Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1925 (Anul 6, nr. 226-229)

1925-04-19 / nr. 228

Saagg^ m äntiiir witgWgi^a V,î*<»u»­y>dfc'**>df<"W.»Al*v»A Rr*IMTP Wfr­*P»«lPoemă . Când ai coborât din tren, era în amurg, se scuturau salcâmii cari umbreau peronul gării, și locomotiva pufăia puternic gata din nou de plecare. Te-am întrebat: — Ești obosită? . Mi-ai vntens mâna și mi-ai răspuns încet: — Da. Dar nu de drum... de viață... Am venit să ma odihnesc lângă tine. Am lăsat în urmă ruine. Oameni ca păgânii mi-au zdrobit sufletul sub călcâiul lor. Eram sin­gură. Vream un refugiu și mi-am adus aminte de cuvintele tale. Speram că nu le-ai uitat. — Pot îi uitate? — Mi-ai spus: „Când ți-e dor de liniște, vino în cuibul meu. Vei îi stăpână. Vom privi amurgurile, ne vom limpezi sufletul și ne vom iubi... Și ai adăugat zâmbind mohorât. — Am venit. Am venit să-mi limpezesc sufletul. — Iți mulțumesc. [ ... . • Trenul plecă. Solitara gara de pe Bărăgan se liniști. Trăsura ne îmbrățișa pe amândoi. Luminile amurgului ne mângâiau auriu. Un vânt de sud agita porumbișul uscat și-i sfâșia frunzele. Sub cerul tomnatic, câmpul imens și ruginit murea pe buzele zării, cu un limpede surâs crepuscular. Stâlpii de telefon păreau exclamații discrete ale singurătă­ților. Firele lor murmurau metalic ecouri din necunoscut. Te-ai rezemat de mine și ai închis ochii- Auziam tro­potul­­ regulat, al cailor dela trăsură. - Amurgul îți pudră o clipă părul cu lumina lui rubinie, apoi se stinse. Ași fi vrut să-ți prind în mâini căpșorul tău buclat și să-i pătrund în­tunecatele gânduri. Aș fi vrut să te întreb: — Spune-mi ce taină îți împăientenește lumina ochilor? Erai palidă. Sub vinișoarele albastre ale tâmplei se zbuciumau poate durerile de ieri. Nu ți le-am tulburat. Viața te-a trimes învinsă lângă mine. Nu am vrut să-ți răscolesc înfrângerile. Dar, văzându-te învinsă mă înfiora iar povestea unei parfumate seri bucureștene. Erai în fața mea, în loja unui teatru, cu ochii mari, limpezi, netulburați încă de viață. Erai liberă și erai mân­dră de libertatea ta. Un nebun scrise comedia tristă a unei iubiri, o comedie a celor ce nu se înțeleg niciodată și totul se iubesc, iar niște actori o jucau risipindu-și sufletul, ca să înțelegem bine, cât e de ciudată viața. Când căzu cortina ultimului act, te-ai prins de brațul meu și eu ducându-te încet spre casă, cutremurat de fio­rul nopții primăvăratice, ți-am distrat sufletul cu o măr­turisire. Era o noapte umeda, cu fluturări răslețe de vânt­­ cald. Felinarele electrice înșirate la distanțe egale pe mar­ginea trotuarelor, păreau luminile indiscrete ale unei lumi moderne, ce nu poate să înțeleagă aroma răscolitoare și caldă a sălbatecelor nopți fără lumină. In miez de noapte erau niște drumeți întârziați. Un automobil se ivi la ca­pătul străzii, cu farurile orbitoare. Se apropie repede și trecu pe lângă noi ca un vârtej, aruncând o clipă risipa magică a unei lumini. Te-am plin­de mână. Te-am strâns puternic. Ai ri­dicat spre mine ochii întrebători și eu ți-am șoptit. — Vino. Să-l oprim, sa ne urcăm în­ el și să ne­­ ducă departe... departe.... Automobilul trecuse. M-ai întrebat mirată și neînțe­legătoare:­­ i — Unde? — Departe... departe... Voiam să-ți spun tot mirajul singurătăților. Aș fi vrut să te aduc aici în căsuța mea așezată pe marginea unui sat de pe Bărăgan, să stai o primăvară; să simți în pal­pitarea nărilor tale fine toată mireasma întinderilor fără de sfârșit; să privești minunea salcâmilor înfloriți și să simți când moare în geamuri stacojii ultimul zvon de a­­­murg, că gândurile tale au limpeziciune și sunet de cristal. Dar nu ți-am spus nimic. Tu nu