199

*ásmmm „ADEVEFtürc LITERAR $1 ARTISTIC* I. E. TORONȚIU: Carmen Sylva în literatura româ­nească, Cernăuți, Tip. „Glasul Bucovinei“, 1924. Dintr’un studiu mai mare „Deutsche Dichtung in ru­­maenischer Sprache“, care va apare mai târziu, d. I. E. Toronțiu scoate, într’o broșură de 52 pagini, acest capitol asupra reginei-poete Carmen Sylva, pe care l-a publicat mai întâi in revista cernăuțeană „Junimea literară“, încercând o caracterizare a întregei activități literare a Carmen Sylvei d. .Toronțiu începe prin cercetarea su­fletului aceleia care din împreunarea a două cuvinte a știut să-și țiasă tot crezul poeziei sale : Carmen este versul, Sylva e pădurea, Versul de la sine a menit să-i sune și de-aș fi născută și creșteam aiurea, Cântecele mele n'ar avea ce spune, trad. Șt. O. Iosif Fără să aibă în compoziția studiului său vreo con­cepție deosebită, d. I. E. Toronțiu caracterizează opera reginei-poete prin laturea formelor ei de manifestare. In privința „poesiei“ autorul relevă meritul tinerilor arde­leni — în special acelor grupați — pe vremuri — în jurul societății academice „România Jună“, — de a fi răspân­dit cel dintâi numele și poesia reginei Elisabeta. Printre traducătorii — vechi și noui — cari au lăsat, împrăștiate pretutindeni, versurile Carmen Sylves în dulcea și armo­nioasa limbă românească, d. Toronțiu numără pe Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, N. Coșbuc, Elena Poenaru și A. Tom­a, împreună cu St. O. Iosif, Oreste, Od­- Ooga, etc.... In rândul întâi trebue să menținem însă pe destoi­nicul traducător : A. Tom­a. „Lucrările în proză — spune d. Toronțiu — au drept substrat, ca și poezia, subiecte din cele două lumi ale Carmen Sylvei : România cu Peleșul, Sinaia și Dunărea, Germania cu Rinul și ruinele castelelor medievale“. Toate scrierile ei sunt pătrunse de un adânc senti­ment moral : în istorioarele idilice In luncă, Ceahlăul sau în Poveștile Peleșului, — ca și în romanele și piesele sale de teatru, aceeaș dramă obișnuită din viața omului deprins să muncească, chiamă la suprafață — senin — idealul moral. A­lăture cu totul caracteristică din opera literară a Carmen Sylvei este comoara de cugetări, care strălucesc ca niște stropi de rouă pe un covor de iarbă verde. Maxi­mele și essaysurile Carmen Sylvei sunt lapidare și prin profunditatea lor se ferește de acea obișnuită banalitate în care, foarte adesea cad cugetătorii. Ultimul capitol al studiului de față este constituit din amintirea dărilor de seamă, făcută în timp, despre opera și viața reginei-poete. Deși nu aduce cu sine temeiuri de studiu științific, încercarea d-lui I. E. Toronțiu rămâne o... încercare nu­mai, căreia îi găsim scuza că și-a iubit subiectul, pe care la tratat cu entuziasm și prețioase informațiuni. * * * MERCURE DE FRANCE (15 Septembrie). Un articol de 45 de pagini despre poetul Ronsard, de la moartea că­­ruia li'é a împlinit anul acesta patru sute de ani. Articolul e semnat de Gabriel Brunet. Comemorarea centenarelor — atât de numeroase în ultimii câțiva ani — dă prilej excelentei reviste „Mercure de France“ să-și spună cea din urmă cuvântul. Față însă de comemorările pripite ale tuturor revistelor, aceasta își caută timpul necesar alcătuirii unor studii de longue-ha­­leine, care să pună în lumină nouă opera și personalita­tea scriitorului sărbătorit. Astfel studiul lui Gabriel Brunet anunță, de la început o serie de revizuiri, de precizări: „Romanticii frânseră nedreapta sentință a lui Boileau contra lui