Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1928 (Anul 9, nr. 417-421)

1928-12-23 / nr. 420

TZ nn»tW&hUL LI­I «.HAR ȘI r.:„ * ,ș­i iV* Eminescu și liberații sau voturile mori Mar D. Mihalache Dragomirescu, — vechiul mușteriu al rubricelor vesele din ziare, — ne fericește cu încă un dialog. Știți, unul din acele dialoguri, in care Ma­­iorescu, Eminescu, Caragiale, etc. sunt puși să spună ceea ce — cum să zicem ? — ceea ce... gândește d. Mi­halache Dragomirescu! Nici nu m’aș mai fi oprit asupra humoristicei pa­gini a d-lui Dragomirescu, dacă nu aș fi găsit în­­tr’însa ceva nou, ceva senzațional, ceva nemai pome­nit chiar pentru capul d-lui Dragomirescu, — și dv. știți ce părere are subsemnatul despre capul dulcelui nostru critic literar ! In dialogul acesta, d. Dragomirescu își propune să ne încredințeze că Eminescu, Caragiale, Dela­­vrancea, Duiliu Zamfirescu, Vasile Conta, etc., — trecuți di­ncolo de pragul acestei vieți, — se pocăesc în eternitate pentru tot ce au scris, își reneagă operele și declară că, acum, sunt toți liberali sadea, înscriși în clubul din care face parte și d. Dragomirescu ! [Voiu cita textual: „Eminescu: — Eram un biet salariat al boerilor, dar n’am bătut nici­odată în strana lor. Pe mine mă durea trecutul neamului, deși-l vedeam frumos (!); mă indigna prezentul cu urâciunile lui; dar tresăriam de o bucurie adâncă ori de câte ori, la geana de lumină a vreunui fapt, zăream zorile viitorului. Și zorile mi le arătau faptele lui Ion Brătianu, pe care, în ciuda tutu­ror și lovind numai în partizanii lui din cafenea, — l-am zugrăvit în figura lui Mircea, simplu, după vor­bă, după port, dar îndrăzneț la faptă, simpatic mul­țimii și neodihnit în afacerile mari ale țăr­ii. Bovinele pentru mine erau Plevna și luptele dela Rahova, Smârdan, Vidin. „Caragiale: — Și așa, măi Mihaiu, te făcu și bră­­tieni st sadea. „Eminescu : — Nu uita că tot un Brătianu a pre­zidat și la întregirea neamului“. ...Așa­dar, d. Mihalache Dragomirescu crede că, in Scrisoarea III, Eminescu a avut fantezia barocă, inspirația oboreană și intenția de bard de partid de-a zugrăvi pe Ion Brătianu sub trăsăturile lui Mircea cel Bătrân !... Și d. Dragomirescu, fascinat de această descope­rire, revine stăruitor asupra ei: „Titu Maiorescu: — ...Ceea ce ne farmecă (în Scri­soarea HI-a. N. Red.) este idealul lui (al lui Eminescu. N. Red.) politic, curat, înalt, simplu și nobil, idealul politic moral, întrupat în figura lui Mircea, care are atâtea raporturi cu figura bătrânului Ion Brătianu, pe care în plutirea lui prin dumbrăvile neamului, îl ve­dem însoțind pe marii noștri voivozi. Căci un fel de voivod neuns a fost și el. „Gr. Alexandrescu: — ...Cum văd azi toți sunteți brâtieniști“.­­...Precum vedeți, e limpede, în Scrisoarea III, unde Eminescu vorbește de „greco-bulgărimea“ libe­rală, unde face portretul lui C. A. Rosetti „bulbu­cații ochi de broască“, unde — cu o rară putere de invectivă pam­fletărească — zugrăvește prezentul — prezentul creiat de liberali — în cele mai sumbre cu­lori, pentru ca — apoi — să opună trecutul, anul 1400, vremea lui Mircea cel Bătrân, cu boerii care scriu, din luptă, nevestelor de-acasă, — în cel mai autentic stil de „envoi“ medieval, cavaleresc : Grăim, doamnă, către tine ...