Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1925 (Anul 6, nr. 221-225)

1925-03-01 / nr. 221

Cărți și Reviste HERBERT EUL­­NBERG , Siluete literare, traducere de C. Săteană, Iași, tipografia „Albina“, 1924. Eulenbq­rg este mai întâi de toate un scriitor de o reală valoare. „Poet, dramaturg și nuvelist, H. Eulenberg are până a­stăzi o activitate literară de aproape trei dece­nii. In dramaturgia germană el ocupă un loc de onoare. Is­toriograful Albert Spergel în vasta sa monografie critică și literară „Dichtung und Dichter der Zeit“ își încheie ca­pitolul asu­pra scriitorilor germani contimporani cu un stu­diu consacrat acestui scriitor, clasificat printre drama­turgii și poeții școalei noui din Germania“. „Siluetele literare“ Eulenberg nu le consideră studii critice ș­i nici măcar ceea ce într’o fomă mai ușoară se în­țelege T­ prin essai-uri, —— deși prin felul în care a portre­tat via­ța și opera fiecărui scriitor sau artist, el a izbutit să exprime particularitățile firei lor și caracterul operei lor, tratate expuse într’o formă atractivă, simplă ca stil, elegantă ca tratare și cu totul originală ca documentare. Sunt articole de erudiție, în care toată cultura și litera­tura lumii este prezentată prin ceea ce are ea mai bun: de la Olivier și Dante la Baudelaire și Gobineau, de la no­tații? și Boccacio, la Nie­sche și Schopenhauer. Nu lipsesc nici notele caracteristice din viața eroilor nici caracteri­zarea estetică a operelor. Traducerea d-lui C. Săteanu, care ne pune la înde­mână această lucrare a scriitorului renan Eulenberg, este făcută cu dragoste și conștiință. O recomandăm tuturor celor cari voiesc să pătrundă în gândul artistului și în a­­dâ­ncul operelor mari ale literaturii universale. * * * CH. M. SHELDON: Adevăratul Preot sau Ce-ar face íüiul. In românește de I. Or. Oprișan, tipografia „J Räsari* taS“, București, 1924. O carte scrisă pentru mulțime, pentru mulțimea care riscă mai păstrează în cutele sufletului, ceva din credința­­ ureche. „Autorului — spune în prefață poetul Dimitrie Manu, — i-a condus mâna un duh al adevărului și al iubirii­­ de oameni. Numai artistul cu o viață lăuntrică pururi in­­•chinată asupra arzătoarii probleme a răspunderii vieții în fața conștiinței neînduplecate, numai artistul întrebător pasionat asupra semnificării episoadelor vieții, în legătură cu deslegarea ce trebue să le-o dea, poate lăsa să picure din prea plinul inimii sale, asemenea ecouri în sufletul nostru. Opera lui este atunci produsul arderii totale, ase­menea vechilor jertfe sfinte, a unei părți din viață care prin mistuirea ei, a dat sufletului un plus de lumină, cu din propria-i lui existență". Este un roman cartea lui Sheldon, a cărui acțiune fixează oameni pătrunși de tainele credinței sau cari as­piră la­ dovedirea adevărului absolut. ..Ce-ar face Isus“? dacă ar fi nevoit să îndeplinească cutare lucru! Cum ar lucra el, potrivit moralei sale? Sunt întrebări pe cari eroii lui Sheldon și le pun în­ainte de a purcede la faptă­ — a­­cestea sub înrâurirea predicilor pastorului Maxweil, că­ruia i se relevase, într'o Duminică, adevărul divin. Su­prema mo­­ală a bineluii și a iubirii de oameni însuflețește acțiunea Cărții întregi, i*mi!