Ronsard. Il adoptară ca pe unul de-al lor. To­tuși răscumpărarea acestei adopțiuni apăsă destul de greu pe umerii marelui poet. Clasicii îl renegară, roman­ticii îl făcură nesuferit. Ceea ce este, în opera lui, aproape titanic și care te face să te gândești la uriașul Prometeu smulgând focul sacru , ceea ce câteodată ți-e cu invidie s’o spui: imensul, oceanicul Ronsard, — romanticii pără­siră. Unul din sufletele cele mai violente care să fi tre­sărit vreodată în corpul vreunui om, fu înrolat în ceata visătorilor și înamoraților de limpezimi de lună. La drep­tul vorbind, rețineau din Ronsard, — prețul elegiac. Nu e ceva fals , dar, pentru o așa de bogată personalitate, res­­tricțiunea era formidabilă. Ne permitem a examina câteva opere ale marelui poet, unele din cele mai anevoios recu­noscute, dar poate și cele mai mult neglijate“. Intr’adevăr, Gabriel Brunet, fără idei preconcepute și cu o aceeaș voință de aplicare, se ocupă mai întâi de La Franciade și Hymnes, cărora le găsește o nuanță de mis­ter, un văl de simboluri. Intr’un fel, Ronsard este un pre­cursor al poeților simboliști : Les mystéres sacrés du vulgaire entendus. Ressemblent aux bouquets parmi Vair épandus Dont l’odeur se consomme au premier vent qui s’offre Et ceux ăurent longtemps qu’on garde dans un cofire. Natură pasionată și violentă, temperamentul lui Ron­sard manifesta une aptitude a l’ivresse, caracteristică a sufletelor dotate cu un surplus de forță care aspiră a se revărsa prin gesturi și strigăte exaltate. Trebuința acea­sta de a răspândi plusul de forță în cuvinte ritmate cons­­titue marile naturi lirice. Dacă lirismul și acea, așa numi­tă, puissance d’i­resse, sunt fenomene identice, Ronsard este mare între toți liricii. * * * DATINA (Sept.—Oct.) ne poate spune următorul lu­cru : că dacă tiparul „Ramuri“ din Craiova nu poate asi­gura revistelor sale o teh­nică nouă, o face sucursala T.­­Severin, mai mică desigur, ca instalație, decât cea craio­­veană, dar care imprimă revistelor din editura sa, o fru­moasă apariție. Din articolul „Pasărea albastră“, al d-lui Const. D. Ionescu, cităm : „înfiorați de dorul altor ceruri noui și adânci, retrăim veșnic basmul simbolic al lui Tittil și Mitil. Cu entuzias­mul candid îngeresc al celui dintâi și cu teama reținută a Miltil­ei vâslim adesea către împărăția visurilor spre a găsi fărâma de ideal a vremei noastre. Dar, viața ca și marea își schimbă din clipă în clipă reflexele de lumină și, în rariștea curbată a noianului de apă, e greu să deosi­­bești corăbiile plutitoare de imensitatea acvatică“. „Paradoxal , oglinda vieții e arta. De zbuciumul res­pirației se va aburi oglinda; iar, la un moment dat din zodia evoluției, se pare, că steaua cârmuitoare dispare printre celelalte constelații. Astfel s’a întâmplat în drumul omenirii cu­­ tot ce ține de sufletul lumii. La câte răspântii deconcertante nu s’a arătat întrebarea : „în­cotro ?“ Si­gur că îndrumările n’au venit de la un supra­om , nu din tridentul lui Poseidon s’au stăvilit unele coame de valuri și s’au ridicat altele. Curenții s’au stabilit printr’o auto­determinare, învingând totdeauna norma de viață profun­dă, nu capriciul spumei suprafețelor“. „In fragedele noastre începuturi chiar, de atâtea ori — când apele s’au tulburat — s’au ridicat nedumeririle și s’a căutat lumina idealului nou. Și astăzi, când ariile su­fletului sunt poate întunecate și ne găsim iarăși la răs­cruci, din nou ne sbatem să ne aflăm pârtiile, cari să ne poarte către pasărea albastră“... Ceea ce înseamnă că, față de bizareriile vremii, litera­tura tradiției, literatura sănătoasă, — nu acea a „țărănci­­lor care miros a surcină, care au sânii ca două merișoare și obrajii ca două piersice“, după cum spune un eminent confrate, — ci aceea a pitorescului și atmosferii noastre specifice, stă în preajma noastră : ...