Adevěrul, decembrie 1890 (Anul 3, nr. 683-706)
1890-12-29 / nr. 704
2SÄMBÄTÄ 29 DECEMBRE 1890 tru noi vremea, în care țărăncuța și flăcăul de la plug să ne vorbească de poeții naționali — cum am văzut-o vara trecută la Bade în Germania, unde țăranii mi-au vorbit de Goethe, Schiller și Lessing. Până însă a vedea literatura națională răspândită între țărani, trebue să căutăm a o răspîndi deja acum între orășeni. A venit timpul să ne gîndim și noi că monumentele ce le ridicăm poeților noștri înfrumusețează saloanele și piețele—dar nu lățesc cunoștința scrierilor lor în popor. Și aceasta din urmă e, pentru noi cel puțin, mult mai însemnat. O suntem datori scriitorilor noștri și trebue să o facem din punt de vedere național. Pe lângă școlile naționale, care dau cultură viitorilor cetățeni, e datoria noastră a purta grija și pentru cultura adulților conviețuitori, pentru o cultură națională contimporană. Și aceasta e lătirea scrierilor naționale în toate straturile poporului. Să căutăm a populariza întreaga noastră literatură, să răspândim versurile poeților naționali în toată țara; să înlesnim cetățenilor care doresc a’și cultiva spiritul; să o facem posibil, ca fiecare Român, fie chiar sărac, să fie în stare a-și forma o bibliotecă casnică națională, unde să găsească productele cele mai însemnate ale spiritului național. Până acum, fiecare țară are diferite ediții eftine ale autorilor naționali. In Franța, în Germania, în Englitera, în Italia până și în Rusia sunt ediții poporale, care se vînd cu prețeftin, și așa ne explicăm de ce literatura e mai răspândită în acele țări. Poeziile lui Goethe se cumpără cu 25 bani, Faust, amândouă părțile pentru 50 bani și așa mai departe. Pe când la nei niște străini umplu țara cu fascicole de romanurî inferioare germane și franceze, in străinătate găsești librari - editori care niciodată nu vor regreta că au căutat a populariza scrierile bune. Numesc numai pe Philipp Reclam jun. din Lipsea, care prin vestita sa „Bibliotecă Universală,“ care azi numeră deja peste două mii de nume de autori, a ajuns milionar multiplu. Tot așa și librăria Otto Hendel din Halle, pe Saale, editorul Meyer din Lipsea, etc etc. care tipăresc scrierile cele mai însemnate, vînzând exemplarul cu 15, 20, 25 și 50 bani. „Ierusalimul liberal“ al lui Tasso se cumpără cu 80 bani, cu acelaș preț „ Comedia divină“ a lui Dante, „ Oberon“ al lui Wieland cu 20 bani și „Furiosul Orlando“ al lui Ariosto cu 1 lea 50 bani. Și te mai miri de răspândirea culturei în Germania ? Insă ceea ce se poate în alte țări, se va putea face și la noi. E vorbă de o „Bibliotecă națională.“ Numai scrierile autorilor români să se tipărească în această edițiune estină, și dacă se vor convinge că publicul încurajează întreprinderea lor—despre care nici nu ne îndoim —ei vor putea edita pe lângă asta și scriitori străini. Deocamdată însă ne trebue o cultură națională. Scrierile lui Alexandri, Bolintineanu, Eminescu, Costache Negruzzi, Boliac, Bălcescu, Aricescu, Văcărescu, nuvelele, studiile științifice și istorice ale acestor autori sunt menite a ne da o cultură națională. Fiecare cetățean care poate citi trebue să cunoască cel puțin principalele scrieri ale acestor autori naționali. Edițiile să se înceapă cu scrierile cele mai însemnate. Numărul — adică fiecare operă—nu trebue să coste mai mult decât 30 — 40 bani. Poesiile lui Bolintineanu d. ex. se pot tipări în două numere—dar nu mai mult. Numai în modul acesta vom ajunge să răspândim literatura în popor. La