ai înțeles chemarea nopții primăvăratice, tu nu te-ai cutremurat. Iar eu ui­tasem comedia pe ne-o jucase cu un ceas înainte niște actori, cari voiau să ne convingă cât de ciudat e bătrâ­nul joc al vieții. In pragul porții te-am lăsat. Nu ți-am spus nici un cuvânt la plecare. O năvală păgână de senzații se zbu­ciuma în mine. Vântul cald și aromatic vagabonda ștren­gar pe străzi. Am hoinărit până în zori să-mi obosesc sângele și a doua zi am plecat fără să mă uit în urmă. Trăsura ne legănă ușor. Atunci, te chemasem când înfloresc salcâmii și când adierile zărilor nemărginite răscolesc în mașina noastră o­­menească atâtea puternice și noi resorturi de viață. — Ascultă, ce ecouri triste are tropotul cailor, ascultă!... Fâlfâitul păsărilor călătoare e un discret adio al zilelor luminoase. De ce nu ai venit când înfloreau salcâmii? — Nu știu... Am suferit mult... — Vei uita.­­f — Da, vreau să uit. — ...Și te voi duce iar înapoi, și vei căuta noul iz­bânzi in vălmășagul orășean. — Nu, nu, nu... Rămân aici M’ai îmbrățișat încrezătoare și ți-ai aninat pe umărul meu obrazul palid. Se înserase când se opri trăsura pe marginea Satului în fața porții mele. Zăvoarele grele căzură metalic în urma noastră. Câinii se gudurară bucuroși. Bătrâna casă ne a­­dăposti ca un prieten. In arman era liniște. Târziu după masă, cu ochii împăientăriți de oboseală și somn mi-ai întins mâna și mi-ai spus încet: : — Noapte bună, , — Somn ușor. " ! +•*" , . De ce te-ai «stat inorața tte ® ehîî mi­ jurai atât de obosita ! Eu nu știu să vindec rănile vieții. In urma ta s’a închis ușa. Am rămas singur cu tăcerea. Lampa pal­pita ca o inimă. Din sat se auziau hămăituri de câine. In depărtare undeva, un paznic speria singurătățile stri­gând arare: — Te văd! Te văd! Am veghiat mult De ce nu-mi venea somnul? Ar fi trebuit să fiu mulțumit. Doar erai lângă mine, ne des­­părția o ușe neîncuiată și te puteam stăpâni ca pe o pradă... Dar nu. Sufletele noastre au fost tăinuite și bol­nave. De ce-ai venit toamna când se scutură salcâmii? * * * Era o dimineață limpede și rece. Când ai coborît trep­tele, în curte cădeau frunzele salcâmilor, bănuți galbeni și plăpânzi. Iți decorau melancolia Mi-ai zis: —■ E bine aici la tine. — Da, da.... — Nu mă cred? Ești rău. O, nu, am glumit Ești bun. Simt că aici în singurătățile acestea, iubirea trebuie să crească sălbatică. Am pornit tăcuți pe-un drum de câmp. Miriști ru­ginii susurau. Tufe de scaieți cu dinții galbeni râdeau aspru, loviți de vânt. Un cal cu coama spulberată păștea. Te-ai strâns de brațul meu prea tare. Erai prea caldă. De ce tremuri? Nu ți-am răspuns. Cu glasul stins ai murmurat iar. — Mi-e frică... Să mergem acasă. — Nu. Vreau să simți și ia mireazma singurătăților și a câmpiilor fără hotar. Aveai dreptate. Aici, iubirea crește sălbatică. Pe câmpiile acestea, odinioară, pe vremea hoților de cai, femeile se furau, nu li se cerșîa iubirea. Pe aici, când plângi, ori când îți țipi bucuria, zările sunt fără ecou. Pe aici, mai demult, viața era o glumă, zvârcolită cu dispreț pentru o clipă de iubire... De iubire aspră, păgână, fără înțeles. Dorul era un sălbatec și fapta era roaba lui... Dar iești palidă, ți-e frică? Vrei să mergem acasă? ! ..