Adevěrul Literar şi Artistic, august 1932 (Anul 13, nr. 609-612)

1932-08-14 / nr. 610

JEAN N­AU­RI s Cu aripile întinse (București, 1932) Războiul a despicat în două printr’o prăpastie a­­dâncă primul sfert al acestui veac. Un abis iremedia­bil s’a deschis între anii dinainte de război și epoca ac­tuală. Nimic nu-1 poate umple, nimic nu-1 poate șterge din amintire. El desparte nu numai două epoci apro­piate ale istoriei ci două lumi, două continente spiri­tuale, două mari evori, deosebite între ele profund și total. Pentru generația de astăzi epoca de la 1900 pare mai îndepărtată în timp decât oricare altă epocă a is­toriei. Nu e nici o exagerare în această afirmație. Cre­dem că între 1900 și vremea de astăzi este mai mult o deosebire de spirit, de sens și de ritm. Toate gândurile, toate sentimentele, toate faptele noastre sunt conduse, mânate, deviate sau oprite de alte imbolduri, de alte avânturi. La sfârșitul războiului omenirea a fost în pra­da unei cumplite crize morale, cu siguranță una dintre cele mai mari pe pe care le-a cunoscut vreodată isto­ria. O criză care e încă departe de sfârșit. Urmele a­­cestei crize se văd și în literatură, — poate în literatură mai mult decât oriunde. Pulsul vremii noastre e agitat și desechilibrat. Inima omenirii e bolnavă și ostenită. Lumea actuală uită încetul cu încetul că există o viață interioară. Uită că sunt, alături de realitatea materială și palpabilă, mari realități spirituale, din rămășițele că­rora trăim mereu, oricât le-am nesocoti și le-am re­pudia. Timpurile de acum treizeci de ani erau mult mai calme și mai confortabile. Lumea era ghiftuită de prea mult belșug și de prea multă pace. Nu erau nici atâția șomeri, nici atâtea inegalități valutare, nici atâtea gra­­niți. O călătorie prin Europa de atunci era simplă și co­modă. Nu-ți trebuiau atâtea vize și permise ca astăzi și puteai să-ți iei la chimir oricâți napoleoni de aur voiai, fără să ai nevoie de o încuviințare specială și limitati­vă a Băncii Naționale. Aceste fericite timpuri le evocă d. Jean Naum în cartea d-sale de amintiri. Paginile cărții povestesc o viață de student bogat în Parisul de la 1900. Autorul a avut norocul să guste din plin această viață și nu e de mirare că o zugrăvește acum cu dulce melancolie și multă părere de rău. Situația sa de băiat „de familie” cu avere, l-a făcut să cunoască oameni și lucruri pe care nu oricare vulgar student are prilejul să le cu­noască. Așa­dar materialul cărții e confortabil, după cum confortabil e totul: tonul, stilul, atmosfera întrea­gă a volumului. Pentru cititorul tânăr de astăzi care n’a apucat să trăiască vremurile din tinerețea d-lui Naum, cartea a­­ceasta prezintă fără îndoială un interes autentic.­­ Ea poate să-l facă să mediteze puțin asupra vorbei înțe­lepte că „părinții au mâncat aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”. Ea îl va face să se întrebe încă odată de ce oamenii de la 1900 au trăit atât de bine și noi cei de astăzi așa de prost și mai ales să se întrebe de ce a­­cești civilizați subtili și rafinați de la începutul secolu­lui, confortabili și ghiftuiți, s’au apucat să pornească unii împotriva altora cel mai stupid război din câte­ a văzut omenirea. Și va spune desigur tânărul cititor de astăzi că nici oamenii de la 1900 nu meritau să se lă­­făiască în belșug, nici noi nu merităm să purtăm pono­­sul civilizatelor lor păcate. Dar cartea d-lui Jean Naum, tocmai pentru că evo­că o lume dispărută are o incontestabilă valoare lite­rară. Trecutul, chiar când