în această minunată slăvire a trecutului dela 1400 și în această pasionată nimicire a prezentului,— d. Mihalache Dragomirescu vede... ce ? O poemă de prea­mărire a lui Ion Brătianu ! Ca și când Eminescu ar fi fost un poet­ de club, care să făurească ode oca­zionale „șefului“ în nădejdea unui mandat parlamen­tar ! Ca și când Eminescu ar fi putut să aibă totala lipsă de simț estetic de­ a scrie o alegorie pentru cine știe ce serbare a partidului, o alegorie în care „șeful“ să fie înfățișat sub chipul lui Mircea cel Bătrân, iar partidul — cine știe ? — poate sub chipul unei fru­moase țărăncuțe... Și d. Dragomirescu pune toate aceste grosolane absurdități, toate aceste năzbâtii în gura lui Emi­nescu, Maiorescu, etc. Știu : în politică totul e cu putință. Unul aduce partidului din care face parte inteligența lui. Altul — banii. Altul — talentul. Altul — puterea de muncă. Altul — voturile de care dispune. Se pare că d. Dra­gomirescu nu are nimic din toate acestea. Și atunci,­­ d­-sa aduce partidului liberal... adeziunea postumă a lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, etc. Aduce votu­rile morților. De-acum înainte, gardistul cu care va putea vota în alegeri pentru liberali cu cartea de alegător a lui Eminescu sau a lui Caragiale. Emi­nescu și Caragiale și Maiorescu sunt liberali, au fost liberali fără să știe și fără să bage de seamă,­­ până în ziua când inteligența d-lui Mihalache Dragomirescu a descoperit în Scrisoarea III nu o satiră împotriva liberalilor, cum credea o lume întreagă, ci... un ma­nifest electoral liberal! Ar fi ridicol. Dar cel ce cuzează să falsifice atât de grosolan opera celui mai mare poet, e profesor uni­versitar. Și-atunci nu mai e ridicol. E jalnic. Ce trag­i este» trădător ! Unde însă îndrăzneala inconștientă a d-lui Dra­gom­­ir­escu ia forma precisă a unei profanări, este în pa­sagiul atribuit lui Caragiale. Aci, d. Dragomirescu afirma nici mai mult nici mai puțin decât că I. L. Caragiale a fost un trădător, de neam și că dacă nu și-a dus trădarea până la capăt, aceasta se datorește d-lui Mihalache Dragomirescu. Ascultați: „Caragiale: — ...Una nu mi-o ert însă. Am fost, fără să-mi dau seama (!) un instrument de ținere în loc a avântului național. Cu discreție, pe furiș, dar am fost, sau, mai bine, eram să fiu. Trebuiau ținuți Ardelenii pe drumul idealismului literar și s’o lase mai domol cu politica. Proectasem să fac o revistă literară la Budapesta și că captez forțele vii ale Arde­lenismului în această direcțiune. Dar n’am ajuns s'o fac . M’a mustrat conștiința. Și am văzut că ea mă mustră, dintr’o împrejurare de nimic. Mă întâlnisem în dreptul Ateneului cu „șarpele cu ochelari“, și-i spusei că am să-i fac o destăinuire. El era director la „Convorbirile critice“, și eu colaboram anonim la ele, îndată după răscoalele din 1907. Am vrut atunci, o clipă, să-mi deschid tot sufletul către acest amic, și l-am poftit să luăm masa împreună la „Curcan“. Ei bine, degeaba a așteptat el destăinuirea ! N’am putut să i-o fac. NI simțeam că mă pândește. NI simțeam că mă osândește (1) Și simțeam că tot planul meu — care nu era al meu — se prăbușește și că nu mă lasă con­știința, tocmai pentru că simțeam în taină osânda lui". Așa­dar, Caragiale se pocăește !... El primise „pe furiș“ misiunea de a distrage pe ardeleni de la politică. Cum ? Trebuia să se întindă o cursă: să creeze la Budapesta o revistă literară, să-i atr­agă pe ardeleni spre literatură și, astfel ei „s’o lase mai domol cu politica". Acesta era rolul infam al lui Caragiale. Caragiale era gata să accepte acest rol, când din întâmplare