|trad­ucerea bună a d-lui­­. Gr. Oprișan pune la si­ne mâna oricui lucrarea lui Sheldon, care, în vremurile de stăzi, p­oate servi drept carte de căpătâi. Este o faptă bună caia ce a făcut d. Oprișan, dând omului putința să e m­ai gândească, din când în când, și la cele ale su­netului. * * * RITMUL VREMII (Februarie), revista literară, cri­tică, sficială. O publicație nouă care-și înscrie în program bună cr­edință și obiectivitate: „In paginile noastre, epoca actualăi se va oglindi pe cât cu putință mai întreagă. Dacă atitud­inea revistei va părea mai mult negativă, nu noi suntem de vină. Nu noi vom avea de ispășit, când lumea nu est­e mai bună, când luptele zilelor noastre nu merită laudă, încercăm mai întâi să reabilităm demnitatea pier­dută a scriitorului român, ne doare și ne revoltă o anu­mită­­­ stare de lucruri, ce tinde cu impertinentă să se fixeze atotstăpânitoare. Moravurile literare de astăzi sunt mai nedem­­ne­ și mai interesante decât însuși traficul sam­sarilor, mai rușinoase decât însăși mizeria vieții politice. Ceea c­e trebuia să fie mai frumos, mai înalt — se târăște în no­roiul infam al compromisului. Onestitatea scrisului a muritt Convingerile durează cinci minute. Lauzi ca să te laud­e­ înjuri, când ai fost înjurat. In felul acesta, scriitorul nu s­­ai este un misionar al adevărului și al frumosului, ci mai degrabă o plagă care întinde corupția și în sferele senîm­e ale artei. Vom lupta până la urma împotriva aces­tei realități dezastruoase. Peste pulberea vieții cotidiane și priste toate căderile, se va înălța pasărea mistică a idea­lului ca singura scuză și mântuire a unei existente alt­minteri absurde și fără de rost“..* In corpul revistei critica ține loc de frunte. Despre „id­ei și forme istorice“ de I. V. Pârvan scrie d. Pompilia Co­nstantinescu, vioiu și competent : „D. Pârvan e un mis­tig* irațional, frământat de pasiune profetică, topit în ex­tazul „Ideii pure“, cu ochii pierduți în nemărginitul cosmo­sului, vibrând sub suflul inspirației: în delirul său mistic, e firesc ca autorul să uite un adevăr banal: cultura ro­mână a avut grije ceva mai înainte, să depășească uni­­­versalitatea „Ideilor și formelor istorice“. Prin reprezen­tanți ca Eminescu, Creangă, Caragiale, sau prin produc­­ere poeziei populare, ea a luat-o înaintea sfaturilor sale tardive“. Cu multă înțelegere scris articolul d-­ui George Dum­i­­trescu despre „Drumul cu plopi“ de Cezar Petrescu, care­­— oricât ar fi de mare necinstea unora — rămâne singurul­­ prozator al generației de astăzi: „Volumul „Drumul cu­­ Plopi“ este de­sigur numai o etapă — o etapă remarcabilă — în evoluția literară a d-lui Cezar Petrescu. E o punte de trecere de la admirabila lirică din „Scrisorile unui ră­zeș“ spre genul matur, obiectiv al nuvelei adevărate. Ad­mirăm sforțarea eroică a scriitorului nostru, cu atât mai mult, cu cât se pare că numai cu mare greutate se poate scutura de poezia eului său, așa de distinsă de altfel...... Paginile acestea vin, de astădată, mai puțin de la un critic: oricât de circumspecte ar părea pe alocuri, ele pornesc de la un admirator al celei mai chinuite conștiințe de astăzi, în procesul creației literare“.... Un portret: „Șt. O. Iosif“ semnează d. Ion Gane, o traducere din Lucreția (auda Filozofiei) d. D. Mur­ar­aș­u; proză și versuri d-nii /. A. Basarabescu (Simțul realității), A. Mândru (Nava), /, Cubescu (Revederea), Mihail Ste­fidde (Melancolii, Reversibilitatea Soartă) și N. Milcu, „Decor“ din care reținem strofa din urmă: j Și când mă ’ntorc spre casă cu­ acelaș dor In piept. In suflet toamna arde pâiT se preface ’n scrum, iar zilele de alt’ dată — foi veștede — răsar din scorburi ruginite, — și mă pândesc la drum....” Conducerea d-lui George Dumitrescu a izbutit să în­­chiege un număr care trădează un început bun. li dorim succesul pe care munca sa o merită. ROMA (Ianuarie). Am avut întotdeauna cuvinte de