Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1926 (Anul 7, nr. 270-273)

1926-02-14 / nr. 271

ANUL VH.­­ No. 271 g LEI EXEMPIAHUL IW 12 LEI EX. IN SIRAINAINTE Literar snuB1.TnR. / AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORII­­ CONST. MILLE 1897 - 1920 și A­rtistic FONDAT in 1893 Duminici. În Februar 192­6 O convorbire cu d. Brătescu-Voinești e un lucru în­cântător Distinsul nostru scriitor este cel mai fermecător causeur­s pe care-l cunosc și desigur că in această privința nimeni din actuala generație de scriitori nu-l întrece. A po­vesti o întâmplare, a-și exprima o părere ori a discuta o chestiune oarecare, sunt ocazii pentru c-sa de a-și arăta nu numai ușurința de vorbă, ci și talentul dramatic, dacă pu­tem să ne exprimăm astfel. Căci d. Brătescu-Voinești mi­mează aproape tot ce spune cu o artă delicata si subtila. Pentru aceea mă îndrept cu plăcere către palatul Adunam Deputaților unde locuește scriitorul, d-sa fiind secretarul general al Camerei. Am putea spune deci că „națiunea re­cunoscătoare" i-a pus la dispoziție un vast apartament pe care desigur că d. Brătescu îl apreciaza la justa lui valoa­re pe vremile aceste de dușmănie acerbă între proprietari și chiriași. Pe drum mă gândesc cum am cunoscut întâia oară opera acestui fin scriitor, îmi amintesc foarte bine. Era prin 1903 sau 1904 — când mi-a căzut din întâmplare in mână volumul Schițe și Nuvele pe care autorul le-a dat la lumină după repetatele insistente ale lui Nerva­nodos. Fără prietenia acestuia, desigur că multă vreme ar m­ai fi stat încă răvășite diferitele bucăți ale volumului, căci tre­buie să spunem că pe atunci ca și astăzi, d. Brătescu era cu totul lipsit de ambiție literară. Cetind volumul, plă­cerea mi-a fost așa de mare, în­cât mi se părea că am descoperit un juvaier rar pe care nimeni nu-l știa. De fapt, scriitorul era cunoscut și prețuit în cercul Convorbiri­lor literare, un cerc foarte restrâns însă. Cucoana Leonora care cu mâna arată munții din fată spunând că toți au fost odată ai Strâmbenilor. Moartea lui Castor, dramatismul Udreștilor și celelalte bucăți din volum, mi-au făcut o im­presie extraordinară. Așa ceva nu mai cetisem in lite­ratura noastră, și numele Brătescu-Voinești imi apăru în­conjurat de o lumină magică ca al unui vraciu misterios. Mai târziu l-am cunoscut pe autor, dar acuma opera sa era celebră, căci apăruse revista Viata Româneasca care o răspândise în straturile largi ale cetitorilor, tot așa cum mai târziu marea publicație ieșeană a scos în relief pe alți doi scriitori, cari debutaseră de mult, rămânând totuș ne­cunoscuți: Hogaș și Galaction. De la apariția „Vieții Românești“ și mulțumită insis­tentelor repetate ale d-lui G. Ibrăileanu. d. Brătescu-Voi­nești a reintrat putem spune în literatură ca un prestigiu neasemănat mai mare decât îl avea până atuncea. Astăzi numele său e cunoscut si admirat de marea mulțime a cetitorilor săi. Volumele Schite și Nuvele, In lu­mea Dreptății, întuneric și lumină. Rătăcire si în slujba păcii, au foarte mulți admiratori și nu numai în vechiul regat, cum s'ar părea, ci și în provinciile alipite, este tot așa de pretuit. In privința aceasta putem povesti o nostimă întâmplare. D. Brătescu-Voinești se găsea prin Bucovina, între Va­tra Dornei și Iacobeni, pe un afluent al Bistriței, numit Ar­­gesiu, ocupat cu pescuirea păstrăvilor. Intr’o dimineață un flăcăuaș ca de 12—13 ani intră în vorbă cu dânsul. — Și în ce clasă ești, îl întrebă