întâlnește pe d. Dragomirescu în dreptul Ateneului. Il invită la masă la „Curcan“. Simte „osânda“ din ochi a d-lui Dragomirescu și, pocăit, Ca­ragiale refuză rolul infam... Dacă n’ar fi luat masa cu d. Dragomirescu la „Curcan“, Caragiale ar fi fost — azi — unul din trădătorii cauzei românești. ...Așa scrie, negru pe alb, d. Dragomirescu ! De altfel, știți de ce a făcut Caragiale politică de­mocratică cu Take Ionescu ? „Caragiale­ — ...Am început să mă simt cetățean — și încă cetățean democrat — mai cu seamă că Ber­linului, unde stăm cam pe veresie, îi plăcea, la noi, democratismul...“ E limpede: Caragiale sta „cam pe veresie“ la Ber­lin. Adică era, puțintel, întreținut de Berlin! Și, „fiindcă Berlinului ii plăcea democratismul“ la Bu­curești,­­ Caragiale, care sta pe veresie la Berlin, a devenit cetățean democrat! Pe scurt: Plătit de Berlin, Caragiale a fost demo­crat pentru aceasta ! ...In­deobște, glumeam aci pe tema prozei tâmpe a d-lui Dragomirescu. De data aceasta însă, îndrăz­neala sinistrului profanator de morminte literare a depășit orice îngăduință. TUDOR TEODORESCU BRANIȘTE Ripostă Ziarul „Cuvântul” se ocupă și cu literatura. Nu știam că o gazetă atât de materialistă, pusă — ca să zi­cem așa — pe roate de un spirit practic... își pierde din prețiosul timp și cu lucruri dezinteresate. Sau poate „Cuvântul”, — văzând marele număr de scriitori de primul ordin grupați în jurul „Adevărului Literar” și, mai ales, tirajul în creștere al acestei reviste, — s’a gândit că și litera­tura merită atenție. „Cuvântul” a dat un atac împotriva „Adevărului Literar”, împotriva conducătorului său și împotriva co­laboratorilor. Strategii și teoreticienii „Cuvântului”, de data acea­sta, au dat greș. Pe noi nu ne înspăimântă astfel de atacuri. Ele nu ne fac nici cald, nici rece. Și apoi, chiar dacă ne-ar costa — tot nu le-am pu­tea respinge... fiindcă noi, niște pârliți de publiciști, nu posedăm argumentele la care-i sensibil „Cuvântul”. Deci... â d’autres! Crăciunul în Bretagne In Bretania, într’o mică biserică, harnicii pescari vin să serbeze „Crăciunul”, ascultând printre icoanele simple, liturghia anuală de la miezul nopții. Afară marea mugește. Suflările vântului fac să plân­gă clopotul care, cenușiu vara, are fără îndoială,­ în noaptea aceasta, alba sa găteală de zăpadă. Marinarii nu ascultă, nu vor să știe iarna de amenințarea mării nesățioase. E vocea orgii ce-i farmecă, altarul luminat de lu­mânările de ceară care îi hipnotizează. Și femeile se roagă pentru ca băeții lor plecați în depărtări să se re­întoarcă, pentru ca „terre neuvas” să-și revadă șesurile sterpe ale ținutului lor. Poetul Brizeux a cântat acest Crăciun al Bretaniei cu tot farmecul posibil al unui poet demn de capo­­d’opera sa Marie. El a auzit chiar din gura pescarilor cuvintele de speranță și de duioșie, str­igătul iubirii care a străbătut prin veacuri: Pace pe pământ și între oameni bună voire! El, sub luna clară, pe drumul înghețat și pentru a întâlni la locul obișnuit pe Maria sa în văl alb, ca și Isus în iesle, a urmat deacurmezișul pustiului corte­giul pescarilor ducându-se cu un felinar în mână, la slujba de miezul nopții; și această vedenie a sărăcă­cioasei biserici plină de oameni săm­ani, plecându-și frunțile lor goale, această scenă de o intimitate pătrun­zătoare, el a notat-o, și a notat-o plângând, căci, — în această noapte de Crăciun—în zadar caută pe fetița din Pont-Kerlo, prin mulțimea