lauda pentru această publicațiune, pentru că știe să inte­reseze prin însuflețirea vreunui personaj artistic sau lite­rar al surioarei noastre mai mari de la mediterană. Nicio­dată n'au lipsit taducerile sau informația, nu numărul a­­cesta este caracterizat Giacomo Puccini, ca om și ca ar­tist. Scoatem din articolul d-lui S. Marca această justă observare a artei lui Puccini: ,,Simplicitatea sufletului său era simplicitatea artei sale. Și arta sa, era a­șa și numai a sa pentru că îi oglin­­deam ca intrăm cristal, caracterul și temperamentul. „O cât de scurtă și grăbită analiză spune Carlo Cordara — ajunge să reveleze infinita bogăție de ele­mente din care se compune arta lui Giacomo Puccini* acea artă intimă și profundă ale cărei forme, svelte și elegante de construcție muzicală, n’o lasă la prima vedere, nici mă­car să se întrevadă. „Iată câteva din aceste elemente: o perfectă înțelege­re a vieții; o intuiție indemânatică și câtuși de puțin vul­gară in ceea ce pare să izbească și să apropie publicul­, o foarte fină sensibilitate care in raporturile sale cu scena se traduce printr’o simțită trai­alitate, care niciodată nu dă greș iar din punctul de vedere muzical ce exprimă în mii de invenții ingenioase și într’o intimă pătrundere de cuvinte și sunete, pentru a culmina apoi în fragede și par­­fumate înflorituri, prin cari tradițiunea lirică italiană este renovată și chiar modernizată de cele mai recente cuceriri tehnico- armonice. „Deși Puccini era un fervent și studios admirator al lui Wagner, prea puțin se poate spune că s’a lăsat influen­țat de acesta. Cel mult se poate observa o oarecare in­fluență wagneriană în acea naturalețe muzicală ori în în­trebuințarea din ce în ce mai rațională a orchestrei. E știut că dela „Boema“ încoace instrumentația pucciniană a mers îmbogățindu-se prin noui și suave meșteșugiri pen­tru a deveni, în ultimele sale opere, într’adevăr magistra­lă îr­ limpezimea și transparența împerecherilor sonore . „Totuși, la Puccini nu se poate vorbi de­ o polifonie orchestrală sau de simfonie. Nici o pagină orchestrală — dacă facem excepție de „intermezii“ orchestrali din Villy — nu poate fi separată de dramă și să trăiască prin ea în­săși în sălile de concert. E de netăgăduit că simfonismul său special, de foarte rafinat colorit orchestral, are o viată mai mult decât intensă dar numai in unire și in raport cu drama de la care derivă, spontană și necesară. Astfel că în aceste limite, destinat a servi, in a se suprapune dramei, a­­cest simfonism apare cu totul delicios și eficace în infinita varietate a atitudinilor sale. „Secretul artei lui Puccini era mai ales sinceritatea. Era incapabil să scrie o notă atâta timp cât ceea ce urma să fie pus în muzică nu-l convingea. Era un instin­ct care îi dicta. Și nimic nu cucerește mulțimea ca sinceritatea. Iar mulțimea l-a înțeles pe Puccini și l-a iubit“... D-l A. Stern traduce „Ca ira“ din „Rime nuove“ de Giosuo Carducci, din care un sonet a apărut mai întâi în „Adevărul literar“. In afară de foarte puține greșeli­ de ritm, poate din cauza greutății de a reda întocmai expre­sia italiană, versiunea d-lui A. Stern prinde în rime fru­moase și proprii, toată bogăția fondului carduccian. Un singur exemplu care va dovedi și autenticitatea formei: „Un galben asfințit pe bălți murdare Se joacă, și, râzând înalte cresta Ating a soarelui aprinsă glorie". Și într’un pâlc de oameni Goethe­ apare Zicând: „aici și ’n clipele aceste începe lumea nouă a sa istorie". » Din Luigi Pirandello traduce d. I. Bădescu nuvela: „Am atâtea lucruri să-ți