fiecare operă se va publica o mică schiță biografică a autorului, înșirând și celelalte scrieri ale sale. Tiparul să fie simplu, însă hârtia bună. Nefiind edițiuni științifice, bărbați competenți cari s’ar însărcina cu supravegherea edițiunilor, ar și putea face prescurtări, acolo unde bunul gust o cere. Mai ales la autorii vechi. Operându-se în modul descris, în interval de câțiva ani, o mare parte a literaturei noastre naționale ar fi răspândită și citită în toate straturile poporului. Cultura națională nu poate fi, cât timp poesiile lui Bolintineanu costă 12 lei, scrierile lui Alexandri 40 și ale lui Odobescu 30 lei. -----------—«mae»-- -----------Dr. H. Turcia COSTANTINOPOLE 27 Decemvrie. Azi s’a făcut la ambasada rusească deschiderea negociărilor pentru tractatul de comerț ruso-turc. După o schimbare de asigurări de disposițiuni mai bune, s’a hotărît modul de a proceda în viitoarele negociări. Ședința era prezidată de D. Nelidoff; delegații turci sunt sub-secretarul de stat la departamentul afacerilor străine Artin Effendi și Bedros Efendi directorul general al minelor și ale pădurilor. Rusia este representată prin consilierul de stat Simarazef și D. Maximoff al doilea dragoman. După ședință s-a dat un dejun; ambasadorul a ținut un toast în sănătatea Sultanului și a Țarului CONSTANTINOPOLE 27. Decembrie. Principalul punt de litigiu intre Poartă și Patriarh s’a regulat în modul următor: testamentele creștinilor nu vor fi supusa la nici o anchetă judiciară și vor fi primite de tribunalele Imperiului după legalizarea Patriarhatului, Mitropolitului sau de reprezentanții lor; contestările se vor judeca de consiliul național mixt la Constantinopole și consiliile metropolitane în provincie ; sentințele vor fi îndată executorie. Se ven are un loc cu două fețe: una în calea Plevnei Nr. 57 și cealaltă fațadă pe cheiul Dâmboviței.A se adresa strada Virgiliu 3. Desființare de școli O dispoziție dintre cele mai nenorocite s’a luat zilele acestea la Ministerul Cultelor. La școala de băeți Nr. 3 din Giurgiu se înființase de cu toamnă clasa a IV-a, dându-se până la viitorul buget, institutorului clasei a IlI-a, care a primit, sarcina de a conduce ambele aceste clase. . Măsura aceasta deșteptând însă o mulțime de pofte de căpătuială în localitate și pentru că șansele de reușită nu prea surîdeau celor doritori de a pune mâna pe direcția citatei școale, s’a recurs la intrigă și lucrurile au ajuns acolo, că cei de la minister au dat, acum în mijlocul anului școlar, un ordin, prin care dispun desființarea clasei a IV-a și împărțirea celor 40 de elevi al acestei clase pe la celel alte școale din oraș. Primind această știre, mărturisim, am fost foarte surprinși. Ne venea greu să credem că Domnul Ministru a putut consimți să se arunce pe drumuri 40 de elevi și să-i expună, fără nici un motiv, pe dînșii la pierderea anului școlar, iar pe părinții lor la niște cheltueli destul de simțitoare. Deja ni se afirmă că măsura aceasta nechibzuită a produs în localitate mari nemulțumiri și este lesne de văzut unde vor ajunge lucrurile când părinții, și mai ales cei săraci, se vor vedea nevoiți a scoate câte 10 sau 12 lei, pentru ca să plătească taxele de timbru și să schimbe și cărțile copiilor lor. Noi credem că mulți neavănd de unde mai scoate acești bani, vor fi nevoiți să țină copii pe acasă și acesta va fi rezultatul cel trist ce va ieși din necugetata măsură luată de ministerul școalelor. Ne facem o datorie a atrage atenția D-lui Ministru asupra acestui