d. Brătescu. — A, am isprăvit școala, spuse băiatul cu mândrie. A­cuma sunt funcționar. — Taci. Domnule! Și ce fel de funcționar ești ? — La bancă, la noi. Am 1500 de lei pe lună. De la Ia­nuarie o să am cât tata. Și băiatul spunând vorbele acestea i se părea foarte cu haz faptul că el o să aibă leafă cât tatăl său. — Dar tatăl tău ce slujbă are ? — Era poștă și are 2000 de lei pe lună. —­ Bravo, băete. Și cum te cheamă ? — Traian Nacu. Dar pe d-ta? — Pe mine mă cheamă Ion. — Apoi nu așa — făcu băiatul. Cum ți-i porecla de pe Vită? — Brătescu-Voinești. La aceste cuvinte flăcăuașul rămase împietrit: — Domnule, spuse el, eu cunosc un Brătescu-Voinești - da acela, a scris despre o prepeliță care avea un puiu steag și care a plecat încolo lăsând puiu aici. Nu cred că-i­­ dumneata... — Ba chiar eu sunt, spuse râzând d. Brătescu. Atunci băiatul, devenind foarte grav, își scoase pălăria fie pe cap. — Domnule, frumoasă bucată ! Ți, ce frumoasă! O să spun și tatei că v’am întâlnit. Peste două zile băiatul veni acasă la d. Brătescu îm­brăcat de astădată­ frumos, ca itari albi și cu o bandă în­florită — aducând ca dar scriitorului trei păstrăvi mari, din partea tatălui său. D. Brătescu vru să-i plătească — dar copilul sări ars, ca lovit de șfichiul unui biciu: — Nu se poate, domnule Brătescu... e din partea tătu­­căi... asta nu se poate... E așa... o mulțămire a lui. Nu se poate! Atunci d. Brătescu sărutând copilul: — Dragă băete, nici alegerea mea la Academie nu mi-a făcut atâta plăcere ca întâlnirea ta! $i când scriitorul a plecat din satul acela, s’au strâns câțiva oameni ca să-l petreacă — ca pe o cunoștință a lor. Iar el luându-și ziua bună, și urcându-se în trăsură, unul din ei i-a spus, zâmbind cu înțeles: ,Călătorului îi șade bine cu drumul"­. Gândindu-mă la toate acestea ajung in Dealul Mitro­­poliei, de unde pe o scară colosală de lemn mă scobor in­­tr’un fel de vale care, pentru moment mi­ aduce aminte de prăpăstiile Bucegilor. Căci locuința d-lui Brătescu-Voinești, a cărei intrare e prin curtea unde se găsesc acareturile mari ale Mitropoliei, este așezată in valea asta, de partea opusă a dealului. Un servitor îmi deschide. Chiar de la intrare privirea îmi este atrasă de 40—50 de sticle de șampanie, aliniate pe două rânduri ca niște soldați disciplinați scoși la mus­tru — lucru care mă umple de admirație — măcar că sti­clele sunt goale. Uitându-mă la omul care mi-a deschis și făcând cu ochiul spre regimentul cu gâturile aurite, zic? — Bine lucrează domnu Brătescu! — Sunt de la nuntă — îmi răspunse servitorul. >— De la care nuntă, întreb eu. — De la nunta Duduei, fata Cuconașului. Abia acuma imi amintesc că d. Brătescu este bunic și entuziasmul meu de adineaoarea mărturisesc că scade pu­țin. Da. d. Brătescu în curând va fi înconjurat de nepotei pe cari, desigur că, cu o răbdare îngerească, îi va învăța să se uite la gândaci, la bârzăuni și la tot felul de furnici și buburuji, să lucreze traforajul, să răsădească micsandre și petunii și să așeze cu multă migăleală rombușoare de lemn colorat în frumoase mozaicuri... Intru în biurou. D. Brătescu,—neștiind ce-l așteaptă— îmi trimite vorbă că vine îndată. Mă uit prin casă. Pe pă­reți, așezat­e în câte șapte-opt rânduri orizontale, unele sub altele, tot felul de bucăți de undiță, câteva groase, altele din ce în ce mai subțiri și mai fine, toate de bambou retendu care se împreunează câte 3—4 la un loc și formează un mi­nunat instrument de