Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1925 (Anul 6, nr. 235-238)
1925-06-14 / nr. 236
ANUL VI«Na 2365 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. IN STRAINATAIE Paminină, 14 Iunie P25 Adeverul Literar cn Mn.Tod . f AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI 1 CONST. MINLE 1897-1920 și Artistic FONDAT In 1893 Din câți l-au cunoscut personal pe Eminescu, am ales ca introducere în personalitatea lui călăuza acestei tininități: Maiorescu, Slavici, Caragiale; fiecare înfățișează un plan deosebit de oglindire, reprezintă o atitudine tipică și arată limite, care cer controlul faptelor. Planurile acestea se întretac dar se întregesc reciproc. Felurimea oglindirilor dă măsura complexității lui și ne îngădite să întrezărim ceva din tragicul izolării celuia care adesea a fost singur chiar printre ai lui. O caldă dar stăpânită prețuire estetică e partea pozitivă a criticului; alături, cu tot gândul înalt de a pune temeiul pe personalitate, străduința de a o face să intre în cadrul unor certe concepții estetice în vedera, dintru început, pericolul procustian al oricărui dogmantism estetic. Tot atât de reprezentativ e d. Slavici. Nici unul dintre prietenii poetului nu ne-a dăruit amănunte mai bogate. Dar moralistul, dând o oglindire parțială a faptelor, personalitatea, în ce avea ea mai individual, nu se rotunjește în o sigură icoană totală. Se învederează astfel odată mai mult nevoia de a fi rezervați și față de atitudinile caracterizate prin preocupări morale, fie acelea ale pedagogului creștin Grama, ale naționalistului A. Densușianu sau ale socialistului Gherea. Avem nevoie de un Eminescu astfel reconstituit, încât figura lui să se impue cu necesitate și esteticianului de orice culoare și moralistului creștin și socialistului și reacționarului." Iată de ce am stăruit să ne înțelegem în spirit obiectiv cu privire la faptul cel mai hotărîtor: personalitatea. Deși în puținele pagini ale lui Caragiale despre Eminescu se strecoară și unele momente subiective, totuși, în intuiția lui fundamentală, Caragiale se apropie de adevăr mai mult decât Maiorescu și d. Slavici. Faptele o confirmă. El este deci chemat să ne conducă până pe pragul înțelegerii personalității. * * * Dintre toți marii prieteni ai poetului, Caragiale a fost acela care l-a cunoscut mai de timpuriu, la vârsta marilor expansiuni și îrn împrejurări care nu impuneau îngrădiri. Nici unul dintre prieteni n’a avut ca acest dramaturg, înăscut, pasiunea de a pătrunde cutele sufletești. In ce privește anume atitudinea față de Eminescu, chiar d. Slavici ne dă amănunte din care vedem cu ce vie curiozitate Caragiale descosea sufletul poetului, iscodindu-l, dându-i necontenit prilej să vorbească. Firește, din cât vedem la d. Slavici, între vorbirile se mărgineau la preocupările intelectuale. Dar sub pana lui Caragiale apar cuvintele acestea: „am fost de multe ori confidentul lui”, și chiar fără ele, ar fi de negândit ca un observator atât de ager și de realist al vieții, să nu fi căutat să pătrundă adâncul firei celui mai de elită dintre prietenii lui. Am pierdut mult prin aceea că gândul lui Caragiale de a da o seamă de note asupra vieții lui Eminescu nu s’a înfăptuit. Chiar intenția arăta că el avea un bogat material de amintiri și observații. Cu atât mai prețioase sunt puținele pagini pe care ni le-a lăsat, în deosebi acel portret moral schițat cu prilejul necrologului. Dar tocmai cu privire la această caracterizare a lui Caragiale s’au scris de curând cuvinte de discredit. El ne-ar fi dat nu un portret real, ci unul convențional, pentru că n’ar fi plecat dela însăși elementele vieții poetului, ci dela intenția literară de a zugrăvi tipul genialității tumultoase, suferind de mania circulară, când exuberant, când deprimat. Mai întâiu, observăm în genere că, atunci când Caragiale vorbește de Eminescu, urmărește să dea o icoană credincioasă. „Inexactitățile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui, mă revoltă tot atâta cât mă revoltă și scandalul cu portretele și busturile puse fără sfială în circulație, ca fiind ale lui, ca și cum ar fi vorba, încă odată zic, de un tip din evul