lucru — pentru că încă o dată înclinăm a crede că D sa n’a avut cunoștință de afacere — și-l rugăm să bine-voiască a reveni asupră-î, lăsând pe copii să termine anul școlar acolo unde s’au început. S’a înscris în bugetul instrucțiunei o sumă pentru înființarea a peste 50 de școale urbane. Din această sumă se va putea da un institutor și școalei Nr. 3 de băeți din Giurgiu, iar până atunci credem că actualii institutori vor ști să conducă lucrurile așa, ca nici un neajuns să nu se simtă. Pentru ce dar se iau măsuri atât de nechibzuite, ca desființarea unei clase tocmai în mijlocul anului ? Oare acest minister, zice-se menit a proteja instrucțiunea, nu va sfîrși nici o dată cu nenorocitul sistem de a o sacrifica pentru a face interesele unor favoriți ? Sperăm că D. Maiorescu, care pretinde a avea mfei multă dragoste pentru instrucțiune, va revoca disposiția aceasta de desființare, și va prevedea fondurile necesare pentru anul viitor. oo LA „G0V01L fieSfl" 00 /1/j Bucuresci, Strada Lipscani /j Ign. SflidaSovitz Mare deposit în STOFE de MOBILE; COVOARE diferite mărimi; PORTIERE; COVOARE pentru scări MUȘAMALE engleze și LINOLEUM Bo&lds sifilitice neputința bărbatească Vindecă după cele mai noi metode radical fără durere și împedicare, după experiență de 19 ani. Specialist In boale secrete Dr. THÖB Strada Emigrata No. 1, intrarea din calea Victoriei prin strada Sf. Voivozi (Tramway). Consultatii de la 8 dim. pâna la 8 afara Loc de așteptare pentru fiecare EUGENE MORET VI O AHÎTA ! Iartă-mi! .. vorba asta va fi țipătul meu d’întâid și din urmă. Țipătul suprem al omului pe care mustrarea de cuget îl va culca în mormînt! Ce nebun sînt!... am eu dreptul să’ți scriu, dreptul măcar d’a mĕ gândi la tine, la tine pe care te-am osîndit ca să te crești vecinie! Să nu te temi că voi încerca vre-o dată să sar prăpastia care există azi între noi, prăpastia săpată de purtarea mea ticăloasă și fiindcă te-am părăsit! Madelene, sunt un mare vinovat! Te rog în genunchi, cu mâinile împreunate, să mă ierți! Eu eram de douăzeci de ani, tu de șaisprezece! Intr’o zi te-am văzut trecând la brațul tatălui teu. In ziua aceia chipul teu nu mi-a mai pierit din ochi. A doua zi te-am urmărit, m’am făcut geniul téu al teu. Și cu toate acestea te iubeam, Madelena, îți jur! In ceasul acesta când sunt singur, izolat, mâhnit, nenorocit, în ceasul acesta când me căesc, când îmi svîcnește inima! când îmi aduc aminte de tine, îți strig: Madelena, tu singura dragoste din viața mea, te-am iubit cu sfințenie! Grozavă’! întâmplarea care ne’npinse pe unul spre altul, sad care în calea ta și care deterpe toű ca sâ’mi compătimească „Nu mă iubi, mi-ai zis intr’o seară, ar trebui să te iubesc și mé tem de iubit.“ Erai osîndită. „Iubește-mă dar, iubeștemă, așa ești ursit,“ îmi zise și într’o altă seară când stăm îngenunchiat la picioarele tale disperat. Dar oare erai tu ursită ca să suferi atâta ?“ Iubește-mi, se zice că iubirea aduce noroc femeei care o inspiră. Să dea Dumnezeu să fie așa! Iubește-me, o să trebuiască să te iubesc și eu.