Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1938 (Anul 19, nr. 930-934)
1938-10-09 / nr. 931
EROII LUI CARAGIALE (Urmare din pag. 9-a) In O făclie de Paște prepararea mediului este imperioasă ] și chiar autorul intuește aceasta când începe a descrie locu i ] imiesi ,i. ».Valea Podenilor este o văgăună • Jinchisă din patru părți de dealuri • păduroase. In partea despre miază- zi, mai cufundată, se adună, din șipotele ce izvoresc de sub dealuri, niște băltie adânci,deasupra că hora se ridică ca niște perii stufișuri dese de rogoz. Intre partea băltoasă și partea mai ridicată despre miazănoapte în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba, e o clădire veche [de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine [uscate”. Tabloul este corect dar insuficient. Caragiale s’a mărginit la condițiile curat materiale: mlaștina , [cauzatoare de malarie, beciurile sănătoase bune pentru păstrarea viirului. Compunerea cere însă crearea în jurul malaricului și evreului Zibal o atmosferă de spaimă. Păduririle, mlaștinile, izvoarele acestea nu je sunt elementele de existență ale unui evreu. Pentru el hanul închis trebue să înfățișeze un mic ghetto,un protest împotriva sublimului naturii. Contrastul dintre tristeța, pentru evreii, a mlaștinilor și a pădurilor și zidăria goală, abstracția. 3 Aceasta ar fi fost aici tema literară.Caragiale n’a tratat-o. Ascuțite în j Opera lui Caragiale sunt numai pericepțiile fenomenelor vizuale ori a- i pustica în clipa de încordare. De pildă: „Gura lui era uscată. Și era sete. ] Spălă un păhăruț în cada cu trei picioare de lângă tarabă și voi să-și toarne rachiu bun dintr’un șip; [dar gâtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului... ] [Aceste sunete erau și mai supără 1itoare. A doua încercare, cu toată 1 ]voința lui de a-și birui slăbiciunea , nu avu mai mult succes. Atunci, re-nunță la pahar, lăsându-1 să cază * [domol în apă, și înghiți de câteva lori din șip. Puse după aceasta la c foc șipuț, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie”. II Tot astfel în Păcat: ! „»Popa, cu coatele pe masă, strângându-și tâmplele în pumni rămase Í înecat de sudoare, cu ochii țintiți la o muscă ce umbla măruntei pe tabla de marmură albă; el urmări insecta până la marginea mesii !Se socoteală s’o fi făcut în capul 1 [cel mic cât un bob de mac, nu se poate spune; destul că musca stete pe loc, își desmorți labele de di hapoi, apoi deodată se ’nălță și ] pieri. Omul, deșteptat, se ridică de 1 pe scaun și ieși. < E admirabilă mărirea senzațiilor mărunte într’o conștiință bolnavă. In schimb lipsesc în Păcat elementele de realitate substanțială Evident că figura eroului, oricât de sut mar creionată, ne interesează, ea tind până la un punct explicarea c faptelor ce urmează. Portretul caragialian este insuficient și retoricit „Un băețan voinic — barba de abia-i mijește, și sub căpipia, de^oare părul ,creț și des...și juiște...berii, blânzi ,— și mintos tânăr! O cât de slabă evocare a vieții de seminar nu era de prisos. Țăranul închis între zidurile acelea rău mirositoare de dormitoare și refectorii ar fi apărut cu atât mai îndreptățit să sară zidurile. In Două loturi vine cazul ca să intrăm cu eroii în bordeiul unor țigănci farfurigioaice. Autorul face bine înțeles o scurtă descripție: „Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu și a trecut în odae, urmată de boeri, două paturi, o masă, o odaea are laviță, un scaun și o sobiță de luciu. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate. pe sub paturi și pe laviță felde fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie... „La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare, se repedede și î ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică ori bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuuni ironice picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n’are vreme să filosofeze... el căută... caută mereu... Mai potrivite decât observațiile picante erau aici, în căutarea febrilă, demonstrațiunea catagrafică a feluritelor piese vestimentare pe care Lefter pune mâna pe rând. Ele ne-ar fi dat o idee pitorească asupra acelui infern de cârpe. Dacă nu putem face lui Caragiale o vină din ce n’a pus, . .....e "vrreme ce prin natura inspirației, nu se observă că n’a pus ceea ce un altul ar fi putut pune, nu e mai puțin adevărat că indiferența fața de natură de care se vorbește nu e o indiferență programatică"ci o curata insuficiență. Caragiale nu are simțuri pentru universul care înconjură și definește pe om nu are vaz, nu are auz, nu are miros. Oamenii vorbesc și atâta tot. Caragiale nu e Balzac și nici n’ar fi putut probabil scrie romane, căci în romane, cu toată frecventa dialogului, observația gestului vorbirii nu e totul, acolo existenta unei arii.TM/5’ ,a unui sens cosmic fiind fundamental presupusă. Omul nu traește numai din cuvânt. Omul poate sa faca mereu si totul să se caSa Un mut viață morali capabila de a fi tratată în roman. Un om se exprimă prin ochi, prin crisparea feței, prin strângerea pumnilor, prin îmbrăcămintea lui prin mișcare, prin mirosul pe care-l infin’TMPíana .interi ° rul lui mai ales, Sufrageria din Pere Goriot exprimă o clasa de epave ale societății poarta casei lui Grandet simbolizeaza pe avarul provincial. Dintre toate mijloacele de expresie a vieții morale vorbirea nu reprezintă decât cel mult o jumătate din totalitatea posibilităților. Caragiale folosește numai aceas.t.Shi.mgt.jik - Străchini ÎNSEMNĂRI $1 POLEMICI* Intr’o revistă de provincie cetim următoarea poezie intitulată „Moartea” : Doamnă simplă să-mi aduci Zona cu nuanțe clare Când o ți ca să-mi apuci Fruntea’n coasă și încleștare. Și m’aud călcând sonor Peste visul de probleme Prea înalt și incolor Ochiului rămas in vreme. Te-oi fi auzind matale, precum spui, călcând sonor peste visul de probleme, dar noi te vedem călcând în străchini cu poezia d-tale ermetică... Așa că, până să-ți aducă Doamna simplă, zona cu nuanțe clare, ai face foarte bine dacă ți le-ai procura aceste nuanțe clare pe altor tale. Cu dușuri, de pildă... Sahara In cuprinsul aceleași reviste Transdunărene cetim: Mi-am luat dragostea în palme Am ținut-o în vântul amintirilor Te-am găsit candelă mereu arzândă In sahara sufletului meu. Cum vine asta, mi-am luat dragostea în palme? Ce fel de dragoste o fi având poetul de poate să și-o ia în palmă? Cam suspect... Și apoi cum de-o ține în curent, fie și-al amintirilor și o găsești și candelă în... Sahara? Ce fel de Sahara? Desigur, acela a inspirației. Materie argintie și cenușie » ■“ » Din editorialul intitulat „Capitala și provincie“, al aceleași reviste: „Azi un nou efort: foaia noastră j-a căuta să apară regulat cu toată Sărăcia noastră, în ciuda lipsei de materie argintie...“ Și mai departe: „Suntem mândri că nu ne lipsește decât darul cu care e înzestrat capitala, BANUL. Im schimb avem ceva mai scump pe care ea ni l o are: SUFLET.