îl blestemăm, rămâne fru­mos și atrăgător. Prin tonul ei sfătos și bătrânesc, care are câteodată o rezonanță atât de stranie, cartea d-lui Naum constituie o lectură agreabilă — ca lectura unor scrisori vechi. A. P. „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC” și să emoționeze. Problemele psihologice ce se ivesc la tot pasul în roman, sunt numai puse, dar nu rezolvate. Alfredo Russo construește și desvoltă acțiunea lu­crării sale cu oarecare ingeniozitate, dar în ce privește fenomenul psihologic, dealtfel centrul inspirației sale, el se mulțumește cu afirmări dogmatice. Artistul e li­ber, în opera sa, să reprezinte oameni mergând în pa­tru labe, dar pentru asta trebue să ne convingă, prin forța lui de transformare artistică, de existența reală a acestui fel de oameni. Din păcate, autorului nostru îi lipsește această putere. Și deși lectura romanului, se face cu mult interes, trebue să recunoaștem aci cât de șubred e romanul. — S. ALFREDO RUSSO : L’Eroica f/nz/one Roman,-zo — Ed. Gorlini, Milano Tema noului roman al lui Alfredo Russo se poate rezuma cam așa. Două surori, contesele Giovanna și Marina Claris, amândouă foarte ispititoare, curate din punct de vedere moral, se adoră. Dar Giovanna, cu doi ani mai mică, se îmbolnăvește de piept. Iată-le prin urmare pe amândouă intrând într-un sanatoriu suedez, unde Marina care nu vrea să-și părăsească so­ra, îi devine ca un înger păzitor. Aici, începe propriu zis acțiunea dramatică a ro­manului, întrucât atât Giovanna cât și Marina se în­drăgostesc de tânărul și celebrul doctor Claudio, care însă este îndrăgostit numai de Marina. Dar Marina, căreia sora idolatrizată i-a mărturisit taina inimii sale, se sacrifică, într-un chip cam bizar, convinge adică pe Claudio să se căsătorească cu Gio­vanna, fără să ascundă totuși viitorului cumnat că și ea l-ar lua bucuroasă. Urmează de aici o situație foarte ciudată, întrucât Claudio e constrâns, de milă, să arate că o iubește pe Giovanna. Iar sacrificata Marina va continua să iu­bească în chip ideal pe doctorul Claudio, deorece își dă seama că bolnava nu va putea trăi mult. Faptele se rezolvă apoi în mod neașteptat, căci Claudio — deși mereu apropiat de Marina — sfârșește prin a-și iubi soția, care moare după patru ani și după ce a dat naștere unui copil. Iar Marina, așa cum a fă­găduit surorii sale înaintea morții ei, se căsătorește cu un oarecare care o iubea de mult fără succes. Citind romanul lui Alfredo Russo, ești într’adevăr curios să-i afli desnodământul, deși în cursul lecturii te întâmpină atâtea neverosimilități. Și când acest des­­nodământ este atât de slab și de fals pentru firul în­tregii acțiuni, îți dai seama de slăbiciunea romanului întreg. Ce are într’adevăr deosebit acest roman: o te­mă îndrăzneață sau o țesătură complexă? Alfredo Russo, într’un loc al romanului, face pe un personaj să declare că „numai fantezia unui ro­mancier poate concepe asemenea compromisuri”. Sun­tem de acord. Dar nu atare fantezie este cea mai feri­cită. Fiecare hotărîre și fiecare faptă a personaje’ n­­din „l’Eroica funzione”, n’are nicio explicație psiholo­­gică. Acționează într’un fel sau altul cutare sau cutare personaj, numai din necesitatea de­ a complica o ac­țiune care, în intenția autorului, trebue să pasioneze, Omagiu Profesorului C. Rădulescu­­y Mntru Societatea Română de Filosofie dă publicității, în editură proprie, o lucrare filosofică de mare însemnă­tate pentru cultura românească. Lucrarea poartă titlul Omagiu Profesorului C. Ră­­dulescu-Motru. Nu