spun“. * * * CUVÂNTUL LIBER (21 Februarie). An­ articol al d-lui Paul Zarifopol: „Literatura și seriozitatea“ ne dă prilejul să citim aceste rânduri pline de ironie, în care au­torul, pornind de la judecata lui Pierre Mille a propus de opiniile politice ale scriitorilor, accentuiază o așa numită întrebuințare civică a literaturii: „împărat și Proletar" supără pe socialiști; concluzia bucății este pesimistă și reacționară. Dar în poemul acesta de filozofie politică imparțialitatea artistului este exem­plară : eloquența proletară și reflecțiile Cezarului sunt tra­tate cu aceeaș scrupulozitate estetică. Se înțelege, acest amănunt scapă din vedere­a celor care evaluiază poezia numai în vederea lecturilor la club sau a cântării în cor la manifestații. Întrebuințarea literaturii poate fi civică, domestică sau exclusiv particulară;— poate fi și estetică. E de însemnat că numai în acest din urmă caz intervine supărare. Din idei platonico-creștine multiseculare și-a țe­sut europeanul mediu o haină d zile mari în stil ascetic. Plăcerea pură și simplă, este condamnabilă. E lucru frivol, egoistic, pierzător de suflet. Mărturisirea ei directă are totdeauna o savoare cinică. Trebue să notăm însă numai­decât că acelaș om mediu, care face scandal pentru cusu­rurile abia perceptibile ale unei mâncări, pentru greșeli­ imaginare ale croitorului sau altor furnizori de înfrumu­sețare personală, manifestează ascetic pentru arta cu tendință. Fiindcă altfel arta nu mai e serioasă. Astfel o­ lucrare literară fără concluzii politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s’ar putea spune mai mult de­cât că e plăcută, se găsește, prin aceasta, condamnată ca bizarerie frivolă. Plăcerea culinară și croitorească se bu­cură de superbă și deplină libertate. Plăcerea pe care o dă o construcție de sonorități și imagini nu i se recunoaște drept de existentă și valoare proprie; ea trebue să fie scuzată prin opinii social utilizabile. La mâncare, îmbră­căminte și comfort, toată prostimea se compune din esteți absoluți și pasionați. Aceștia toți, când e vorba de litera­tură, se fac moraliști puri. Un ascetism neprevăzut izbuc­nește fervent: idealurile, interesele superioare ale neamu­lui sau ale omenirii sunt numaidecât mobilizate cu stoică asprime“,­­“*~*“­ecesso;£~=sea——­ — 0 NA DEVERUL LITERAR ȘI ARTISmC­ Poporal este suveran și in literatură Nu sunt puțini aceia, cari se tângue că la noi bântue o cumplită criză a cărței. — Ba încă unii nu se sfiesc să și formuleze întunecata Indhcere: „Să notăm dispariția lite­raturii”. Este oare întemeiată această afirmare? Se citește astăzi mai puțin ca în trecut? — Iată un lucru, pe care nu cred să-l poată cineva lămuri. — Căci nu ni sunt la îndemână datele, care să ne ajute să dăm o dreaptă și bine motivată hotărâre în acest proces. Neîndoios însă este că in toate timpurile, și nu numai la noi, s’au grăbit unii să afirme că în privința râvnei după citit, trecutul ar fi superior prezentului. — Vreau adică să spun că de obicei este lumea pornită să tot prea­mă­rească vremurile trecute și să le coboare pe cele de față. Așa de pildă, țin minte că în ale sale Amintiri, scrise acum vreo 50 de ani, bătrânul Sion se tânguia, că în trecut se citea mai mult. — Și ca să dovedească acest lucru, el se folosea de faptul că cu câțiva ani mai înainte, — poetul Bolintineanu fiind în exil la Brussa și în cumplită lipsă de bani, mai mulți prieteni s’au gândit să-l ajute, publi­cându-i­ în 1000 de exemplare o nouă ediție a poeziilor sale, care s’a desfăcut repede în câteva luni. — S’ar mai