“ Românește se scrie. Capitala e înzestrată, și nu înzestrat. Și in schimb avem ceva mai scump pe care ea nu IL are: Suflet. Și iată că după cum scriu d-nii redactori ai revistelor în chestiune, se face elocventa dovadă că le lipsește nu numai materia argintie, respectiv banul, ci și cea cenușie... Huta-Huta Intr’o revistă basarabeană care, precum am arătat în numărul trecut, ne informează că pe ulițele provinciei de peste Prut, curg... visele, un alt poet scrie : PĂMÂNTULUI Aplec asupra-i o lumină grea a frunții și a ochilor mei, tinerețea mea zbucni din el ca niște plopi înalți, ca niște tei. Trimit spre fața-i vastă neagră Și rasa gândului fatal. Cu el, mă leagăn împreună Pe acelaș cosmic val. Bagă de seamă, poete, cum te dai huța-huța pe acelaș cosmic val, să nu pățești ceva. Doamne ferește, s’ar putea să cazi și atunci cine o să mai trimeatâ pământului raza gândului fatal ? Robie O revistă de provincie care consacră mai mult de jumătate din spațiul de care dispune tinerelor „talente”, publică o poemă intitulată „Tp” din care reproducem versurile de mai jos: Tu [UNK] ! Ești visul meu de aur, Tu ești tânără Și bine, De câte ori te întâlnesc în cale Ași tot mușca Din tine”. Iată un fenomen neliniștitor: „Ași tot mușca din tine”. Direcțiunea revistei în loc să-i publice versurile, ar face bine să-l prezinte pe d. poet la un institut antirabic... Pețit și poezie în aceeaș revistă, tot în paginile consacrate tinerelor „talente”. De data aceasta o domnișoară „poetesc’ exclamă dramatic. M’am săturat de vorbe goale Nu vreau Mai mult să m’amăgesc Vreau să cunosc pulsația Sângelui năvalnic, Sun tânără. Vreau să trăesc! Mă rog matale, ai tot dreptul! Dar pentru „chestii“ din acestea intime, ai face mai bine să te adresezi unei pețitoare... Elucubrații în se ie trebue neapărat să se înființeze un serviciu de apărare — și nu pasivă— împotriva atacurilor la bunul simț pe cari de câtăva vreme le-au deslânțuit o seamă de versificatori. Ne străduim aici să atragem atenția publicului cititor asupra acestor inadmisibile atentate literare și să-l punem în gardă pentru a nu încuraja foile cari tipăresc elucubrațiile junilor „inovatori“. E o datorie continuă de a urmări stârpirea unui rău ale cărui ravagii se întind din nefericire. Iată, pentru azi, o nouă mostră de poezie modernistă: Din fructul negurei răzlețe — Enupăr pal, sub giulgiu de brocat — Câțiva cltroni își flutură binețe Prin poarta — azurului blocat. Și un filigram de chilimbar — Aureole pe culme de zenit — Un cârd de nori și-arunc incendiar Petale trase ’nebonit. Nu ne mai ostenim să „analizăm“ rând cu rând această inepție și să subliniem aberațiile cuprinse în așa zisele versuri. Nu e nevoe să fii critic specialist pentru a-ți lămuri cu ce ai de a face: oricare cititor are la dispoziție posibilitatea de a-și face singilr o idee despre valoarea unor dermenea producții.~ Să judece deci cititorii șî să dia verdictul. Calea poetului D. N. F. Costenco, unul din fecunzii barzi de la „Viața Basarabiei” scrie: Ce știți voi? Ce?! Poetul își are calea sa și soarta sa. Pe asfaltul străzilor el va valsa In văzul ochilor miopi și curiozităților bolnave, Cu o domniță în pantofi de bal,— Și nici mocirla nu-i va murdări — Și nici invidia nu-i va mușca — Cum joacă macul aurorii pur Pe-al mlaștinelor luciu, în azur. Intr’adevăr, ce știm noi? ce?! Suntem niște ignoranți față de d. Costenco care știe atâtea. Calea poetului indicată sau mai exact descoperită de d. F. N. Costenco — în văzul ochilor miopi și curiozităților bolnave! — duce direct nu spre glorie, ci la balamuc. Se înăoește cineva de lucrul acesta? Și are d. N. F. Costenco — în orele de luciditate — altă părere?! Dacă are, îl rugăm să varseze pe caldarâmul Chișinăului cu domnița dumisale și se va convinge de partea cui e dreptatea... După Baudelaire, i-a