„Aproape, foarte aroape, în mijlocul nostru chiar, în crângurile dela margine de sat, își are cuibul feerica, sburătoare. Se împreună cu lăstunii în stoluri și săgetează pe deasupra satelor și străzilor citadine, se avântă cu cio­cârliile din lanurile verzi înspre soarele cald al dimineții“. Proză și versuri mai semnează d-nii /. Vania, Iul. Predescu și T. Ulmu. In versurile d. Vania e o atmosferă — nu originală — dar evidentă, conturată precis și cu so­norități : Ades­eânt­ mă cobor în noaptea rece Si umblu in neștire ca un orb. Simt hohotind pustiul cum petrece Svârlind în neguri țipete de corb. Recenziile scrise cu mult suflet și competență de d. Const. D. lonescu. Relevăm magistrala dare de seamă a­­supra „Memorialelor“ d-lui Vasile Pârvan. Hotărât: Oltenia, cu Năzuința, Flamura, Arhivele Olteniei și Datina, pornește pe drumul literaturii cu picio­rul drept ! * * * GRAFICA ROMANA, revistă pentru desvoltarea ar­telor grafice (No. 17-19) apare la Craiova sub îngrijirea d-lui V. Molin, licențiat în artele grafice, care ne-a dat, în primăvară, un almanah cu o ireproșabilă execuție teh­nică. Intr’un număr trecut am relevat munca depusă cu al­cătuirea almanahului, a cărui acurateță părea să întreacă tipăriturile similare ale Culturei Naționale. Revista se im­pune prin aceleași calități externe, cât și prin grija redac­torului ei de a o face accesibilă, de la tipograful specialist până la cititorul rafinat, care poate găsi în ea însemnări și notițe ce remarcă toate raritățile artei grafice. De alt­fel suplementele sunt adevărate opere de artă. In No. acesta d. Virgil Molin își retipărește un arti­col : „Influența germană asupra tiparului românesc“, scos din revista „Deutscher Buch und Steindrucker,, din Ber­lin, — în care precizează cauzele acestei influențe și ca­racteristicile ei. De un real interes „Grafica Română“ a d-lui V. Molin constitue cel mai bun îndrumător al artelor grafice din țara noastră. O recomandăm cititorilor noștri, amatori de lucruri noui și rare. * * * SĂPTĂMÂNA literară-artistică și culturală (14 Sep­tembrie) ne vine din Ploești cu o încercare poetică a d-nei Caliopy Davidescu („Frumoasa Lya“) și cu versuri de d-nii St. V. Ionescu, E. Chivăran-Răsvan și Const. Goran. In „Decor ind­e“ regretatul T. Constantinescu aduce fră­mântarea neînțeleasă a sufletului ce caută drumul alb spre Nirvana: O, Siva, te aștept în cort de mult Și cortu-i rupt! Imi țăndăresc tăcerea Răbdător, Și-i rup brutal picior după picior Cu sunete melancolice de rugă. Aș vrea s’o dau afară și s'ascult Cum tropotă tăcuții-l pași de fugă — Dar mă gândesc că nimeni nu mai ști­ va Atunci de ruga mea — O, Siva ! Câteva gânduri din „Kira Kiralina“ lui Panait Istrati și un anunț care vestește apariția unei reviste literare ploeștene, încheie pagina literară a „Săptămânei“. GEORGE BAICULESCU ÎN NO. VIITOR : La hotarul dobrogean, nuvele și schițe de Ion Dongorozi și Drumul sângelui, versuri de Ludovic Dauș. C.B. * * * PROLEGOMENE de IM. KANT—edit. „Cultura Națională” Ca omagiu la bicentenarul nașterei lui Kant, „Cultura Națională“ dă o traducere a „Prolegomenelor“ acestuia. Nici nu se putea un omagiu mai binevenit