mediu, iar nu de cineva care a trăit în mijlocul nostru atâta vreme”. Astfel vorbea Caragiale, privind ce se scrisese despre Eminescu. N’a pregetat chiar să contrazică pe Maiorescu, bunăoară îndreptând erori de text, protestând împotriva alterărilor. Și când erori mărunte îl revoltau, să fi fost ei, tocmai în spontaneitatea paginilor de necrolog ispitit de gândul să facă un pur exercițiu de retorică? Pe fondul amintirilor, notelor biografice și judecăților date de Caragiale, se reliefează portretul de mai jos, pentru că vrea să fixeze tocmai ceea ce ne interesează mai mult: forma vieții de sentiment. „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca, era o tortură ne mai pomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se înțeleagă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acest cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două, trei zile, se arăta iar ca „Luceafărul” lui, „nemuritor și rece”. Deși e îndeobște cunoscut, am citat acest prețios pasaj, pentru că, în literatură, punerea în lumină a aurului e lucru mai greu și, în orice caz, mai necesar decât considerarea a te miri ce mărunțișiri. « Ceva reese limpede din întreaga mărturie a lui Caragiale, în conglăsuire cu ceea ce ne spune înfățișarea lui de om, vieața de sentiment a lui Eminescu, în intimitatea ei, îndeosebi pe terenul iubirii, era caracterizată prin o pornire, printr’un nesațiu tot atât de viu și de nemăsurat, ca și setea de a ști, ca și preocupările intelectuale, ca și năzuințele naționale și umane. Potrivit acestei psihologii, atât zbuciumul cât și însemnarea finală din Luceafărul vin din un acces deosebit de acela indicat de T. Maiorescu. Și dacă îndoeli ar apărea cu privire la forma și la înțelesul acestui ritm de sentiment, avem la îndemână un mijloc de control: datele biografice. Trăsătura relevată de Caragiale este confirmată prin tot ce știm nu numai cu privire la viața sentimentală a lui Eminescu, dar și cu privire la toate manifestările lui, în iubire ca și în indignare, în veselie ca și în deprimare. Nu știu dacă „părinții din părinți” i-au dat această fire, dar fără să vrei, îți amintești de acea mărturie pe care un frate al poetului ne-a lăsat-o cu privire la mama lui: „când iubea, iubea, când ura, ura...” Nu ne interesează întrebarea dacă poate fi vorba aici de o înclinare ereditară; fapt e că, la poet, pretutindeni, constați o pornire viu deslănțuită, vecină adesea cu frenezia, istovindu-se prin chiar nemărginitul ei. Vârsta, nevoile vieții, și înconjurimea nu puteau să-l schimbe. Cu firea aceasta, mergând până la limitele puterii de afirmare, era firesc să ajungă de timpuriu la acea deprindere a gândului care-l făcea să se aștepte pururea la ce e mai rău, fără ca prin aceasta, uriașa putere vitală sădită în el, să înceteze de a mai vrea. De aici întrebarea aceea atât de caracteristică: „ce suflet mi-au dăruit părinții, Ce suflet trist și fără rost Și din ce lut incert Că dup’ atâtea amăgiri Mai speră în deșert? Iubirea lui, vremelnică sau trainică, lua constant forma arăteză. Aleg câteva momente numai. Să mai amintesc acea criză prematură a adolescenții, care-l face să părăsească drumurile bătute și să se arunce în haosul anilor pribegiei? Paralel cu ecourile păstrate în amintirile prietenilor și în bucăți ca Amorul unei marmore, cu accente ca acesta: „iubesc precum iubește un ocean de foc”, relevez partea întâia a poeziei Visuri trecute, scrisă încă din Noembrie 1866 și publicată în ajunul hotărîrei de a rupe cu viața de actor și de pribeag. Având încă asperități de formă, trebue să o privim totuși ca pe cea dintâia poezie eminesciană, cu atât mai prețioasă, cu cât reprezintă tranziția de la faza tulbure a începuturilor, la aceea a formațiunii călăuzite de critică. E acolo o strofă izbitoare: după ce arătase că se topește de ale patimilor orfane, dă următoarea mărturie, prin care destăinuiește prietenului zbuciumul acela cumplit al adolescenții: Am uitat tată, am uitat mamă Am uitat lege, am uitat tot. Mintea mi-i seacă, gândul netot, Pustiul arde’n inima-mi beată... Dar, se va zice, acestea sunt ecouri din tumulii primelor rătăciri ale vieții, cărora le urmează