venit rândul și lui Rainer Maria Rilke să fie maltratat în limba română. D-ra Maria Banuș s’a crezut chemată să transpună în românește câteva din poeziile acelui perfect creator care a scris „Cartea orelor“ , atâtea nepieritoare opere. Iată un exemplu din Rilke cel masacrat de d-ra Banuș: Unde e moartea-i? O’nainte să se Cântecul tău, acest motiv o să-i găsească? Din mine unde cade ea ?... Fetiță — aproape. Alt exemplu: Fii mereu mort în Eurydice, mai mult cântând sună iară, sue, mai mult lăudând în relația curată. Aci ’ntre pieritori, fii a declinului țară, fii un pahar sunător ce s’a spart cu sunetul odată Fii — și totodată să știi și condiția neființei, adânc nesfârșit al intimei tale vibrații, Deplin s’o î mplinești această singură oară. Exemplele ar putea fi nenumărate, câte sunt versurile lui Rilke stâlcite de îndrăzneață traducătoare. Nu s’ar putea organiza și împotriva traducătorilor de felul ■ d-rei Banuș și al altora un sistem de apărare? A cititorilor și scriitorilor străin? Evocarea simbolismului D. Jean Ajalbert publică un interesant volum intitulat „Mémoires en vrac”, în care evocă una din cele mai frumoase epoci ale mișcării literare franceze, făcând să apară toate figurile — dintre cari unele atât de curioase — ale școalei simboliste ca și ale personajiilor mai de seamă ale vremii. Aflăm amănunte inedite ca de pildă: Georges d’Esparres lucra la compania de omnibuse, Ernest Regnauld era secretar al comisariatului de poliție din al 18-lea arondisment, Albert Lamain „se ducea regulat la birou”, Ephraim Mikhael dădea lecții particulare și Jean Ajalbert însuși era practicant,, neplătit — în biroul unui avocat, Martin du Gardy. Mai aflăm că în saloanele Leonidei Leblanc, protejata ducelui d’Aumale, se întâlnea tumultosul tineret al vremii, în rândurile căruia figurau: Jean Lorrain, Jean Rameau, Leon Dreux, Rollinat, Catuile Mendes. Acolo, Gustave Raim inventa ritmul nou al unor muzici nouă. Emile Goudeau cânta „Revanșa animalelor” asupra oamenilor. Era epoca duelurilor, rămășiță a romantismului, unii, ca Robert Oaze, mureau pentru o femee, alții — ca Ajalbert înfruntau spada pentru motive ridicole. Dar în afară de maștrii simbolismului, din memoriile lui Ajalbert răsar și alte chipuri: Jules Vallès, Severine, Maurice Barrès, Viliers de l’Isle Adam, Moréas, Maeterlink, Signac Rafaeli. Feeria simbolismului se stinge la 1890. Prin Adalbert retrăim câteva din orele lui agitate, intrăm în ceea ce Théophile Gauthier numea — la crepusculul romantismului — „Castelul Amintirii”. O carte bună, cu treziri de nostalgii după o vreme într’adevăr fericită. • D. EMIL FANEA e un glas tânăr, care se face tot mai des auzit la microfon. In concertul său de cântece românești (25.IX.15.45). — în cadrul „Orei satului”, ne-a prezentat lucrări cunoscute, dar într’o interpretare nouă și frumoasă. D-ra NELLA DIMITRIU ne-a surprins — în concertul său de Luni (26. IX. — 22.20) — cu glasul pe care năi-l mai recunoaștem, întru atât practica scenei i-a schimbat maniera simplă și caldă din începuturi. Cât privește programul, concertul a cuprins bucăți nepotrivite. In deosebi, acele trei partiții de Elena Nonna Chiru, cu accentuate reminiscențe banale, din romanțele răsuflate, pe care le-am fi putut auzi cântate de discurii tarafurilor de lăutari. • In punnctele anunțate, anul trecut, se hotărîse o serie de simfonice din studio, care să poată fi auzite nu numai la haut-parleur ori în cască, dar în chiar studio-ul radiofonic, .Formula este obișnuită, peste graniță, unde audițiile simfonicelor — în studio — sunt freqvente. Nu ar fi prea târziu nici anul acesta, ca să se pună în practică această idee. Am aplauda-o, furtunos.