pentru noi; — este prima traducere completă din grandioasa opierii filozofică a lui — mai ales că ne bucurăm de o foarte bună traducere a d-lui Antóniade. Și a traduce din Kant­e o lnincă foarte dificilă; — fraza germană e greoae — înțelesul și sensul greu de redat, cu atât mai mult în limbajul arid al filosofiei. Ultimele două veacuri sunt influențate, în ceea ce pri­­­vește filosofia, de Kant; gânditorii filozofează prin Kant, fie în ce privește cândul, fie în ce privește forma­l metoda. La noi, crearea unui spirit filozofic, a unei facultăți de filosof­ie, au fost dirijate de un Titu Maiorescu, ce s’ai format sub acelaș spirit Kantian. O cultură fără puțină filosofie nu putem mărturisi că este completă. Filosofie fără Kant nu este admisibilă; fără „Criticile“ acestuia, filosofia rămâne neclarificată, rămâne în suspensie. Aportul ce-l aduce el în gândirea abstractă este considerabil. Un spirit cu adevărat critic, și care cercetează intens fondul filosofiei, este Kant; în adevăr, până la el, oricare filosof emitea un sistem metafizic, conceput mai mult sau mai puțin pe realitate, fără să cugete asupra acestor lucruri reale, pe care se bazează metafizica. Era o mare confuzie, ca să nu zicem desordine; fiecare venea să-și spună părerea într’un domeniu ce nu avea confiniile hotărâte. Toți procedau neîntemeiat și neme­todic. Spiritul clar și pătrunzător al lui Kant observă acest haos, și tocmai acesta este meritul său; ceva nou, aduce foarte puțin el în filosofie. Aportul lui e metoda și lucrurile elementare ce trebuesc avute în vedere de cel ce voâ ste­a filosofa. Profesorul de logică din Königsberg a căutat să siste­matizeze și să pună ordine în filosofie. Ceea ce caracterizează întreaga operă kantiană este de­sigur acel spirit de unitate, rezumat în formula: „Rațiunea omenească nu cunoaște alt judecător decât rațiunea însăș“". Din alt punct de vedere mai interesant însă, caracteris­tica lui Kant este unitatea de metodă­ pe care o definește­­ singur prin cuvintele: „Filosofia este legislația rațiunii“ Din metoda sa critică el deduce nu numai condițiile necesare oricărei științe, ci și a moralei, a vieții sociale, a artei și a religiei. Căci eă nu uităm că el a fost rând pe rând, fizician și moralist, metafizician și estetician, psiholog și antropologist cât și teoretician al istoriei religiunii, un spirit eminamente universal. Filosofia lui Kant e unul din faptele cele mai conside­rabile din istoria spiritului omenesc. A fost o revoluție ca aceia de pe vremea lui Socrates, sau a lui Descartes. Ea nu cere spiritului de a găsi principiul existenței, ci de a cerceta condițiile cunoașterei, origina și valoarea ju­decăților. * * * Prolegomenele lui Immanuel Kant, sunt o scurtă operă apărută după prima ediție a „Criticii rațiunii pure“. In ele se expune în mod analitic doctrina sa, pe care Critica o expusese în mod sintetic.. După cum arată și titlul, avem o introducere — sau lămuriri — în filosofia cri­tică; însă după cum ne arată și traducătorul, ca să fie­­ înțelese aceste Prolegomene, trebue să se citească mai­­ înainte însăș „Critica“. Trimiterile din text ne dovedesc destul de eloquent că există o strânsă legătură de idei între Prolegomene și Critica rațiunii pure. Care este obiectul Prolegomenelor? Posibilitatea metafizicei ca știință, încercarea de a pune baze sigure filosofiei. Tot­odată Kant vine să lămurească unele concepte, noțiuni, de cari toți filosofii uzează, fără însă a ști ce trebue înțeles prin aceste