potolirea. Iată-l acum în un moment de joc, și e cunoscută însemnătatea jocului, când e vorba să ne dăm seamă de natura instinctelor. Este la Viena, invitat împreună cu câțiva prieteni, în societatea unor doamne, pe care le scăpase din o primejdie. Ia un joc de societate, fiecare trebuia să facă o declarație de amor, glumeață. Toți o fac hazlie; când vine rândul lui Eminescu, el îngenunche, vorbește cu atâta patimă, sărutând brațul celei preamărite, încât toți rămân, uimiți. La ieșire, mărturisește prietenilor că, în adevăr, ceea ce a vorbit și a făcut, a fost expresia fidelă a sentimentului nestăpânit din acel moment. Dacă astfel era în momente întâmplătoare, nu ne mai surprind mărturiile în legătură cu stări de adevărată iubire, chiar atunci când, aflându-se în societate, convențiile sociale (un mare dușman al lui) i-ar fi impus rezervă. „Erai așa de puțin stăpân pe tine, încât și cel mai prost om își dedea seama că ești îndrăgostit de mine” îl mustră Veronica. In acelaș fel, d. Zamfir Arbore, unul din prietenii poetului, întregește o informație publicată mai de mult, prin următoarea comunicare orală: la o reprezentare la Teatrul Național, ochii poetului erau fixați cu atâta patimă asupra lojei iubitei, încât toți cunoscuții cătau cu uimire la privirile pătimașe ale poetului. Și dacă amănunte ca acesta nu spun de ajuns, iată un altul, căruia cu greu i s-ar putea găsi pereche. Multe căsătorii se fac din dragoste, dar greu să-i fi trecut prin minte unui îndrăgostit, ceea ce apare un moment în cugetul lui Eminescu. Ca să pecetluiască proectatul legământ cu Veronica, se gândește să treacă amândoi la catolicism, pentru că această confesiune, oprind despărțirea, o consfințește pe vecie. Și dacă mai e nevoie de documentare, la fel vorbesc și celelalte amănunte, de pildă cele date de d. Iacob Negruzzi, cu privire la pasiunea pentru Cleopatra Popescu, aceea pe care o urmărea „pe lângă plopii fără soț”. După cum în iubire, tot astfel ne apare și în feluritele momente de petrecere: excesiv. Chiar și unele satisfacții estetice luau la el forma aceasta. La teatru, „el râdea mult, cu lacrămi și zgomotos; îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi erau adeseori oarecum scandaloase” notează Stefanelli. Cât privește petrecerile celelalte, care obișnuit urmau îndelungatelor încordări intelectuale, notez o expresie caracteristică, pe care d. Tzigara-Samurcaș o ține de la Ion Al. Samurcaș, prieten al lui Eminescu, pe vremea studiilor la Berlin. Când poetul primea bani și era pornit să petreacă, înștiința pe prietenul său: „de acum, fac pe împăratul!” Iar ca rezultantă, notez aici una din umele sclipiri eminesciane, presărate in manuscrisele lui : „dacă aș fi împărat, aș fi fericit?” Și paralel cu aceasta, următorul crâmpeiu de caracterizare a sufletului modern: „frenezie și desgust, desgust și frenezie, iată schimbările perpetue din sufletul omenesc modern”. — de fapt, propriul lui ritm de sentiment * * * Și pentru că , -te aspectele vieții sufletești se întrepătrund, aceiași pornire nemăsurată, aceiași excesivă afirmare a vieții sădită atât de adânc în sentiment, se vădește, ca semn deosebitor, și în alte domenii, bunăoară în practică, pe terenul activității naționale și sociale. Deosebit de sugestive sunt amănuntele cu privire la un moment hotărîtor al anilor de formațiune: serbarea dela Putna. In cugetul lui Eminescu, această serbare împreună cu congresul care a încheiat-o, lua proporții imense, era chemată să fie „încercarea de a organiza vieața viitorului”. Și însuflețirea lui era lipicioasă; d. Slavici notează aici: „căzut odată sub stăpânirea vreunui gând, el nu dormea și nu mai mânca zile întregi de-a rândul și știa să transmită și asupra altora neastâmpărul din sufletul său”. Când toți se îndoesc, când cei mai mulți șovăe și greutățile sporesc, el rămâne credincios hotărîrii și însuflețește întreaga mișcare. Dar cel care pornise cu gândul să dea direcție viitorului, era firesc să recolte din elanul acesta amărăciune, dezamăgire, o rezervă dureroasă, dar nu renunțare. Așa a rămas până la urmă. Anii tot mai apăsători n’au putut desradacina din el firea dintâiu. Iar