• „Opera” — pe discuri — integral redată pe doză electromagnetică, n’am văzut că e o formulă nimerită cu educația muzicală masselot .de auditori. Am scris în repetate rânduri, pledând pentru retransmisiunea operelor muzicale — din studio și în românește, în traduceri acceptabile. Apreciem linia tradițională păstrată din începuturile radiodifuziunii române, dar nu, înțelegem de ce nu se încearcă și ideea montajului de drii,. dintr’o operă anume. .Sau retransmiterea din studio, cu detaliile sonore puse la punct, așa cum s’a făcut, mai demult, cu„Răpirea din Serai” a lui Mortari. ■ [UNK] Purtăm, iîfiQăuȘ amintire frumoasă,,acelei,.finii stuni, atrijătă de fffîffîjriq Ales,Sandresm. . . • Cabaretul 'muzical ai săptămânii s’a mârginit mumăr la un sim■ [UNK]plu 'concert de discuri cu jazz. De ce ’yi^Mdi numește imfraret muzical" șirul de discuri? Dacă Serviciul de studii ar prinde astfel de emisiuni, la B. B. C., la Radio-Paris, oriunde —la urma urmelor, ar fi nimerit să se schițeze cuprinsul strălucitor și divers, de replici, dansuri, jazz, cuplete umoristice, dialoguri, imitații. Un „cabaret muzical” — e acolo un ceas de goană voioasă, în ritm îndrăcit. Dacă, la noi, s’ar întâlni laolaltă, lângă microfon: Tănase, Stroe Vasilache, Ion Manu, oricare discur și ori dispuse, Vasiliu-Birlic, Grigoraș Dinicu, jazzul Ghindă, Timică, Zavaidoc, s’ar putea înjgheba un cabaret muzical, prezentat cu haz de un speaker bine dispus. • Noua „oră“, inaugurată de curând, — „Muncă și voie bună” s’a deschis cu un cuvânt al d-lui miniștrii Mihail D. Ralea. Se deschide astfel o cale nouă în văzduhuri. — spre muncitori. Rămâne însă să se afle modul în care s’ar putea pune la îndemâna fiecărui muncitor un aparat de radio. Lui Michel Holzer, întâiul maestru de muzică al micului Schubert, îi lăcrimau ochii când vorbia despre fostul său școlar. „Când voiam să-l învăț ceva nou, — spunea el, știa de mai înainte. Așa că, eu nu i-am dat nici o învățătură, cu adevărat, ci numai am vorbit cu el — și-l admiram în tăcere”. Ceva din prodigioasa ușurință lui Mozart. Poate mai multă precoacitate. Căci Mozart, — dacă a compus la 17 ori 18 ani lucrări remarcabile și mai ales — unele din cele mai fermecătoare, sonate pentru țiran, nu a produs încă — la vârsta aceea nimic care să se poate compara, în amploare și adâncime de inspirație, cu intensitatea tragică din „Margareta torcând“. încă de la început adolescent, Schubert atinge limitele ultime ale sublimului. Sensibilitatea, formată în el prematur și desfășurată deplin, se exteriorizează mai mult decât aceea a lui Mozart„• emoția nu mai e stăpânită: potopește. Printr’o altă epocă: nu mai e un clasic; trăește în plin romantism. Fecunditatea sa e extraordinară. A scris mai mult de șase sute lieduri, opt simfonii, quatuor-uri, triouri, sonate, mai multe misse și opere. Improvizează mereu — și nu poate evita inutile lungimi. Adesea, muzica sa simfonică și cea de cameră, cuprind în ele câteva capo-d’opere incontestabile. „Trio în si bemol major“ e prea puțin cunoscut. E un trio pentru violină, alto și violoncel. Schubert a scris două asemenea. Acesta fost compus în 1817. Schubert avea 20 ani. Acest trio a fost înregistrat de trio Pasquier (Gramophone D. §p îi 2201 format din trei frați, Jean,Pierre și Etienne Pasquier, unul din ansamblurile care fac multă cinste Franței. Cunoscuți în lumea întreagă, sunt excelenții ambasadori ai prestigiului francez; înregistrarea lor e de primul ordin. Acești trei virtuozi, pe