e numai un omagiu sincer și bine meritat, adus de prietenii și foștii săi elevi profesorului și gânditorului celui mai de seamă al nostru, cu prile­jul împlinirii a 35 ani de activitate didactică, ci și o înfățișare dintre cele mai documentate și mai instruc­tive a problemelor filosofiei contemporane. Prin conținutul și prin înfățișarea lui, volumul a­­cesta de 580 pagini, se deosebește de toate lucrările si­milare publicate la noi până acum. Seriozitatea acestei lucrări se poate deduce din conținutul ei, precum și din numele persoanelor care colaborează. Volumul cuprinde două părți. Una închinată ana­lizei personalității celui sărbătorit și intitulată Viața și Opera prof. C. Rădulescu-Motru; „Viața, personalitatea și opera” de G. Vlădescu-Răcoasa; „C. Rădulescu- Motru psiholog” de Eugen Speranția; „C. Rădulescu- Motru filosof al culturii” de M. Ralea; „C. Rădulescu- Motru metafizician” de I. Brucăr; „C. Rădulescu-Mo­tru pedagog” de V. Băncilă. Partea II-a e dedicată problematicei filosofiei con­temporane și expune: Disciplinele filosofice în lumina actualității „Logi­ca și teoria cunoștinței” de I. Petrovici; „Metafizica” de M. Florian; „Sociologia” de D. Gusti; „Pedagogia” de G. G. Antonescu; „Estetica” de T. Vianu; „Psihologia” de C. Georgiade; „Etica” de P. Comarnescu; „Filosofia dreptului” de Mircea Djuvara; „Filosofia religiei” de M. Uță; „Filosofia istoriei” de N. Bagdasar. E o operă de netăgăduită utilitate, care se adre­sează deopotrivă studentului, profesorului și tuturor intelectualilor care se interesează de mișcarea filoso­fică. — h Mihail Sadoveanu M. Sadoveanu este un moldovean autentic. Cu alte cuvinte, structura personalității sale artistice dă pe față distinct, pronunțat până la evidență caracterele specifice poporului moldovean — poporul care l-a pro­dus și viața socială în care s’a desvoltat, adică aceia a clasei mijlocii și de jos de la sfârșitul sec. XIX. In fiin­ța lui s’a adunat toată viața acelui popor cu aspirațiile, cu bucuriile și durerile ei, cu ceia ce este mai adânc și mai permanent în ea, cu însăși esența ei. Viața aceia a venit de departe, din timpuri vechi, s’a scurs pe încetul în mii și mii de șuvițe imperceptibile care s’au iscat din ființa a mii și mii de strămoși — oameni mai noi și mai vechi până departe în întunericul vremii — și a răsbă­­tut aici ca într’o adâncătură imensă. In făptura lui Sadoveanu s’a concentrat însăși făptura Moldovei, a norodului și a pământului ei, filtrată prin sufletul generațiilor. Este energia specifică a rasei. Viața a­­ceasta multă și veche s’a amestecat, s’a întrepătruns, s’a legat laolaltă și din ea a răsărit spontan asemeni a­­celor plăsmuiri minunate din povești, ființa poetului acesta. Așa s’a întâmplat și cu Eminescu, dar acolo — mai mult decât aici — Moldova adormită de secole s’a deșteptat deodată la viață, și printr’o sforțare supremă, ca și când ar fi voit să-și retrăiască într’o clipă tot tre­cutul ei mort, l-a creat pe el. Deaceia Eminescu, mereu neegalat se ridică tot mai sus pe orizontul poeziei noa­stre, tăcut și singuratic ca și Luceafărul său. Eminescu rămâne în multe privințe o enigmă. Sadoveanu este mai aproape. Dacă este adevărat că poeții mari comprimă în su­fletul lor însușirile esențiale ale rasei — și Sadoveanu este un asemenea poet — în acest caz conturarea per­sonalității lor artistice este în funcție de cunoașterea e­­xactă a acestor caractere specifice rasei. In adevăr, M. Sadoveanu este expresia sufletului moldovean și în primul rând al acestui