pescuire. Apoi minc­­ocuri, sacuri de pești, genți de vânătoare, îmi amintesc cele două pasiuni nobile ale distinsului scriitor — pescuitul și vânatul. In vre­mea de pe urmă e mai mult pescar decât vânător, căci vâ­natul se face azi în condiții mai grele, iar pescuitul păstră­vului cu undița e mai pasionant de­cât orice vânătoare. Cu­nosc lucrul din experiență și știu că d. Brătescu-Voinești este și el de aceeași părere. Pe blurou hârtii clasificate, notițe, câteva cărți și mai multe cataloage: Hardy’s Anglers Guide, Farlow Anglers Guide, Pécheur Ecossais, etc. Lângă unul din aceste cata­loage, o cutie cu muște artificiale, pești de metal și linguri de sidef, va să zică pescar în toată regula. * * * D-l Brătescu vine zâmbind. E surprins oarecum de prezența mea, dar eu liniștindu-l îi spun: "— Maestre, nu vă speriați... e vorba de un interview... «— Un interview.... ca ce? — Cum, ca ce ? Ca un scriitor ce vă găsiți. Și încă pentru Adevărul literar. — Știi, nene, că Adevărul literar de-o bucată de vre­me e o publicație admirabilă? N­ cetesc cu cea mai mare plăcere — îmi spune d. Brătescu uitând de interview. — Cum să nu știu — răspund eu. Dar dacă sunteți de părerea aceasta, atunci de ce nu-i dați și d-voastră ceva. Uite, toți scriitorii de seamă sunt colaboratori... Și încep să-i fac un pomelnic: Sadoveanu, Ibrăileanu, Galaction. Stere, Patrașcanu..­. Iți făgăduiesc că voiu scrie și eu. Poți să anunți pe d. Sevastos care e un tânăr, cât se poate de simpatie. Și ce anume vrei de la mine — îmi spuse d. Brătescu, ară­­tându-mi un fotoliu și așezându-se și el la biurou — Mai întâiu ceva din biografia d-voastră. •— Crezi că interesează ? — Cum nu, zic eu. Cetitorul în genere e puțin cam mahalagiu... îi place să afle lucruri de soiul acestora. D. Brătescu rămâne un moment pe gânduri. Apoi sco­­țându-și tacticos o țigară, zise: — Sunt născut în Târgoviște. Anul nu ți-i mai spun.... — A. zic eu... nu-i nici o nevoie... ce­ are a face ? !— Tatăl meu — urmă d. Brătescu — era un boier scoborîtor dintr’o familie veche, căci în biserica Stolnicu­ este o inscripție din veacul XVI în care se spune că acest sfânt lăcaș a fost reparat de zid de către Stolnicul Udrea Brătescu.­.. — E pomenit acest strămoș în vre-o bucată n­o­stră ? I— Da. Neamul Udreștilor de acolo vine. Tatăl meu a­vea casă deschisă și a botezat și cununat sute de fini și fine — fără nici o altă preocupare lăturalnică decât dra­gostea de oameni. Era un om căruia îi plăcea veselia. Ade­seori balurile și sărbătorile țineau la noi câte două zile în șir — și toți care treceau pragul locuinței noastre se gă­seau ca în sânul lui Avram.... Tata era un horticultor pasionat. Toată vremea și-o petrecea în grădină și în seră — care erau vestite în toată Târgoviștea. Parcă-l văd și acuma pe tata — Dumnezeu să-l ierte, îmbrăcat cu o bluză de lucru, cu un fir de teiu în gură și cu mâinile pline de pământ Așa îmi apare în­totdeauna. Căci el veșnic altora, răsădea sau îngrijea o micsandră, o begonie ori vreun pomișor din livadă. Copilăria mi-am petrecut-o la Târgoviște. Pe când frații mei se jucau cu smeul, cu arșicele și alte jocuri copi­lărești, eu stăm ceasuri întregi în grădină sau în seră uitându-mă la gaze, la insecte și urmărindu-le toate miș­cările lor. Dacă m’aș fi născut aiurea, în Franța, în Anglia, sau măcar la Viena, aș fi fost de­sigur un entomolog, un zoolog, într’atâta mă pasiona observația acestor ființe minunate. îmi amintesc că eram abia de zece ani când mi s’a spus că omul se trage din maimuță și că acest adevăr l’a descoperit Darwin. Am avut o impresie foarte puternică. Aveam intuiția că aflarea acestui lucru de către un om e ceva grandios. Așa că, după cum vezi, de mic copil eram înzestrat cu dispoziții pe care le-am păstrat până astăzi, căci în biblioteca mea vei găsi și acuma pe Fahre, Roma­nes, John Lubbock, Douglas Spalding, Hubert, etc. — Dar Târgoviștea, ca oraș vechiu, nu V a impresio­nat de loc? Stiti... Ruinile Târgoviștei...