putea desface atât de repede o astfel de carte astăzi? — se întreba în 1888 bătrânul Sion. Este clar cam pripită încheerea acelora, cari pretind că se citește mai puțin astăzi. Cel mult dacă se poate afirma, că după cum ziarul concurează revista, tot astfel și cinema­tograful concurează pe scriitorii de melodrame și de romane senzaționale. * * * Bineînțeles că toate constatările din lume nu vor putea face, ca autorii cei nerăsfățați sau chiar și cei destul de apreciați, dar nu în măsura trufașelor lor dorințe, — să nu aștearnă pe hârtie tânguirea, că la noi „trebuința cărții n’o simte nimeni”. Dar nici eu nu vreau prin aceasta să spună că toată dreptatea ar sta de partea publicului. Căci, nimeni nu poate pretinde că, ținând seamă de răspândirea instrucțiunii în massele populare, lucrurile nu ar sta mai pre­jos de așteptări și în astă privință. „Adevărul este — spune D’Avenel — că scrierile de erudițiune sau de gândire se vând poate puțin mai mult ca odinioară, dar nu cu prea mult. Și aceasta din pricină, că numărul oamenilor, cari cugetă nu a sporit de­loc în aceiași proporție ca numărul oamenilor, cari citesc. Pentru enormele trebuințe ale acestor din urmă, a trebuit să se alcătuiască o sumedenie de scrieri pe care să poată să le citească fără a cugeta”. Vra să zică, din cele de mai sus ar rezulta, că măcar literatura cea neîmpovărată de idei s’ar tipări și s’ar desface în mari cantități pentru împlinirea „enormelor trebuințe” ale gloatelor, cari doresc să citească fără să fie silite a face sforțări. Și totuși, observă cu dreptate D’A­venei: „Se afirmă că nu se mai vând cărțile. E sigur că apar atâtea cărți și în acelaș timp o atât de uriașe avalanșe de publicații periodice, încât pentru ca să poată absorbi toată această pășune,­ ar trebui ca poporul francez să nu facă nimic altceva decât să citească”, înțelegeți? Pe de o­ parte crescânda înmulțire a scriitorilor, iar pe de ailtâ, și mai cu osebire crescânda perfecționare a mașinismului aplicat la Imprimerie, — au făcut ca și în domeniul cărții nu numai la noi să se simtă urmările unei crescânde crize de supraproducție. Căci, sigur este că astăzi mașinile rotative într’una perfecționate, aruncă zilnic mereu afară mii și zeci de mii de volume, pe care omenirea nici nu vrea și nici nu ar putea măcar să le treacă pe dinaintea ochilor, chiar dacă prin imposibil am admite, că ea fiind scutită de crâncena luptă pentru existență, — ar vroi să n­u facă nimic altceva decât să citească., • * * * Știu bine că ac­­mi se poate răspunde, că publicul nu este ținut să citească tot ceea ce rotativele cu nemiluita as­­vârle afară. Dar cine să-i călăuzească pașii? Cine să-i pună subt ochi numai cartea cea bună? Unii cu oarecare dreptate spun că și librarul ar putea să facă acest lucru. Așa de pildă, nu de mult tot aci­d, Ion-Sân-Giorgiu, — mărginind chestiunea numai la țara noastră, după ce afirmă că „pretutindeni în străinătate librarul e un propagandis al cărții”, — Observă cu dreptate: „La noi librarul nu are cultul cărții. Il interesează căr­­țile de școală, care sunt în fiecare an o afacere rentabilă. II interesează romanele proaste, prost traduse și prost ti­părite. Din câmpul cărții nu-1 interesează decât ceea ce se pune deacurmezișul adevăratei culturi. Cartea de literatură e aruncată undeva într-un raft prăfuit, și cel mai deseori librarul nu știe ce are în librărie. Rareori cunoaște autorii, și e un eveniment când știe să-ți spue două-trei cuvinte despre scriitorii iubiți de public”. S’ar cere deci, ca librarul să fie un propagandist, dar