noțiuni. De pildă, ce se înțelege prin: metafizică, transcedent și transcenden­tal, intelect și rațiune pură, care este domeniul științei experimentale, și care al metafizicei, etc. Confuzia în filosofie venea însă și din metoda cu care lucraseră până aci atât idealismul raționalist, reprezentat prin Socrates, Platon și ceilalți raționaliști până la Leibnitz, cât și materialismul sceptic, reprezentat în ultimul timp prin Hume. Kant, prin metoda sa, pe care o numește idealism critic sau transcendental, conciliază cele două direcțiuni opuse, arătând, pe de o parte, că raționalismul avea dreptate într-o privință — căci mintea omului conține adevăruri bazate numai pe raționament — ex.: științele matematice și cele naturale, — iar pe de altă parte și empirismul are dreptate, fiindcă o cunoștință întrupată în om nu poate cunoaște ceva decât prin simțurile lui. Iată limitate acum: domeniul experienței de o parte, domeniul rațiunii de alta, domeniul științei, și domeniul­, metafizicei. Care este obiectul metafizicei? Este constituirea con­științelor a priori — adică a lucrurilor în sine, sau concepția despre ele — și chiar dacă până acum nu a existat o metafizică, ea va exista de acum. „Metafizica, în afară de conceptele naturii, care își găsesc totdeauna aplicarea în experiență, are să se mai ocupe atât cu conceptele pure ale rațiunii, care nu sunt date în vreo experiență posibilă... cât și cu alte afirmații al căror adevăr sau falsitate nu pot fi confirmate sau des­coperite prin nici o experiență. Această parte a metafizicei constitue obiectul ei esențial; toate celelalte probleme ale ei sunt numai un mijloc pentru deslegarea acestui obiect­. De necesitatea metafizicei nici nu trebue să ne mai îndoim. In mod logic și foarte bine desfășurată, gândirea lui Kant se desface sumar, în chipul următor: Un lucru e dat prin simțuri, dar totodată și a priori prin spațiu și timpi. Dar lucrul nu trebue numai dat în spațiu și în timp, ci trebue și gândit. Gândirea presupune ca elemente a priori? Sigur, acestea sunt categoriile și conceptele, cari reprezintă lu­crurile. Lucrurile, care simt fenomene, le corespund in gândire numenele. Aici e acordul legilor naturii cu ale spiritului. Rațiunea are ca obiect unirea completă a cunoașterei; ea e facultatea ideilor. La întrebarea principală Kant răspunde către sinele Prolegomenelor. Metafizica nu poate exista ca știință de­cât prin rațiune. Metafizica trebue concepută numai prin critică. Astfel, Kant, dă o nouă sistemă filosofiei, contrară precedenților săi, dar și concludentă. Aceasta este pro­blema Prolegomenelor, rezolvată în chip magistral. D. Iosif Kalmer, care a tradus până acum aproape din toți poeții români, publică în recentul număr al lui Prager Presse o poezie de Al. Macedonschi (Rondelul ro­zelor) în traducere germană. Poetul român, atât de neîndreptățit de contimporanii săi, se afirmă și in străinătate, căci după marile succese ce le avusese Macedonschi în literatura franceză, acum este publicat în revistele germane, cari scriu elogios de ilustrul dispărut. Se va nota și seria de traduceri ce s’a făcut din operele lui Macedonschi, în revista „Türmer”. Cărți Și Reviste ZIARUL =ZZ=Z și P@IRîy IL A ÎMPLINIT ȘASE LUNI DE RE­GULATĂ APARIȚIE, DE DOUĂ ORI PE SĂPTĂMÂNĂ,­ȘI ESTE UNICUL ZIAR SPORTIV ILUSTRAT FORMATUL „SPORTULUI” ESTE ACELA AL MARILOR COTIDIANE ÎN PATRU PAGINI EXCLUSIV REZERVATE SPORTURILOR ==, și se vInde la toate chioșcurile de ziare din gări, din orașe și la toți vânzătorii do xlarcu: I * anwáti *i ........ff ........ „Dacoromânia“ și „Adeverul Literar“ Dintre toate publicațiunile noastre de specialitate „Da­­coromânia”, buletinul anual al muzeului limbei române, care apare la Cluj, sub direcția d-lui profesor Sextil Pușcariu, numără o sumă de studii menite să pună la lumină, cele anal întunecate chestiuni din istoria culturală a neamului. Pe lângă documentatele cercetări filologice, literare și fol­­klor­istice, „Dacoromania” recenzează anual toate revistele ro­mânești, relevând tot ceea ce intră în programul ei de acti­vitate, tot ce interesează și servește la alcătuirea unei vaste bibliografii. Cele mai des pomenite, rezumate și comentate sunt ar­ticolele publicate în coloanele revistei noastre. E suficient a aminti numai numele autorilor citați în „Dacoromania" (An. III, 1922—23) ca să vedem cât aport aduce culturii ro­mânești apariția „Adevărului literar și artistic Amintim că al III-lea volum din „Dacoromania” face revista periodice a lor numai pentru anul 1922. Iată lista autorilor și lucrărilor citate: N. Batzaria („Zidirea cetății Scutari”, „Ioan Vazof”, „Povestitorul Caragiale”, „O amintire despre Duiliu Zam­­­­firescu”); Cornelia Botez („Pentru istoriografii vieții lui E­­minescu și a Veronicăi Micle"); Andrei Braniște („Ioan Slavici în temniță”); I. Călugăru­ („Leiba Zibal”); Ludovic Dauș („Câteva cuvinte” despre forme discutabile, „Asasi­narea limbei prin ortografia Academiei Române”); V. De­metrius („Duiliu Zamfirescu”); Doctorul Ygrec („O asis­tență... gramaticală a neorientalilor", „Gramaticale”, „De la Eminescu la Einstein”); Leon Feraru („Un manuscris al poetului Dimitrie Angh­el”); B. Fundoianu („Creangă și Eminescu"); Gala Galaction („După zece ani” — dela moar­tea lui Caragiale”); Const. Graur („Alecsandri, Eminescu și Caragiale”); dr. Gr. Graur („O traducere din latinește a lui I. Heliade-Rădulescu”); A. de Herz („O aniversare”, — schițare a personalității lui Eliade-Rădulescu); N. Iorga („Considerații asupra literaturii românești în desvoltarea și perspectivele ei”, „Un contimporan al lui Alecsandri. Po­etul Gheorghe Baronzi”, „Geneza lui Eminescu”); Barbu Lăzăreanu („Subjonctivul și imboldul d-lui I. Botez”, „D. I. Botez și metrica doctorului Stern”, „Romeo și Julieta în versiunea d-lui Mihail Dragomirescu”, „Evstratie bio­lo­­gifeț”­, „Almanah­uri”, „Mircea Dimitriadi”, „Versurile și opiniile literare ale lui Tache Ionescu", „Doctorul Con­stantin Istrati”, „Gh. Gh. Nădejde”, „Nicolae Ține”, „Prima lucrare despre holeră în România”, „Tache Ionescu în cul­tura românească”, „Evangheliarul dela British Museum, „ Raportul doctorului Gaster”, „Dicționarele”, „Literatura me­morialistă a unei bresle peregrine”, „Despre umorul po­poran: în jurul lui Nastratin Hogea cel evreesc”, „Vicle­niile lui Scapin, cele două prețioase cu și fără scoarțe”, „Cântecul clopotului. Doi traducători vechi cu prilejul unei traduceri nouă”, „Karlsbaden”, „O polemică a lui Kogăl­­niceanu cu... Napoleon I”, „Dridin”, „Mormântul lui Băl­­cescu”, „Claponul lui I. L. Caragiale”, „Caragiale câmp de luptă”, „Numai!”, „Un cântăreț al comunei din Paris: Mihail Eminescu”, „Ineditele lui „Hasdeu”, „Umorul lui Hasdeu”, „B. P. Hasdeu și V. A. Urechi’v“t”vj Răsboaele dintre Hasdeu și Xenopol cu tragica odisee a unui premiu academic”, „Rămășagul lui Hasdeu”, „A­dg^^jărsă a lui Hasdeu”, „Hasdeu la Văcărești”, „O recompensă națio­nală a lui Heliade-Rădulescu și curajul unui ales al na­țiunii”, „Lumina răcoroasă a