[ — Acum nu mai vreau. Te rog, să mai, .stăm. . — Nu ți-e frică? — Nu. . Batea vântul toamnei prin miriști ruginite. De ce m-ai strâns de braț? Eram singuri pe drum. Tufele de scaieți râdeau. Erai palidă și caldă. Ce palidă erai! Eu nu am vrut. Iți mărturisesc că nu am vrut. Dar ce puteam face? Iți spusesem doar povestea dorului fără stăpân... Când ne-am înapoiat, eu mergeam în urmă, ca un vi­novat. Cerul se înnorase. Pașii tăi erau molatici. Nu ți-am văzut ochii și nu le-am putut citi lumina gândului. Norii grei și vineți ne apăsau. Miriștile susurau nepăsătoare. Ce voiai să-mi spui, ce voiai să-mi spui? Pe aici dorul crește fără stăpân și femeile se fură. Nu eram vinovat. Tufele de scaieți râdeau cu dinții galbeni, ca niște satiri pe cari i-a îmbolnăvit toamna. Odinioară nu ași fi mers în arma ta ca un vinovat. Te-ași fi luat în brațe puternice, ași fi sărit cu tine pe calul acesta negru, cu coama bătută de vânt, și te-ași fi dus departe, peste miriștile ruginite ale câmpului, spre țărmul vânăt al zării. In goana sălbatecă a calului, ne-ar fi biciuit vântul în față, ca să stâmpere în noi răscoala sân­gelui. Când am intrat în casă începusă să plouă și era Mg. Am pus să aprindă focul. Te-am întrebat aproape fără glas: • — Pleci? Ai zâmbit mohorîtă. — Nu. — Mă iubești? — Nu.­­—• Vreau să mă iubești. • — Atunci de ce nu pleci? Du-te, du-te.„~ — De aceia m’ai furat?­­■ _ Brațele tale m’au înlănțuit. Buzele tale mi-au­ închis gura. Pe geamuri picura ploaia rece. *•­­ — Simțiam că mă iubești. — Nu te iubesc. Eu am iubit odata. Acum pot fi numai furată. Vreau să mă stăpânești, vreau să uit în brațele tale.... Plângea ploaia în geamuri scuturând ultimile frunze de salcâm. - ~,i_- î ■ J . 1 • / * * * I •?. Am­ brațe puternice și suflet tare. Fericirea nu m’a ucis, și, când ai plecat, durerea nu m’a doborît. - Í ț Stăm amândoi în fundul trăsurii. Câmpul tăcut se înneca în ploaie. De ce mi-ai făgăduit că țevii? Gara era pustie. Șeful gării trecu ursuz pe lângă noi. Șinele, sub stropii de ploaie, aveau străluciri reci. Trenul negru și ud trebuia să intre în­ gară și să te ducă... De ce mi-ai făgăduit că revii?... • . LIVIU OPRIȘ­­ II. Unul dintre marii naturaliști, foarte conștient de pro­gramul artistic la alcătuirea căruia conlucrase, da unui «­­leu sfatul, dacă vrei să descrii un foc în noapte, privește acest joc până când observi că nu mai seamănă cu nici un alt foc ce l-ai văzut impresia aceasta singulară e momen­tul rodnic al meșteșugului scriitorului naturalist. In sfatul măiestrului se precizează cu un exemplu pitoresc în suș principiul interior prin care există arta­ naturalistă. Natu­ralistul, ieșit din bibliotecă în mijlocul vieții, și din atelier în aerul proaspăt, iubește impresia singulară și scapă de clișeu împrospatându-se veșnic la izvorul, ce nu-și repetă nici o undă, al fenomenalității. Dacă artista, clasic, și în cea mai mare parte și romantic, aveau obiceiul să retușeze singularul, ridicându-l pe un plan abstract, revărsându-l în matca tipicului rotunjit, naturalistul coboară iarăși panta ce o suiseră cu avânt înaintașii săi, fii ai altor sti­luri de viață. F­enomenele împletite din aspecte acidenta­­le, unice, colțuroase, cu lipsuri și exagerări, fac împărăția vastă în care se simte acasă naturalistul. In dragostea sa pentru fenomenul unic, surprindem, cred, chiar principalul moment stilistic al artei sale. Oroarea de metafizică și a­­lipirea la firesc a naturalistului sunt numai atitudini spiri­tuale în fața realității cari prin ele înșile încă nu pot de­­determina un stil. Acestor atitudini trebuie să le adăugăm patima consecventă pentru anumite „forme“ ca să obți­nem dorita definiție a stilului naturalist­ La clasici și ro­mantici patima stilistică se îndrepta spre forma tipică a lucrurilor (clasicii iubeau tipicul static, romanticii tipicul dinamic, cum am arătat altă dată), naturaliștii înclină spre forme individuale, unice, singulare. E adevărat că forme individuale poți plăsmui și pe un plan de pură ima­ginație (ce ne-ar putea împiedeca să ne închipuim de o pil­­dă un înger cu un negel pe nas, chior, și