“ Ziceai vorbele acestea și inima’ți bătea tot așa de tare ca și a mea. Fericită seară ! Ba nu ! grozavă! iscălise și un pact cu nenorocirea ! Da, sunt singur eu, de noapte, și stau deștept! Nu pot dormi, întocmai ca toți aceia pe cari remușcarea nu’i lasă să doarmă. .Pare ca am o greutate pe piept, toată povara ingratitudinei mele, a slăbiciunilor mele, a nebuniei mele, a crimei mele!... O să te mai iubesc? Iartă-me, sunt smintit! Mi se pare că am dat peste urma pașilor tei, că umbra ta se pune în calea mea, și că stau în genunchi înaintea ta și că în mâinile mele care ard țin mâna ta ca ghiața și’țî strig, grație!.. Mi se pare că trecutul, întocmai ca un vis réa pe care’l gonește deșteptarea, piere și că buzele taie s’apasa pe fruntea mea și o recorește cu cea mai curată sărutare. Sunt nebun! Mâine împlinesc treizeci de ani și sunt departe de tine, așa de departe încât nu știu unde ești și daca te va găsi scrisoarea mea. Ce fac eu acum în viață? La ce’mi slujește viața asta mohorîtă, monotonă, fără reflect și fără țel pe care o trăesc fără zgomot? Să nu’mi răspunzi, Madelene, indulgența ta m’ar rușina prea mult chiar în ochii mei, imputările tale m’ar omorî. Ce roți ar fi?... la ce sunt bun? cui sunt de vreun folos? am căzut așa de jos chiar în stima mea încât resping stima altora. Femeea care m’ar iubi azi n’ar dobândi în schimb decât o nepăsare vecină cu disprețul. Nu aș nici în dragostea nici în cinstea tului omului care mi-ar întinde nile. Ș’apoi putut’am eu să inspir milă ? Dumnezeu îmi dăduse și mie fericirea pe care o dă numai aleșilor lui. Ténér, viitorul cânta la 20 de ani al mei cântecul lui cel mai nebun. Tata, prin pilda vieței lui și prin fața numelui lui, îmi impunea o datorie și grea și dulce tot într’o vreme, datoria ca să fac pe oamenii din vremea mea să’l cinstească memoria lui; și mama, femee sfintă și bună, îmi pusese în inimă balsamul tuturor ranelor: iubirea și milostenia. Tata mă’nvățase să merit respectul oamenilor, și mama simpatia tuturor femeilor. Intram în viață pe poarta mare deschisă și escortat de toate privilegiile nobleței, averei și de sprijinul tare pe care’l dau șaizeci de ani de muncă stăruitoare încununată de virtute. Atunci te-am văzut pentru întâia oara. Te arătai în dimineața vieții mele ca să saluți parăcă buna venire a mea și, ca un soare dătător de viață, să luminezi drumul cu orizonturile imense care se deschidea subt pașii mei. Nu mai aveam ce dori. Unde puteam să întâlnesc o femeie care să-ți semene ? Tu erai frumoasă, însă aveai un suflet și mai frumos ; așa de frumoasă erai încât era destul numai să te aud pentru ca să te iert că te arăți. Plângeai adeseori și când ți se rostogoleau lacrimile încetișor pe obraji, inima ta certa vieții tale o parte din fericirea ei, un obol mai mult pentru nenorocire, și rușinându-te că dai așa de puțin de deal încă un ceas din bucuria ta. Iarta-mă, simt încă că te iubesc.... Iartă-mă, te-am supărat, te-am insultat, te am martirizat, te-am omorît poate, și, ca un ticălos, ca un laș, am fugit de tine .... îmi era frică de umbra ta. M’am dus să’mi ascund viața mea nepăsătoare, să cheltuesc cel din urmă ceas al unei tinereți compromise. Mi-a fost rușine de o fericire pe care nu o meritam, n’am fugit de nici o lașitate. Și în minutul acesta, Madelene, mĕ zbucium subt povara remușcărei care mă zdrobește. Să-ți spun drept ? simt că nu mai pot trăi fără tine și nădăjduesc în scrisoarea asta întocmai ca osînditul la moarte care nu mai are scăpare decât în recursul de grație. Sper și îmi zic: scrisoarea asta nu va merge până la dînsa. Dacă ți-ar pica însă in mâini, Madelene, citește-o și nu o zvîrli. Plângi, dacă poți, pe acela care a avut curajul să se pocăiască, de unde nu, uită’s , poate că asta’s singura virtute pe care ți-o va îngădui o nenorocire așa de mare. Nu’mi ai răspuns și ai făcut bine. Ce ’mi al fi spus care să nu’l știu eu ?.... Imputări nu puteau izbucni dintr’o inimă așa de bună ca a