îngenunchiată. Sfârșit era visul său! Visul pentru pescarii din Armorique reîn­cepe în toți anii, acolo, în mica biserică, Jann și Gaud; logodnicii lui Loti, cot la cot, se roagă pentru odihna celor pe care i-au iubit, pentru sufletul celor dispăruți — și salută ieslea de pac unde copilul venit pentru a mântui pe oameni, le sur­âde, intinzându-le mânuțele sale mici, pline de speranță! Speranța, întăritoarea omenirii în calea vieții. Și toate amintirile noastre din copilărie se reîm­prospătează la vederea acestui tablou al umililor. In Périgoud sau în Limousin aceiași lungă teorie a oame­nilor ducându-se la liturghie, unde pe banca fami­liei sunt săpate numele părinților. Este acsionul care înalță Moș Crăciunul țăranului. S’a născut copilul sfânt! Cântecul de naștere al aceluia carne își va da viața pentru lume. E de asemenea salutul anului nou care se apropie, cu zilele mai lungi care sosesc. „A Nataud, d'iui péi de laud...” La Crăciun zilele cresc „c’un picior de cocoș” și a­­cest cocoș pare a cânta anul nou cu strigătul vesel al Galiei. Crăciunul american Prin ce diferă Crăciunul american de celelalte Crăciu­nuri? Oricine va răspunde fără a sta la îndoială, prin enor­mitate. „Oamenii de cealaltă parte a apei“ au legături de ru­denie cu toate rasele pământului și pot deci să le reven­dice toate tradițiunile. Ei își apropie în bloc obiceiurile cele mai ciudate. Nu se îngrijesc să fie originali, dar țin să bată recordul, și ei bat recordul Christmasului. Crăciunul la ei este cea mai copilărească sărbătoare. Dar Americanii au geniul disproporției, după cum dealt­­mintrelea au și geniul măsurii; ei măresc pe 25 Decembrie, aproape 364 zile ale anului. Toți Anglo-Saxonii mănâncă, la masa de Crăciun, curcanul, puddingul. Dar un American ne admite că poți să întâlnești în altă parte de­cât în America o sburătoare așa de colosală, făinuri de o calitate atât de bună, struguri atât de gustoși, am cunoscut pe unul dintre aceștia, care, găsindu-se, la această epocă a anului, rătăcit în modesta noastră Europă, se reîntoarce expres la San­ Francisco, să caute materiale pentru „mincespies“, „pudding“ și curca­nul convenabil. Verdele brad din Germania, cu merele, nu­cile aurite și lumânările sale, îl face să râdă cu poftă. „Ah! spun ei, e așa de mic!“ Ei voesc un arbore din pădure, al cărui vârf să atingă tavanul, cu baloane de celuloid ilumi­nate cu electricitate. Ei atârnă pe dânsul, cum facem și noi, jucării, dar ce jucării! — deasemenea bibelouri, bijuterii, daruri de preț, căci, la ei, sărbătoarea celor mici e și sărbătoarea celor mari. Aceasta fiind­că acolo, cei mari și cei mici au acelaș suflet, simplu și pasionat, aceiași candoare, aceiași sfin­țenie. Inchipuiți-vă un tablou familiar, în care mama și tata, în somptuoasele lor haine de casă, au aerul că se distrează ca și fetița și băețașul! Toți s’au sculat în zori de zi, pentru a vedea dacă sf. Nicolae, care a venit cu sania sa în timpul nopții, a vârît ceva în numeroșii ciorapi a­­târnați din ajun după sobă. Copiii noștri pun pantofii lor pe sobă, dar pantofii sunt prea mici; ciorapii au o capacitate ceva mai mare. Cred chiar că copiii din America împrumută pentru cir­cumstanță, ciorapii părinților lor. Și dacă ar avea la dis­poziția lor, acești mici Guliveri, ciorapii uriașilor din Brobdingnac, probabil pe aceștia i-ar prezenta Sfântului Nicolae. Și fiți siguri că sfântul Nicolae ar găsi mijlocul să-i umple. Sărbători