nu al tuturor cărților date lui spre vânzare,­­ ci numai al unor anumite cărți. S’ar cere deci ca librarul să facă sla­bă și de critic și de judecător între autori, căutând și să ză­­­dărnicească anumite curente literare și să încurajeze vân­zarea cărților, care i s’ar părea bune. Dar se poate pretinde una ca aceasta? Se poate oare ca librarul să aibă timp, ca să citească sau măcar să frunzărească toate cărțile ce-i sosesc, pentru ca într’o oare­care cunoștință de cauză să deosibească pe cele bune de cele rele? Se poate oare ca librarul să aibă prerutirea tre­buincioasă unei atât de anevoioase însărcinări, chiar dacă prin imposibil am admite că s’ar cere bacalaureatul sau și licența pentru exercitarea comerțului de librărie? Și apoi mai este încă ceva. Este oare nemerit, ca astăzi in vremea desăvârșitei libertăți a tiparului, să dăm pe mâna negusto­rului de cărți un drept pe care nu’l are nici o autoritate, — adică dreptul de a cenzura și a opri vânzarea unor anumite cărți, care fără a fi pornografice, ar constitui ceea ce în chip obișnuit se numește literatură proastă? Și atunci o altă întrebare se impune: Prin ce mijloc, publicul cititor să fie informat, nu numai cu privire la apa­riția unei cărți, dar încă și asupra conținutului ei? Bineînțeles că în astă privință, răspunsul este același în mai toate mințile. Singură critica literară trebue să aibă menirea de a înștiința și de a lămuri publicul asupra căr­ților apărute. Și totuși, la noi cel puțin, s’a aruncat și se aruncă asupra criticei grele și nenumărate învinuiri. Așa de pildă, iată ce citim în „Idea Europeană” din Aprilie 1924: „Obiectiv se selectează la noi grâul de sămânță, vacile de lapte, boii de jug. D-ta ai scris o cărticică, și ai tri­mis-o la recenzent. Mă rog, pe ce lume trăești?! Ce aștepți de la noi? O vorbă bună? Cu ce drept? Cunoști pe cineva din redacție? Ai făcut vreunuia din noi vreun serviciu? Ai scris d-ta de mine că sunt genial? Și dacă ai scris-o, mi-ai trimis „tăetura” din gazeta respectivă? Că scrii despre lu­cruri pe care nu le cunoști, — o văd. Dar crezi că asta e suficient? Ți-ai manifestat cel puțin dorința de a fi pro­fesor universitar? Vorbești cu Maica Domnului? Știi ce este articolul 81? Ai fost gazetar? Iar dacă nimic din asta nu te-a preocupat, ești rudă cu mine? Poți să-mi devii rudă? Ești copilul unui prieten al meu? Sau cel puțin, ai vreo scrisoare de recomandație? Nu! Atunci?” ___ De altfel, se pare că nici în Franța n’ar merge lucru,dk tocmai bine în astă privință. Cel puțin, așa ne lasă și înțelegem următoarele rânduri scrise mai de­mult de Gustave Le Bon: „Critica — spune el­­— nu mai are nici puterea să lanseze o carte sau o piesă de teatru. Ea“­poate să-i strice, iar nu să-i slujească. Jurnalele au până într’atâta cunoștință, de inutilitatea a tot ce este farticip încât au suprimat treptat-treptat- criticile literare, mărginindu-se să dea doar titlul cărții cu 2—3 rânduri de reclamă, — în 20 de ani, va fi probabil la fel și cu critica teatrală”. * * * In orice caz, fapt neîndoios­este că în Franța: „Cri­tica — ne spunea de curând Le Temps — a ajuns un lucru de groază (la bête noire) pentru anumiți autori, editori și directori de teatru, cari ar voi să-și impună toate produc­­țiunilor lor fără un liber control, și numai prin reclamă”. Numai așa se explică, observă academicianul francez, Paul Bourget, — înmulțirea premiilor literare, „care au ca principal obiect să substitue o altă autoritate în locul autorității criticei. Ei bine, autoritatea acestor jurii sau areopaguri, care nu-și