care nu-i oprește nici o dificultate tehnică, sunt în acelaș timp niște interpreți admirabili. Ascultați întâia mișcare: allegro moderator ce întovărășire, ce frumos echilibru al sonorităților, ce perfect sincronism șî cât de bine -prinși de spiritul lucrări poantă de indolență, de delăsare în simțământul care’-l caracterizează pe Schubert. S’ar spune că ascul ’tați niște vienezi, într’atât au pătruns intim simțirea acestei muzici. • " Câtă îndemânare pun ei în trăsătura rusucita, care sfârșește atât de curios întâia parte. A doua mișcare e un andante puțin cam. Haydn .• e aci o bonomie surâzătoare și artiștii executanți o redau, minunai. Menueit-ul care vine apoi, nu e numai un dans, ci o confidență discretă, ușor emoționată, în care-i vorba de o iubire trecătoare, desigur. Remarcați cum acești primi timpi, pe care interpreții îi atacă în piano, cresc apoi în intensitate, pe’ncetul, luând în urmă o expresie pătrunzătoare. Gustați apoi grația trio-ului. Rondo final își are refrain-ul durat pe un fel de mic lied foarte austriac, pe care executanții îl redau, cum trebui — intenția naivă. Oricum, avem două discuri „Schubert", de o valbare care nu se poate statornici. Pe de altă parte, pianistul Gerald Moore și violoncelistul Emmanuel Feurmann dau o versiune foarte studiată a „Sonatei“ în'la minor“. Gerald Moore are un toucher variat și inspirat; Feurmann știe să ar ■ r fi coa ăele subtilLi ale instrumentului său, siluete mm'. ^’Volumbia S. F. X.' 526- 537)r ^ ' Intr’o cronică viitoare, vom reveni asupra imprimărilor ICU Aucori de Schubert. In cursul acestui an, incrustările în ceară cu muzică compozitorului „Rosămundei”, au fost foarte numeroase și prețioase, N. PAPATANASIU iar traducerile sfarme 0 OMUL AR TREBUI SĂ TRĂIASCĂ 150 ANI UN PRÂNZ IN SUBTERANELE == LINIE I MAGINOT = DAC’AM BOMBARDA ANGLIA CURIOZITĂȚILE VATICANULUI NOUL GUVERN CEHOSLOVAC FAȚĂ IN FAȚĂ CU GERMANIA TOATE IN EXCELENTA REVISTĂ „ReALITatea ILUsTRata" „REALITATEA ILUSTRATA“, CUPRINDE: 24 PAGINI MARI TIPĂRITE LA HELIOGRAVURĂ IN CULORI și 24 Pagini suplimentul: „de toate pentru toti» ISjisaiflL MJsî I Barbu Lăzăreanu: „Cu pietre la...«" D. Barbu Lâzâreanu este uni Obicinuit al bibliotecilor. D-sa cotrobăește prin rafturi, scutură colbul de pe cărți și manuscrise vechi și cu antemele minții sale cercetează filele și sufletul fiecărui volum ce-i pică în mână. Aidoma unui scafandru,d-sa se adâncește în apele trecutului, de unde scoate la iveală o lume neștiută, dar care își are covârșitoarea ei însemnătate pentru deplina înțelegere a trecutului nostru cultural. D-sa iscodește izvoarele de inspirație, coordonează fapte și întâmplări, dând un sens, o precisă semnificație unor lucruri aparent fără nici o însemnătate. Astfel, primul ciclu al colecției „Cu privire la...” aduce o inedită și prețioasă contribuție la înțelegerea clasicilor noștri în lumina unor cu totul personale interpretări și a unor date necunoscute până azi. Alecsandri, Eminescu, Creangă, Hașdeu, Coșbuc, Caragiale sunt înfățișați în studii succinte, dar pline de rodul unor investigații atente și amănunțite. Evident, lectura acestor studii care cuprind și o parte închinată folklorului și linguisticei, este foarte instructivă și interesantă pentru orice lector. Sunt însă aceste strdii hotărît necesare tineretului, care are astfel prilejul să cunoască și să adâncească pe marii noștri clasici, precum să și guste frumusețile vocabularului din toate regiunile locuite de Români. Aștemptăm pe cât de curând continuarea acestui ciclu valoros din toate punctele de vedere. ȘTEFAN TITA u i