suflet. In el găsim, ceia ce se numește specificul moldovean, în primul rând și mai ales asta. La fel și cu Eminescu. Structura lor sufletească, structura sufletului lor de poeți nu se poate explica in abstracto. Ea se proectează pe fondul heredității. Sadoveanu ca și Eminescu nu sunt produsul oricărei părți a pământului românesc. Ei nu sunt în special Români, fiindcă sunt anume produsul acelui pământ care se întinde la răsăritul Carpaților până în stepa rusească, iar aceasta ni se pare că nu e indiferent când e vorba să fie înțeleasă personalitatea unui artist. Dimpotrivă, o chestiune esențială, pămân­tul solid pe care trebuie să rămânem mereu. Opera poetică, în ceia ce are mai adânc, mai universal și mai permanent este creație, adică lucrare inconștientă. De a­ceia este adevărată și sinceră. Rațiunea ne poate în­șela­ instinctul nu. Poezia este creația instinctului de frumos. Așadar ea exprimă ceia ce e mai profund în sufletul omului poet — respectiv caracterele specifice ale rasei. Intr’adevăr, iată caracterele specifice sufletului moldo­vean : blândețea creștină colorată viu de sentimentul reli­giei, nu de un sentiment raționalizat ci inconștient și con­fuz. De aici însuflețirea naturii care merge până la divinizarea ei. Oare sentimentul naturii la cei doi poeți moldoveni nu este tot atât de adânc, tot atât de obse­dant ca și acela al religiei? Intre aceste două mari sen­timente— al divinității și al naturii — nu există limi­te. Ele se întrețes. Pentru sufletele puțin evoluate di­vinitatea se amestecă cu natura­,adică, acestea nu­ au ajuns încă până acolo să aleagă spiritul divin din fe­nomenele naturii. Avem a face cu un fel de creștinism panteist. In sensul acesta Sadoveanu și Eminescu sunt suflete profund religioase. Domol și nostalgic­, sufletul acestui popor pare mereu întors către sine și către na­tura cu care se amestecă. Ființa sa tăcută înclinată că­tre contemplație și lirism se împletește cu natura dea­­semeni tăcută și misterioasă. De aceia nu e de loc în­tâmplare că cei doi mari poeți moldoveni sunt suflete nostalgice și singuratice. Dar ceiace caracterizează su­fletul moldovean în primul rând este pasivitatea și misticismul. Aici stau rădăcinele lui Eminescu și Sa­doveanu. De aici izvorăște nostalgia, sentimentul de a­­dâncă religiozitate, impresia aceia de infinit care ți-o dă opera lor. Drumul către melancolie și pesimism tot de aici pornește. Sadoveanu este un melancolic și un pesimist. Așa a fost și Eminescu, dar mai mult decât el. Intr’un fel sufletul moldovean este primitiv. Zbu­­ciumările vieții moderne, mașinismul și pozitivismul din vremurile noastre nu l-au transformat. Abia în timpul din urmă își caută o nouă formă de viață. Ca pretutindeni, și aici războiul a revoluționat spiritele. Eminescu și Sadoveanu sunt doi primitivi: mai puțin întâiul, mai mult al doilea. Aproape întotdeauna, când a fost vorba să i se gă­sească termen de comparație și înrudire, critica litera­ră a apropiat pe Sadoveanu de Neculce și Creangă. Aceasta ni se pare o eroare. Tocmai cu aceștia Sado­veanu se înrudește mai puțin. Apropierea a rezultat poate și de acolo că acest poet a rămas un admirator statornic al lui Neculce și Creangă. Totuși, între ei nu există decât o înrudire aparentă. Ca și aceștia și mai mult decât ei, Sadoveanu este un mare povestitor. Lim­ba sa este graiul domol al poporului moldovean, ca și la Neculce și Creangă, dar asemănarea se oprește aici. Este numai de suprafață. Neculce este poetul clasei sale. In opera sa se simte