etiopene Crăciunul se așteaptă ca să fie sărbătorit pe platoul etiopian cu o devoțiune extraordinară. Intre secolul III-lea și al IV-lea Etiopia a devenit creștină. Cum credința sa cea nouă îi sosea prin Constantinopole, ea a primit cu evla­vie toate riturile bizantine și le-a apropiat simplicității ei africane. Serbarea cade în Ianuarie. Ea durează opt zile: împă­ratul, Basii, Gratmacii și Dejasmacii săi se duc la biserică în mare costum de războinici. Fără îndoială trebue să fie purtat dinaintea sa, de către un paj, scutul de piele de ipo­­potam, încrustat cu lame de aur sau de argint, dar aseme­nea se sprijină pe umărul său o carabină modernă, de obi­cei Lee­ Metford. Călugării și religioșii poartă de trei ori în jurul bise­ricii icoana sfântă, astfel ca partea de jos a icoanei să fie sărutată de credincioși. împăratul dă cel dintâi exemplul. Ceremonia cea mai caracteristică a Crăciunului Etio­pian este o scăldare în torente și în râuri. După ce apele au fost binecuvântate și s’au aruncat într’însele flori, ti­nerii se aruncă în apă, goi, cufundându-se; ei își închipu­­iesc că reînoiesc ceremonia botezului. Se întâmplă ca împăratul să prezideze aceste ceremonii sfinte. El apare între două din ac­ele formidabile ospețe populare care durează de dimineața până seara și unde se ospățează, în fiecare zi, patru sau cinci mii de soldați. Aceste ospețe sunt servite într-un vas lung cu totul în fier și ceramică — zis „Aderas", care are cincizeci metri lungime și treizeci lărgime; table rotunde, una lângă alta, sunt acoperite de stofe deschise; ele se aliniază ca niște soldați. O fanfară de instrumente de lemn — ,,Mickatele“ drepte ca trompetele din „Aida“, sună intrarea convivilor, împăratul este așezat în mijlocul unei mici estrade, servit aparte, pe o masă ușoară. E dus în triumf, căci această ceremonie este fastuoasă. El simte că comunică cu armata sa. Și pentru ca să întrețină viu la acești sobri sol­dați respectul datorit sărbătorii Crăciunului, în cursul a­­cestor ospețe, de trei ori, în fiecare zi, timp de câteva minute, Menelik se împodobește cu greaua și simbolica coroană imperială subt care pare cu adevărat fiul lui Mel­chior Magul cu figura neagră, care adusese tămâia și mir­tul la leagănul copilului Isus. M­ărunte — Zilele aceste apare de sub tiparul „Culturii Naționale“ romanul d-lui Ion Minulescu „Corigent la limba română“. TIP. ^DEVERUL” S. A. STR. SĂRINDAR NO. 7-11 Politeța — De ce nu se poate fuma aci? — Din pricina pulberăriei... — Bine, dar n’a fost distrusă de erezie ? — Ba da, dar avizul a rămas, mea? — Scuză-mă, domnule... Aș putea dansă cu nevastă­ BIBLIOTECA SIIMISATA NOU­A 4o. 104 A apărut Cine-i vinovat? de F. DITOIEVSKI 85 pagini. em­l 8 le! SERGIU VORONIF C­ucerirea fiefii traducere de ANĂ CANICHE No. 105-106. rețul 20 lei Povestire fantoșă Nouăle premii ale ziari „RADIO“ Față de succesul înregistrairui „RADIO“ acordă nouă premii, între cari APARATE și nenumărate piese a căror care trece de 1­00.000 ; toate aparatele și piesele pies sunt furnizate de uzinele „Nova-Radio“ Berharlottenburg, reprezentate in București de­­ Jacques Pan« her, din str. Smârdan No. 27 citit» amint ZIARUL „MAI“ No. apărut In 32 pag­ini care publică azi pr cupon 14 CLINICA ULTRA(CERNA BUL. ELITABETA.17 Eta­'AIA RADIVON) Taalefora: ~ P­r­o­m­it» e Extracțiuni fără dure Densuri în Aur, Plan­*MCÎMc Diagnostic precis prsio £ ra:® Deschis toes“® ÎNLESNIRI cM*TA

Next