lupta lui politică de mai târziu, departe de a fi aceea a unui simplu salariat, e continuarea celei începute în avântul tinereții. In colivia vremii se rup și sângeră aripile vulturului, dar el țintește necontenit spre nemărginirile care-l cheamă. Când împrejurările îl silesc să primească unele însărcinări cu caracter administrativ sau politic, el rămâne totdeauna credincios părții alese a propriului suflet. Directorul bibliotecii luptă să poată aduna tot scrisul vechiu românesc; revizorul școlar se străduește să dea îndrumări de metodă sănătoasă, așa încât un om de mare destoinicie școlară a putut scrie că țara n’a avut revizor școlar mai bun ca Eminescu. Mai mult decât toți însă, ne vorbește ziaristul. Munca plină de abnegație depusă în cele mai grele împrejurări, întrece tot ce cunoaștem din istoria ziaristicei noastre. Timp de cinci ani, o continuă încordare, săvârșind adesea întreaga muncă, dela bucătăria gazetei, până la înalte îndrumări culturale și politice. Și în ce neprielnice condiții! Recitească cineva paginile închinate de Vlahuță acestei părți din viața maestrului. In luptele duse de el, nu era făcut să-și creeze prieteni; din potrivă, o parte din loviturile primite, au fost copitele celor înfierați. Deși avea o nemărginită iubire de oameni, totuși, când era vorba de neamul lui, era aproape șovinist. In politică, unii contimporani au fost revoltați de violența frazei lui, când își pecetluia vrășmașii. Metoda lui Țepeș o invoca nu numai în forma revoltei estetice, dar și în căldura înfierării politice, când cerea ca neamul românesc să institue, ca mijloc de mântuire de partidele politice, „ordinul sfântei cânepe”, „ spânzurătoarea... Azi, la lumina întregii lui activități, înțelegem că Eminescu, chiar de ar fi vrut, nu putea fi altfel, după cum ni-l arată toate celelalte aspecte, tot așa și activitatea lui politică, un om care săvârșea din plin, cu toată inima și cu toată ror’m, tot ceea ce făcea. * * * Din toate faptele arătate și din altele numeroase, pe care socot de prisos a le mai înșira aici, reese limpede unitatea feluritelor aspecte ale vieții poetului. Atât prin puternica vitalitate sădită în el și vădită în portretul lui fizic, cât și prin intelect, temperament și întreg felul de a simți și de a lucra, personalitatea lui Eminescu, în ce avea mai adânc, e caracterizată prin o sete nemărginită de afirmare a vieții, în toate domeniile, până la limita la care e îngăduit să se încordeze firea omenească. In lipsă de alt termen, vomu numi această nesățioasă afirmare — tendința către nemărginit, setea de absolut. Când un sentiment puternic îl frământă, un om croit astfel, niciodată nu se poate opri la jumătatea drumului. O stare de suflet eminesciană izvorăște din un sentiment care s’a deslănțuit atât de viu, încât a vrut mai mult decât este în rostul firesc al vieții să cuprindă. Vom conveni ușor că o fire astfel alcătuită, ciocnindu-se cu lumea, va găsi la capătul oricărei experiențe, însăși hotarele vieții și prin aceasta va ancora la un sentiment de gol, de melancolie, de micime, de netemeinicie a întregii ființări. Din stări de acestea, un spirit religios creștin își hrănește, din micimea pământului, viziunea și mângâerea atotputerniciei și îndurărilor cerești. Lovindu-se necontenit de hotarele existenței, cugetul privește nemărginitul plin de taină, simte puternic propria micime și golul vieții, dar nu poate concepe lipsa de noimă, netemeinicia întregii ființări, și neputând arunca asupra întregii vieți zăbranicul negațiunii, găsește în sentimentul religios al întrepătrunderii cu cele veșnice o împăcare cu destinul și un legământ cu nemărginitul x). Astfel Eminescu, In sensul unei liniștiri și izbăviri finale, religiozitate este și la el, pentru că seriozitatea adâncă în fața vieții e vecină cu spiritul religios. Dar înzestrat cu un puternic spirit critic și având, în măsura arătată, bărbăteasca frână a intelectului, Eminescu, stăpânit de nevoia unei înțelegeri ferite de desamăgiri, n’a putut găsi un razim nici în valorile vieții de aici, nici în mângâerile lumii de dincolo... A iubit nemărginit valorile vieții, a căutat în ele granitul absolutului