mai ales boierul im­presionat de nestatornicia acelei vremi, de prăbușirea domniei și boierilor. Acolo este regretul după strălu­cirea de altădată a Moldovei și a cârmuirii. Limba este aceia a vremii: simplă și vie. Viața largă însă, viața norodului mult încremenită de o sută de ani pe pă­mântul patriei sale — Moldova însăși — acestea toate i-au rămas străine lui Neculce. I. Creangă este poetul țăranului emancipat din părțile Neamțului, poetul plă­­eșului, dar numai atât. Limba sa este aceia a țăranilor săi. Creangă nu este poetul autentic al țăranului mol­dovean, după cum nici Neculce nu a fost poetul auten­tic al Moldovei vremii sale. Creangă ne-a înfățișat su­fletul vesel, naivul și humorul robust. Nici o umbră de tristețe în opera sa. Nimic din acea nostalgie, din ele­mentul acela mistic caracteristic structurii sufletului moldovean. Opera sa profund sinceră, profund viabi­lă, profund omenească nu ne înfățișează totuși speci­ficul acelui suflet. Neculce și Creangă, poeți în sensul strict al cuvântului, nu sunt cu toate acestea poeții re­prezentativi ai Moldovei. Aceștia sunt: Eminescu și Sa­doveanu. A. Cehov, reprezentantul autentic al humorului slav, dă pe față în acelaș timp și trăsăturile particu­lare ale rasei: nostalgia și misticismul rusesc. Cehov înfățișează humorul sufletului de stepă. Râsul său îți strecoară întotdeauna în suflet nu știu ce trist, ceva ca­re te neliniștește și care nu știi de unde vine­ senti­mentul acela de gol, de imprecis, de mister pe care ți-l trezește întinderea nesfârșită a stepei. Numai la urmă, după ce ai râs cu tot sufletul și după ce nuvela s’a în­cheiat, inconștient te simți stăpânit de o neliniște ciu­dată , tot așa, cum se întâmplă uneori, după o des­­lănțuire de veselie sănătoasă, deodată te vezi învăluit de un sentiment neexplicabil de tristeță. Creangă, fără această particularitate, ne înfățișează humorul sufle­tului de munte, robust și senin. Sufletul moldovean se apropie în unele privințe de acela slav. Aceiași încli­nare către nostalgie și misticism, aceiași primitivitate. Și Caragiale este un humorist, dar râsul său este mai evoluat. El dă pe față mobilitatea caracterului muntean, sângelui acela aprins și hotărît, promptitudi­ne în acțiune, lipsă de meditație, activism. Intr’un fel, Caragiale este poetul reprezentativ muntean; și, cre­dem că mai autentic decât Creangă pentru Moldova. Deasemenea Rebreanu. Nu e o întâmplare faptul că el este adevăratul poet epic român. Faptul are ex­plicație. Rebreanu exprimă sufletul aspru și înclinat către obiectivism al ardeleanului, adică tocmai ceia ce e caracteristic acestui suflet: epicul. Și Coșbuc a fost în parte tot așa. Sadoveanu rămâne poet liric și desigur cel mai mare după Eminescu. Nici nu se putea altfel. Amândoi își scot apele din același izvor, dar de la adâncimi di­ferite. Iată pentru ce adevărata apropiere a lui Sado­veanu este de Eminescu. Tocmai pentru aceia că mai ales ei închid în opera lor ceia ce e mai vechi și prin­­urmare mai adânc în sufletul poporului care i-a pro­dus. Tocmai pentru aceia sunt cu desăvârșire noi și cu desăvârșire originală. Nimic din opera lui Eminescu în aceia a lui Sadoveanu, deși aceiași viață se mișcă în amândouă. Critica și istoria noastră literară au vorbit întot­deauna de poezia poporului alături de Alecsandri, Creangă, Coșbuc, etc. Dar unde se simte mai adânc de­cât în Eminescu și Sadoveanu aerul acestei poezii? Cine a intuit-o mai profund? Dacă cei dintâiu s’au inspirat mai mult din forma ei, aceștia din