motivează judecățile, și nu au nici o răspundere, oferă mult mai puțină garanție ca autoritatea criticului, a cărui situație depinde de încrederea, pe care­­ el a știut să o inspire cititorilor săi, și care s’ar risipi în­­șelându-i. Acordarea unui premiu, nu informează câtuși de puțin publicul asupra caracterului cărții premiate, și nici asupra valoarei ei”. Dar nu e numai atât. Căci, în Franța anumiți scriitori pentru a scăpa de supărătoarea critică, nu se sfiesc să-și lanseze cărțile, ca și pastele de dinți, prin reclame luminoase. Ba, încă unii își datoresc faima reclamei cinematografului, care îi arată în exercițiul funcțiunilor lor, adică semnând contracte cu editorii, încasându-și drepturile de autor și primind felicitări în saloane... De aceea, d. Gaston Picard, deschizând o anchetă în astă privință, pune în Revue Mondiale următoarea între­bare: „Găsiți oare legitim ca să se răspândească lucrările intelectuale în acelaș chip și cu aceleași mijloace ca și produsele comericale de orice fel?” Și concluzia? După Le Temps: „Este foarte folositor și perfect legi­tim­­at urui când apare un volum, să-l anunți prin cele mai de seamă gazete. Și de­sigur, că și editorul lui Pascal și a l­ui Bourdaloue, ar fi uzat și el de acest mijloc, dacă pe atunci ar fi fost gazete”. Bineînțeles că de mult folos ar fi și o critică pur infor­mativă, care ar izbuti ne arate cuprinsul cărților apărute, cu aceiași rece neutralitate, cu care de multe ori izbutesc să facă rezumatul dezbaterilor prezidentul Curților cu jurați. In orice caz, fapt sigur este, că astăzi poporul, este pe deplin suveran, nu numai în domeniul politic, dar și în acela al literaturii. De aceea, este cred cu neputință ca un rafturi să zacă pe vecie nedescoperită o carte, care pe drept sau pe nedrept ar putea să placă publicului cititor. Căci nu încape îndoială, că cititorul care a fost cucerit de vreo carte, — nu are nici astâmpăr și nici odihnă, până ce nu o răspândește în cercul tuturor cunoscuților săi. Vreau adică să spun, că astăzi poporul suveran, care nici în politică și nici în literatură nu primește să fie epi­­tropist, nu vrea să știe nici de părerile criticilor și nici de osânda acelora, care l’au socotit pe Victor Marguerite nevrednic de legiunea de onoare. Eu însă, făcând această constatare, nu mi-e în gând să arăt, nici că s’ar cuveni să ne bucurăm, nici că s’ar cu­veni să ne întristăm. M. MIHAILEANU Profesor, Pitești. Nevroze de Internat lej» pini Mül­i... Spre seară greerii­ au cântat mereu Și ochii tăi plânși, triști priveau în jos. Trecea pe­­ stradă un tuberculos — Copacii desfrunzeau păreri de rău Orașul era galben și ploios. Un clopot începuse greu a gem* Și felinare­ aprinse mai de­vrem­­ilau in aiurare — somnoros. Mi-ai amintit că trebue să pleci Și-am presimțit atunci că va ve. Zile de toamnă fără bucurii, Când s’o lasa tristețea pe poteci Vor trece zile, poate și un an Și în melancolia de internă Vei reciti scrisori ascunse ’n pernă Și vei cânta mai tristă la pian. O pedagogă îți va da morală Bătrâne profesoare, nevropate, Cu mari principii și nemăritate Iți va tâmpi viața ta de școală. Singurătatea te va ’mprieteni Ca dormitorul cel igrasios Și chipul tău — crin alb, tăcut, frumos. De timpuriu și crud s’o ofili. Și ‘n serile de toamnă timpurie Tu poate fi ei să știi din internat Că dincolo de zidul crenelat , tot atât de multă agonie. Și-am presimțit că tu mă vei uita — Orașul era galben și ploios. Trecea pe­ stradă alt tuberculos Atât de trist, ca, și iubirea mea. SAVIN CONSTANT —•— aceste . 0=300— ■ ̇­—

Next