­­— De loc! M’a impresionat casa noastră, grădina cea frumoasă, moșia și via de la poalele Dealului.... In­colo, ni­mic alta.... — Hm ! — făcui eu, așa ca să zic ceva. — După ce am terminat clasele primare urmă de Brătescu — am fost trimis la București, la pensionul Coco­­răscu. Aici am fost întorcat de toate frumusețile naturii. In biblioteca școalei am dat însă de operele lui Victor Hugo și atunci am incercat să fac traduceri. Les Burgraves. Ma­­ria Tudor. Ruy-Blas — din toate m'am încercat să red­au ceva în românește și încă în versuri. Iti închipui în ce hal! Am trecut apoi la liceul Sf. Sava. Aici am fost coleg cu Pompiliu Eliade si cu Ghiță Adamescu. Ei scoteau o revis­tă școlărească la care am colaborat și eu scriind versuri, parodii, etc. începutul literaturii mele a fost, după cum vezi, versurile, foarte multe versuri, însă nu le-am publicat. — Dar în proză când ați scris și ce anume ? — A. mai târziu- Urmam dreptul la Universitate, și audiam și cursul de filozofie al lui Maiorescu. Vorbind el odată la una din prelegerile sale despre conștient și incon­știent, ni s au părut nelămurite cele spuse de dânsul și a­­tunci i-am scris o scrisoare. Ora următoare, Maiorescu a citit scrisoarea mea si ne-a dat toate lămuririle necesare— și aflând de la Pompiliu Eliad că eu sunt acela ce-i scri­sesem, m’a invitat acasă la dânsul i— tot prin Pompiliu — la seratele lui : Miercurea filozofice și Sâm­băta, literare. Atunci am început să public în Convorbiri versuri și ăsta e debutul meu literar. Prima bucată în proză a fost Sâmbătă. Maiorescu după ce a ascultat-o, mi-a spus că voiu scrie foarte puțin — de­oarece eu încep prin sfârșitul altor scriitori, anume prin amintiri. I-am răspuns că sunt cu totul lipsit de ima­ginație și într’adevăr până astăzi n’am putut scrie decât numai lucruri trăite. Toate personagiile mele sunt reale, nici unul nu e inventat, nici în Pană Trăsnea, nici în Nea­mul Udreștilor, nici în Lumea Dreptății și nici în celelalte. — Cum obișnuiți să scrieți? !— N’am început să scriu — adică nu m’am așezat la masă pentru asta — dacă n’am avut gata și ultima frază din bucată. Nuvelele mele se scriau singure în cap, la pes­cuit, în fundul grădinei, sau la vânat, colindând miriștile și ponoarele. Meșteșugul de avocat — care în paranteză îmi era foarte neplăcut — mă împiedica de la elaborarea scenelor care mă frământau. Atunci era o stagnare — dar în cea­surile viitoare de pescuit și de vânat reluam nuvela de unde o lăsasem. Scrisul propriu zis nu-mi face plăcere. — Bucățile odată scrise rămâneau așa, sau le mai revedeau­? '— Tocmai voiam să-ți spun. Nuvelele cele mai lungi le-am scris dintr’o dată, parcă mi le-ar fi dictat cineva. Bunăoară Niculăiță Minciună am început să-l scriu în Joia Paștilor, la orele 3 după amiază, și l-am terminat Vineri dimineață, pe la orele 5. Tot ce-am scris a ieșit la început de două ori mai mare decât a rămas la urmă, după netezire. Tai, tai și iar tai — rareori