urmă s’au născut întrepătrunși cu însăși viața de acolo. Opera lor crește deadreptul din sufletul și poezia poporului. Dar dacă în opera lui Eminescu nu găsim anume pământul, a­­pele, codrii, viața Moldovei de atunci sau de altădată, ci ceia ce este etern omenesc iscat din acea viață, adică dacă M. Eminescu a crescut din pământul Moldovei, dar s’a revărsat peste hotarele ei strâmte și s’a ames­tecat până departe în zări cu minunile culturii ome­nești. M. Sadoveanu s’a împletit cu viața Moldovei pâ­nă la coincidență. Nici un alt poet nu ne înfățișează raritate“, autorul arată aspectele uneia dintre cele mai interesante probleme psihologice. Factorul principal care ne îndeamnă să căutăm popularitatea este instinctul de dominație, și acest in­stinct este uneori atât de perseverent, încât se exercită chiar atunci când instinctul de conservare a pierdut ori­ce rațiune de a fi. Ce alt motiv, — se întreabă d. Petrovici, — i-ar fi îndemnat pe unii oameni să caute o popularitate po­stumă ? Deși s’ar părea că problema popularității nu se poa­te pune decât în sfera practică și în special în domeniul politic, d. Petrovici dovedește că regiunile cele mai ideale: arta, știința, filosofia, cunosc deopotrivă această tendință. Firește, popularitatea nu e totdeauna mărturia si­gură a valorii. Sunt cazuri când oameni mediocri și o­­pere superficiale s-au bucurat de aprobarea mulțimilor; posteritatea însă i-a așezat în adevărata lumină. Concluzia ce se desprinde din numeroasele exemple cercetate de d. Petrovici e admirabil exprimată în aceste rânduri: „Un om care aspiră la popularitate, — păstrând in­tactă comoara convingerilor și credințelor sale, — să facă toate sforțările pentru a câștiga dragostea mulți­milor și să se bucure din belșug de roadele succesului său; dar acela care pentru a deveni popular, e gata să se coboare la nivelul mulțimilor, e de două ori vinovat, întâi fiindcă a părăsit un loc mai modest, unde ar fi fost de folos, și în al doilea rând, fiindcă a așezat, într’un loc care se cuvenea unei valori reale, aparența numai a unei valori și a unei forțe care nu există în realitate“. D. G. Câlinescu ilustrează în articolul „N. Bălcescu și Ciro Spontani” modul cum se folosește autorul „Isto­riei Românilor sub Mihai Viteazul“ de unul dintre cele mai prețioase izvoare istorice privitoare la epoca voevo­­dului muntean. Prin alăturarea textului românesc și a pasajelor corespunzătoare din lucrarea „Historia della Transilvania“ de Ciro Spontoni, se vede clar că Bălcescu utilizează aproape cuvânt cu cuvânt izvorul italienesc. Ocupându-se, în cronica externă, de criza engleză și de repercusiunile ei internaționale, d. Andrei Oțetea precizează cu date temeinice că această criză are cauze mai adânci și mai îndepărtate decât în dezorganizarea lumii de după războiu. Criza mondială n’a făcut decât să se suprapună crizei specific engleze, care a început pe la 1880 și s’a manifestat prin pierderea regalității cărbunelui, pe care se întemeia supremația economică a Angliei. In același număr, d. Dan Bădărău scrie despre „Intuiția bergsoniană și Edouard Le Roy“, d. C. Enescu despre „Statul Sovietic“, d. Aurel Cosma jr. despre „Istoria presei române din Banat“, d. Petre Pandrea de­spre „România și situația internațională“, etc.. D-nii I. Igiroșianu, I. M. Marinescu, A. Cotruș și George Lesnea publică versuri. Rubrica Miscelandelor cuprinde o serie de articole remarcabile prin ascuțimea polemică. Numeroase recenzii și o bogată revistă a revistelor închee volumul. — h. specificul