și, negăsindu-l, din amărăciune față de faza istorică, în care i-a fost dat să trăiască, și din durere, sfâșiere și revoltă față de mărginirea ființei omenești, a tăgăduit... Aici stă marea taină a atitudinei eminesciane, de aici, în sentiment, atmosfera aceea de sumbră negațiune, care învălue o bună parte din plăsmuirile lui și, alături de aceasta, în practică, acea putere de afirmare, care te uimește. Ce searbăd e și ce puțin spune cuvântul acesta: pesimist, când e vorba să caracterizezi o fire și o atitudine, ca aceasta! Patimă, afirmare excesivă, și, de aici, negațiune excesivă - iată cele două planuri care alcătuesc polaritatea vieții și creațiunii lui Eminescu: înrâuririle primite sunt de fapt desvoltarea firească a propriei personalități. Din lumea cugetătorilor și a înțelepților și-a însușit numai ceea ce organic se potrivea cu firea arătată. Nu a dat, după cum au susținut unii, cunoscutele accente, pentru că a fost înrâurit de Schopenhauer, ci a devenit schopenhaurian, pentru că, având temperamentul dat, doctrina aceasta îl ajuta să-și limpezească firea, era în concordanță cu propria experiență intens trăită. Afirmarea nesățioasă pe toate domeniile avea la Schopenhauer un nume; setea de a fi, voința, substratul oricărei ființări; și înclinarea filozofului de a descifra din plusul de suferință al vieții, nevoia de liberare prin negațiunea voinței, era adânc sădită în însăși firea poetului. Tot din centrul personalității și numai de aici se lămurește înțelesul permanentului contact cu străvechile izvoare de înțelepciune ale Orientului, îndeosebi alipirea lui constantă de învățătura lui Buddha. Esența ei este cuprinsă intre acești doi poli: conștiința vie a veșnicei suferințe legate de ființa umană, din care se hrănește, atotstăpânitoare, năzuința izbăvirii definitive. Ne întruchipăm pe tânărul Eminescu, ursit să simtă în el, necontenit, povara hotarelor vieții, plecându-se asupra străvechilor pagini străbătute de duhul acesta: „când, a fraților, un tânăr nobil a cunoscut suferința, izvorul suferință, nimicirea suferința, calea care duce la nimicirea suferinței, atunci tânărul cel nobil a dobândit dreapta cunoaștere, fie în ea, e legat de ea”. II evocăm pe Emi 1) Din fericire, în poezia noastră de azi, latura aceasta e reprezentată de o personalitate congenială, de al doilea mare romantic și al doilea mare răstignit de la Eminescu încoace. Galaction. Ta un articol dintr’un volum de încercări, de curând apărut, d. Marin Simionescu-Râmniceanu învinuindu mă, în concluzie, de supra-simpatie, uită că se contrazice cu introducerea în care citează un șir întreg din rezervele critice formulate de mine cu privire la Galaction. Obiecțiunile d-lui Simionescu-Râmnceanu dovedesc că n’a înțeles nici ce am spus eu în 1913, nici ce ne-a dăruit Galaction, necum greaua problemă a raporturilor dintre poezie și religie. E în firea lucrurilor ca personalități de talia aceasta să trezească rezistență dârză. Dar după cum orice coborîre a lui Eminescu a rămas o coborîre a celor care l-au negat ca poet și ca om, așa se va întâmpla și cu acest excepțional poet. Buddistul Eminescu și creștinul Galaction vor sta alături și se vor defini reciproc în stima generațiilor viitoare. Critica a rămas aici în urmă, dar publicul cititor începe să o simtă de pe acum cu un instinct care nu dă greș Scriu aici rândurile acestea nu din zădărnicia unui gând polemic, ci în speranța că, după cum desfacerea unui Racine de poezie a fost vremelnică, pentru că o binefăcătoare împrejurare i-a dat prilejul să-și îndeplinească întreg destinul poetic, tot astfel se va întâmpla și cu acest excepțional poet, al nostru. Nu știu dacă munca lui în sânul bisericii va putea da roade, ceea ce știu că Galaction, rămas la gestul de renunțare întipuit de sfânta Cecilia, ar însemna pentru poezia noastră o pierdere pe care puțini sunt în stare să o înțeleagă. Și sper că istoricul literar nu va formula mâine această judecată: între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut; în poezie, vremea lui a meritat mai mult. Continuarea în pagina II a CUM PLASMUIA EMINESCU PERSONALITATEA LUI EMINESCU de D. CARACOSTEA — O sinteză —