cu o aripă scrân­­tită( ?), prin urmare exclusiv prin dragostea de forme in­dividual nu poți caracteriza pe naturalist; dragostea a­­ceasta a lui­ reprezintă de fapt numai un factor, dar nu sin­gurul, în complexul său sufletesc. Faceți însă amalgamul rar. acelor porniri, pe care le-am numit: oroarea de me­tafizică și alipirea la firesc, și limitați dragostea de forme individuale la lumea dată, la realitatea palpabilă,— și a­­veți în fața voastră complect schițat spiritul naturalist* * * * In loc de alte exemple un tablou de tinerețe al lui Courbet: „înmormântarea la Orans“ (1850). Din punctul de vedere al picturii clasice­ romantice compoziția acestui tablou, în care se înghesuesc vre­o câteva zeci de figuri, e inexistentă. Mulțimea de interesați și de curioși ce înto­vărășește îngroparea e prinsă întâmplător. Ansamblul are un aspect accidental. Pictorul nu a așezat personagiile în grupuri de o configurație matematic ritmată. Mișcările în­­și­ne n’au nimic patetic și nu există nici sentimentul tragic care să-i unească pe toți în asemănătoare gesturi teatra­le, ierarhic distribuite după anumite nevoi de romantică geometrie în cadrul tabloului. Aproape fiecare din perso­nagiile care asistă la această prea obișnuită înmormântare, stă întâmplător acolo unde stă, și fiecare se gândește la altceva: unul se uită plictisit la preotul care nu mai ispră­vește, altul întreabă lucruri de toate zilele pe vecin. Lân­gă groapă este și un câine, care probabil adulmecă vânat depărtat în loc să urle, metafizic înfiorat, în fața morții. Toată mediocra și banala psihologie a unui orășel de pro­vincie o citești în ochii acestei mulțimi pentru care moar­tea a devenit un ce cotidian, o realitate fără de nici un semn de întrebare în urma ei. Cu câteva decenii înainte Cain al lui Byron ucidea pe fratele său Aves, mânat de grozava și chinuitoarea ispită metafizică de a cunoa­ște moartea. Courbet îi răspunde țărănește­i fail ce ia moartea: o groapă cu apă în fund. Styxul subteran al ci**­mitirului de provincie. In marginea groapei un câne și o mulțime indiferentă care asculta slujba mecanică a preo­­tului- In ochii lor nu surprinzi nici un singur gând îndrept­­at dincolo de orizontul lucrurilor vizibile. In afară de as­s­pectul în disordine al mulțimei, mă isbește în tablou masca fiecărui participant: aerul individual, unic și totuși obișnuit ce-l are fiecare, un individual minor, fără ac­­cente puternice, cum îl găsești numai în natură. O fe*e­mee se gândește la cloșca pe care a uitat-o în coteț, ve­­cina ei suspină de dureri de rinichi, crâsnicul mutilează­ textul cu superficialitate de bondar ritmat. Fiecare e el însuși în măsura în care natura îi îngădue să fie. * * * La clasici și romantici noțiunea de „adevăr“ nu se a­­coperea cu aceea de „realitate“. Realitatea era pentru el lumea simțurilor, adevărul era lumea ideilor platonice, a esențelor. Adevărul era ceea ce realitatea ar trebui să fie. Omul ca realitate e o ființă multiplă, din pământ și zgură. Omul ca adevăr se confundă cu menirea sa idea­lă.­­Limbagiul obicinuit mai păstrează încă diferențiarea clasică romantică între adevăr și realitate. Se spune bună­oară „un adevărat om” în înțelesul de om ideal; un om mic de suflet nu e un „adevărat“ om, deși poate fi foarte „real“, adică „existent“). Filozofii romantici nu simpa­­tizau cu științele, fiindcă aceștia se interesau numai­­ de „realitate”, dar nu de „adevăruri”, adică de norma lucrur iilor. Naturaliștii și-au luat sarcina să șteargă diferența­ între realitate și adevăr. Pentru ei adevărul e realitatea. Adevărul e realitatea simțurilor. Ce trece dincolo de sim­țuri ei după naturaliști pură poezie