moldovean în culori mai sugestive decât el. In toate privințele Sadoveanu este cu desăvârșire mol­dovean. Așa ceva nu s’a întâmplat nici chiar cu Emi­nescu și nici cu un alt poet al nostru. Incontestabil că Eminescu este mai profund și prin simțire și prin gân­dire și deci mai aproape de rădăcinele cele vechi ale neamului. Dar numai atât. Deaceia este și mai univer­sal. Nici Rebreanu nu se amestecă în așa proporție cu viața Ardealului. El nu o epuizează până la secătuire așa cum face Sadoveanu, nu o acopere în întregime, nu încheie o epocă, nu este atât de personal, nu creia­­ză o școală. Omul acesta vorbește în numele unui po­por și al unei culturi, al unui anumit suflet și al unui su­flet întreg — acela al Moldovei. El este autorizat și voit de aceasta. Este adică o personalitate proeminen­tă, cu totul cineva. In istoria culturii noastre se va vorbi despre epoca lui Sadoveanu și despre școala sa așa du­pă cum se vorbește despre Eminescu. Care alții dintre poeții noștri au atins proporțiile acestora? Afară de ei, cine a mai încercat să creeze la o vârstă atât de timpu­rie și totuși atât de perfect? Oare se poate vorbi de u­­cenicie literară la ei? O singură explicație. Amândoi sunt inspirați în sen­sul cel mai sgârcit al cuvântului. Aici stă toată taina. Și Caragiale este un mare creator. Și Rebreanu. Dar se bu­cură ei în creațiile lor de acea spontaneitate extraordi­nară de care se bucură Eminescu și Sadoveanu? Sunt adică tot așa de poeți? Opera lui I. L. Caragiale — ui­mitor de vioaie, uimitor de ironică, uimitor de inteli­gență — și tocmai pentru aceste motive nu este oare un produs mai puțin al inspirației și mai mult al inteligen­ții? Dar opera lui L. Rebreanu, prin vastitatea ei și prin simetria de construcție nu tot așa se pare a fi mai ales produsul unei munci aspre și îndelungate? Despre Caragiale nu avem intuiția că își domină opera, că a­­ceasta e prea limitată față de inteligența sa? Dimpotri­vă, Rebreanu nu ne sugerează ideia că este dominat de operă, că proporțiile acesteia sunt prea mari în raport cu posibilitățile sale de artist? De unde toate acestea? Operele de poezie superioară rămân opere de viață, iar viața este produsul spontan al energiei naturale.Ca și aceasta, operele de poezie sunt fenomene de creație mai ales și mai puțin alcătuiri ale rațiunii. Luciditatea gân­dirii, cultura poetului sunt unelte care dau structura o­­perei; sufletul acesteia îi dă inspirația, acțiunea incon­știentă. De aceia marii poeți sunt niște posedați. Ei nu creiază fiindcă vor, ci fiindcă sunt forțați, și nici cum vor, ci cum li se ordonă. Ei sunt purtătorii unei fata­lități. Așa a fost Eminescu; așa este Sadoveanu. In ra­port cu timpul de producere, opera lui Eminescu ne e­­moționează nu numai prin profunzimea ei, dar și prin întindere. în cartea aceia a lui Sadoveanu ne-a convins de mult că nu se va mai sfârși. Dar întinderea a cres­cut în adevăr în dauna calității? Cine ar putea să afir­me cinstit că nu se sbate în mulțimea aceia enormă de pagini totuși o viață dintre cele mai autentice? Cine ar putea să nege gândirea care stă la baza operei lui Sa­doveanu? Dar valoarea ei estetică? Se poate vorbi fără nici o teamă de specificul Sadoveanu, fiindcă în adevăr poetul acesta a creiat o viață a lui, care va rămânea. GH. TOMES­CU 13 Viața Romînească“ Ultimul număr al revistei „Viața Romînească“ adu­ce un material bogat și variat. D. I. Petrovici publică una din conferințele ținute de d-sa la Sorbona. Sub titlul „Reflexiuni despre popu­

Next