numai adaug. — Dar oarecari greutăți sau displaced ați întâmpinat la începutul carierei literare? — Greutăți — nu văd anume care, de­oarece eu trăiam din profesia mea de avocat. Până la apariția revis­tei Viața Românească, literatura nu-mi producea nimic. Cu toate acestea, accesele de creație literară, mă apucau ca o boală care revenea întocmai ca frigurile. Uneori căutam să mă vindec de această meteahnă, fiindcă mediul în care trăiam îmi socotea această îndeletnicire, și pentru barou și pentru politică, ca un soiu de capitis diminutiv — un fel de descalificare. In sensul acesta aș putea spune că am avut oarecare displaced la începutul carierei mele literare — dar numai la Târgoviște... Aici, servitorul apare în ușă și-i face un mic semn vic­timei mele. D. Brătescu mă părăsește și revine peste câte­va momente... * * * D-le Brătescu — zic eu — de ce nu faceți un roman ? — Am avut un roman — îmi răspunde d-sa așezându­­se din nou pe scaunul său­— al cărui început este publicat în volumul Rătăcire. Acest fragment a scăpat fiindcă a a­­părut în 1915 în Flacăra. Era complect terminat: nu mai aștepta decât ultima revedere. L-am uitat în București în momentul evacuării, iar la întoarcere nu l-am mai găsit. M’am încercat să-l refac și ideia aceasta nu m-a părăsit încă. —• Dar, în chestiunea aceasta, v’aș ruga să-mi spuneți ce idee aveți de romanul românesc ? Societatea noastră a­­ ajuns la desvoltarea cuvenită care se potrivește cu înflo­rirea acestui gen literar ? Și dacă credeți că a ajuns aci, care este viitorul romanului la noi ? •— Aceste întrebări se potrivesc mai bine unui critic, și d. G. Ibrăileanu a răspuns la unele din ele într’un număr trecut al Adevărului literar. In ce mă privește pe mine, pe cât sunt de mult auto-critic, pe atâta de puțin sunt altero­­critic. — Bine, atunci să trecem la altă problemă. In ultimul timp sa vorbit de o secetă literară la noi. Ce credeți asupra acestei chestiuni ? Când n’au încetat să producă scriitori ca Sadovea­nu, Patrascanu, Galaction, Jean Bart, Rebreanu, Topâr­­ceanu, Minulescu, Codreanu, Rosetti, Agârbiceanu, Cinci­­nat Pavelescu, când se ridică Cezar Petrescu, Ionel Teo­­doreanu, mult talentata Otilia Cazimir, Ion Pilat, d-șoara Stahl și atâtia alții, cum se poate vorbi de o secetă lite­rară ? — Dar despre publicul nostru cetitor ce spuneți ? 1— Desigur că există un public cetitor și va fi din ce în ce mai numeros. Cărțile bune se cumpără și se cetesc. Nu mai încape vorbă însă, că e mult mai puțin decât ar pu­tea să fie. In călătoriile mele prin țară mi s’a întâmplat să găsesc la un pădurar din Bucovina în mijlocul unei păduri, o bibliotecă modestă — ce e dreptul — dar unde se găseau cărțile multor scriitori de la noi. Erau acolo lucrări de-ale lui Sadoveanu, Patrascanu, Galaction, erau și de-ale mele, alături cu scriitori mari germani. Mărturisesc că nu puțină plăcere mi-a pricinuit faptul acesta. Din cauză însă că nu­mărul cetitorilor nu e tocmai considerabil, ar fi de preferat astăzi ca scriitorul să aibă și altă profesie. O să lucreze mai puțin, dar dacă are talent real, acel puțin va fi de va­loare. Altfel, fiindcă scrisul nu produce îndeajuns, literatul este nevoit să apeleze, uneori chiar cu o amară jignire a demnității lui și a întregei bresle, la sprijinul oamenilor po­litici — ceea ce nu e bine. — Stân­d însă — după părerea d-voastră trebue să aibă vreun rol în încurajarea literaturii ? — Intr’o tară ideală n‘ar trebui să se amestece