lui Mumulean glas de durere”, „Ioan Scurtu”, „Argot­ul delicvenților”), Claudia Million („Mihail Săulescu”, „Istoria lit. române: epoca veche, de Sextil Pușcariu”, „Cântece românești în limba lui Voltaire”, „Poeziile lui Vasile Alecsandri”, „Miorița”, „Un poet al florilor: D. Anghel”, „Săptămâna teatrală dedicată lui Ca­ragiale”, „Cuvinte despre opera culturală a lui Heliade- Rădulescu”, „Poesii alese din opera lui Alexandru Mace­­donski”, „Recitind poesia lui Oreste”, „Un poet al iubirii: Alexandru Vlahuță”, „Cuvinte despre Duiliu Zamfirescu”, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească — de Va­sile Grecu”), Octav Minar („Caragiale inedit”, „Eminescu despre Descartes”, „Realismul și idealismul” după însem­nările filozofice inedite ale lui Eminescu), Liviu Marian („Noi și literatura rusă”, „Gh. Coșbuc despre formarea și unificarea limbei noastre literare”, „Pașa din Silistra I. L. Caragiale”); dr. Zenovie Păclișanu („Gh. Șincai”); Paul­­. Papadopol („Proza istorică în literatura româneas­că”, „După zece ani”, „Metafora și alegoria în poezia noastră populară”, „Limba ce vorbim”, „I. L. Caragiale”, „Lumea lui Caragiale”, „Imoralitatea lui Caragiale”, „Ori­ginalitatea lui I. L. Caragiale”, „Dela Ibsen la Caragiale”, „Un mare reprezentant al culturii: B. P. Hasdeu”, „Pos­teritatea și B. P. Hasdeu”, „Cum trebue înțeleasă activi­tatea lui Ioan Heliade-Rădulescu", „Petre Ispirescu”, „Im­presionism, critică, pamflet”), A. Nora („Variațiuni pe teme linguistice”, „Caragiale corector”); Ion Pas („Artistul­ ce­­tățean Caragiale”); Ion Plugaru („Fabulele lui Caragiale”); Septimiu Popa („Cel dintâi teatru românesc al Ardealului”, „15 Mai 1848”, „Paștile”, „Nic’odată Paștile”); Eugen Rel­­gis („Limba internațională”); Ion Rom­oșian („Asupra rân­­duelii scrisului românesc de Arhim. Scriban”); Ar­him­. Scri­ban („Paștile ori Paștele?”, „Răspuns d-lui Rom­oșian Ion”, „Slujirea graiului românesc”, „Rânduiala scrisului româ­nesc”, Graiul poporului evreiesc în slujba treburilor româ­nești”); George Silviu („Versurile lui Duiliu Zamfirescu”); loan Slavici („Păsăreasca de azi”, „Un manual de grama­tică”, „Comedia la noi: Caragiale, Al. G. Florescu, A. de Herz”); dr. Adolphe Stern („Shakespeare în românește”, „Trei cărți", „Amintiri despre Caragiale”); I. Sternberg („Este idișul o limbă sau un jargon?”); I. Teodorescu­ („A­­mintiri despre Tonu Bacalbașa”, „Sfânt­ Ion, baladă haidu­cească”, „fot despre Caragiale inedit”, „Din vremuri a­­puse: Cum Tam­ cunoscut pe Caragiale”, „Gherea văzut de aproape”); N. Zaharia („Ortografia lui Vasile Alecsandri”). Toate cele de mai sus arată o parte din activitatea „Adevărului literar și artistic” în timpul anului 1922, și anume, aceea care stă în legătură cu istoriografia trecu­tului nostru cultural. Cât este activitatea lui în cei cinci ani de apariție și care e materialul adunat în coloanele sale — și pentru celelalte ramuri ale activității culturale în genere — acestea sunt lucruri cari se știu sau nu. „Adevărul Literar” va da un indice — lucrat științifi­­c este pe autori și materii — care să pună la îndemâna oricărui intelectual comoara de cercetări, de informații, de­ literatură originală și străină, pe care o adăpostește, în co­­lecția lui pe cinci ani. Ar fi aceasta, fie pentru cunoașterea și valorificarea unei munci neobosite, fie, și mai ales, pentru îndreptarea viitorilor cercetători către isvoarele adevărate. ------------------------------------ ------------------------- J..

Next