de concepție, minciu­­nă a închipuirei. Adevărurile naturaliștilor nu au înfăți­șarea idealizantă a adevărurilor romantice, ci înfățișa­­rea singulară, individualizată, a lucrurilor văzute cu ochii­ Delacroix, romanticul, și Ingres, clasicul întârziat, pictau —întâiul eroi revoluționari de­ un patos ireal, al doilea fi­guri de un mit de liniște olimpică—fiindcă numai aceste personagii cu trăsături idealizate li se păreau „adevăra­te“. Courbet naturalistul pictează cioplitori de piatră cu înfățișarea zdrențuită și cu obrajii brăzdați de soare și de vânt, fiindcă numai aceste figuri i se par „adevărate”.4 Pentru clasic adevărul e ireal, pentru naturalist adevărul nu poate fi decât real Cine avea dreptate? — In fond nici unii, nici ceilalți, sau toți deopotrivă. Căci problema se pune altfel. Pentru noi atât diferențiarea celor două no­țiuni (adevăr și realitate) cât și indentificarea lor sunt apa­riții istorice, fenomene temporale în care se precipită anu­mite stiluri de viață. Pentru romanticul cu porniri pate­tice spre altă lume, decât cea a simțurilor, diferențiarea adevărului de realitate era un proces de dialectică inevi­­tabil, cum inevitabilă deveni identificarea acestor no­țiuni pentru naturalistul cu oroare fiziologică de metafi­zică și cu dragoste pătimașă de materie. Discuția nu se învârte în jurul unor axiome de neclintit ci în­ jurul unor simple afirmațiuni în cari se întrupează anumite atitudini de viată și dragostea de anumite forme stilistice. Adevă­rat e ceea ce iubești. 4 LUCIAN BLAGA­­% Mi-ai șoptit:­­ v-~ Nu pot. (i." Naturalismul de LIVIU OFRIȘ Simfonia Muncii Din plugul care *niunghie al­­ țarinelor sân, Din unda mătăsoasă a lanului de fân, Din holdele de aur, de soare și de grâu, Din valuri de porumbari curgând în verde râu, Din sapă, din lopată, din coase și din seceri, Din câmpenești petreceri, Din rusticul pământ, Se 'mbină, se frământă, sburând pe-aripi de vânt spre a cerului vecie, In note luminoase, a mancei simfonie. Ciocanul plin de față V fsbește 'n nicovală ' > ■ Prut roia de scăpărări: * , Mașina obosită răsuflă greu pe nări. Prin foaie mari suspină Plămânul de uzină Cu respirări fierbinți. Prin țăncănii de dinți Zâmbesc mii de rotițe. Când flacăra ’n șuviței Râzând, prin aer sboară. A mancei simfonie Pe coșuri se strecoară v J Țâșnind, săgeata vie, Spre a soarelui domine. -In craniana cușcă, în tainele­­ divine,­­ Un zumzet de albine Zidește în tăcere Palatele de miere, In fiece cămară Punând gândirea rară, Parfum de primăvară In stupi de cugetare, Aripi de fremătate Pe prăzile solare, îmbină în surdină Subtila simfonie a muzicei creatoare. Din câmpuri, din uzine, din stupi de cugetare Se ’nalță imnul muncei din zări în înserare, Ritmând cu a lui scandare pământul care ’n cale­a marta în ecouri prin spatiüe-astrale. O. KARHABATT A apărut LECTURA NO.­MATILDA SERADî Scânteia-cenușe - Două nuvele de fină psichologie feminină - Trad. d. D. minu NifmaI3i@l.—32 pagini mari La ioți chsoșcarll și librarii Alienați-vă la „LECTORA“, dela orice număr. Pentru d-nii Avocați $i Magistrați A apărut * ’ „PANDECTELE SAPTAMANALE“ REVISTĂ DE JURISPRUDENȚĂ in genul publicatiunei „DALLOZ HEBDOMADAIRE“ SUB CONDUCEREA D-LUI C. HAM­ANGI­U­n consilier la Înalta curte de casatiri CU CONCURSUL REDACTORILOR pandectelor române Primi-Redactori: G. ALEXIANU, doctor în drept, avocat și PETRE POPESCU, Prim-Președinte de Tribunal» Grefier la Curtea de Casație Apare la fiecare Duminecă, publicând cele mai recenta și mai importante jmrisnrudente, însoțita de scurte note de trimitere la precedentele jurisprudentiale. LA TOȚI LIBRARII ȘI CHIOȘCARII,­­ LEI 20 EXEMPLARUL II II - I I

Next