Statul de loc. Ar fi în interesul unui progres calitativ continuu, ca scriitorii să fie lăsați să se întreacă prin emulație. Dar într’o țară cu un procent atât de mare pe deoparte de a­­nalfabeți, pe de altă parte de oameni pe care nu-i intere­sează literatura. Statul e dator să ajute pe scriitori în sen­sul de a alege operele vrednice de răspândire și scoțându- se în ediții mari ,să le pue prin toate mijloacele de reclamă și de colportaj, în mâna unui cât mai mare număr de ce­titori. Aud că e vorba de înființarea a foarte multe biblio­teci populare. Aceste biblioteci ar trebui înzestrate—pentru ca cu adevărat să-și împlinească misiunea .— cu operele a­­lese de către o comisiune numită adhoc și compusă din cunoscători adevărați și cinstiți ai literaturii noastre. — Care sunt autorii d-voastră preferiți ? )— Dintre străini: Dickens, Fabre, Alphonse Daudet Courtesine, Jules Lemaitre. Dintre români: Eminescu, Creangă, Caragiale. — Și din cei în viată ? ■— Sadoveanu și Patrascanu. — Asupra ultimelor lucrări românești — care vi se par mai remarcabile ? — Cele două volume din Viețile Sfinților ale lui Sado­veanu și Patrascanu care, după părerea mea, sunt un mo­nument al literaturii românești și o operă de o foarte mare utilitate socială. — Dar cartea d-voastră de căpătâiu care e ? — Fabre. — Unui scriitor îi cereți să fie numai artist, ori și ce­tățean ? — Dacă scriitorul are talent și produce opere de va­loare și-a îndeplinit complect rolul lui de cetățean. Pe cine îl poate interesa dacă Dickens, Darwin ori Claude_ Ber­nard, și-au exercitat vreodată dreptul de vot ? — Scumpe maestre, nu e vorba numai despre dreptul de vot ci și de atitudinea scriitorului — ca scriitor — iată cu diversele probleme morale și sociale ale timpului.... — E foarte frumos ca un scriitor sau un om de știință să se ocupe de asemenea probleme, zise d. Brătescu între­­rupându-mă. Dar ar fi o pagubă dacă preocupările de o așa natură, l-ar împiedica să-și îndeplinească menirea lui de artist sau de om de știință. Socotesc că Edison, bunăoară, n’are nici o scădere ca om și ca cetățean american, daca nici un moment din viata lui n'a fost preocupat de proble­me sociale. Si acestea cu atât mai puțin cu cât printr'o o­­peră științifică sau literară, de o valoare reală, un artist sau un om de știință rezolvă, cel puțin în parte, una din preocu­pările cele mai de seamă ale sociologilor umanitariști, a­­nume micșorarea disproporției dintre soarta diferitelor cu­rse sociale. — După cât văd, puneți pe acelaș plan, ca consecvente practice, opera unui literat cu aceea a unui om de stiintă — Da, desigur, Un om de știința, descoperitor fie al unui serum, fie al unui mijloc de iluminare sau de locomoti­­une mai ieftin decât cele de astăzi, sau acela care a aflat o lege de fizică sau de mecanică cerească — deci pur ști­ințifică — produce în ultimele lor consecvențe, o ușurare materială a suferințelor omenești, pe când literatul și ar­tistul în general îi aduce numai o mângâiere prin clipele de uitare de sine pe care i le procură — ceea ce afirm că nu e de mai mică valoare. — Despre problema păcii, care preocupă astăzi mai pe toată lumea, ce părere aveți ? —­ Sunt umanitarist. Consider că din toate nefericirile omenești, cea mai absurdă și mai revoltătoare este răz­boiul, pentru că această nefericire nu este rezultatul unor Continuarea in pagina VII De vorbă cu Dl. I. Al. Brătescu-Voinești Desen de A.­ Dragoș I. Al. Brătescu-Voinești

Next