ta și lacrămi de iertare cari ar fi scăpat din ochii tei n’ar fi spălat greșeala mea.... Cu toate acestea.... nu.... făceam rea că speram... Să nu’mi scrii, Madelene, să nu’mi scrii, dar sa mă lași să înpreun mâinile înaintea ta cum le înpreunam în fața mami când eram mic. Găsesc o ușurare ca să ’ți deschid o inimă nevrenică de tine, dar în care vei putea citi, scrisă cu litere de sânge, rușinea de ieri și remușcarea de azi. Azi dimineață, o săracă mi-a întins mâna. Ținea în brațe înfășurat într’o zdreanță de boccea un copil care dormea. Crezi tu, Madelene, că era frist cumplit, că ningea în flocotaei mari și deși și că copilul dormea? M’am înfiorat când m’am gândit la copil și mi s’a făcut milă de mumă. M’am apropiat de dînșii și mi’am golit punga în mâna femei. I plângea glasul când mi-a mulțumit și nu’i venea să creadă că e așa de bogată. Eu, am întors ochii, mă gîndeam numai la tine, Madelena. Am plecat cu capul mai ușurat, cu gîndui mai sănătos. Mi se părea ca erai acolo și ci mă rezuseșî, că mĕ așteptai la colțul stradei, și că ’mi strigai: Dă, dă, mai dă, noi suntem bogați și nouă nu ne poate lipsi niciodată nimic. Când nu am avea bani într’o zi, n’avem dar iubirea noastră ? Nu ocrotește Dumnezeu pe cei cari se iubesc? Dă, dă, dă mereu, mai m’aruncă sufletului durerile, crede sufletulcuiva FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ Charles Mercuvel BUNICA VIAțăle flăcăii * 41 MORȚI ȘI VII XX — O plâng pe aceea care te va ridica. — Ce pot face altceva ! .. Trebue să scap... Caut mijlocul... o să’l găsesc. Spune-mi că o să ne mai vedem... din când în când mai des! Tu ești suvenirul meu cel mai bun! — Și tu o să fii singurul!... Adio ! — La revedere! Varnoise ’I întinse mâna. Cesarina abia i-o dete. Simțind că o strâng e ușor, făcu o mutră disprețuitoare. Vannoise nici nu o atrase măcar la dînsul ca să o strîngă în brațe pentru cea din urmă dată. Și cu toate acestea ea spunea adevărul. Cesarina fusese numai a lui. Cum scăpase ea să nu-și tăvălească tinerețea în mocirla în care trăise ! Era o minune, însă minunea asta se făcuse și Parisul se plin de astfel de minuni. Fata ieși din cabinet tot cum intrase, mîndră, fără emoțiune aparentă, însă foarte supărată în inima ei. Ea ura de moarte nu numai pe omul acesta care remânea în suvenirul ei ca o pată și ca o remușcare, ci pe toți bărbați. Se jura să la facă tot răul cât suferise in viața ei de douăzeci de ani, să le arunce în față rușinea, infamia și toată fierea de care era sătulă. Iî era scîrbă mai cu seamă de dînsul care avusese anii ei cei mai frumoși și care nu găsea nici măcar o vorbă dulce ca să’l mulțumească și să’i spue că tot mai ține la dînsa. Cunoașteți diamanți vechi cari să nu fie vrăjmași de moarte ? Și dacă cunoașteți, câți sînt ? Cesarina intrase în casa lui Yarnoise nehotărîtă, îngrijată. Amantul său ar fi putut să o câștige cu un țipăt al inimei și el nu găsise țipătul acesta. Ea se ducea din casa lui cu o rană otrăvită în suflet. Abia se făcuse nevăzută Cezarina și doctorul Campagrol intră. In ochii săi, prietinul Varnoise cădea tot mai mult. Ai fost mai mult decât prost, dragul meu, zise el, ai fost mai jos decât se poate ! — Ai erai aci ? zise contele. — Mé uitase și? — Cam așa ceva. — Eu auziam... vedeam !.. să te ferești! Asta’I o femee a dracului! Yamoise făcu pe nepăsătorul. — Ași aveai dreptate. Trebuia să sfîrșesc. Am sfîrșit! — Să-ți deschizi ochii. — De ce pot să mă tem ? — De tot și de nimic. — Nu cunoști pe femei. Să fac un pas numai spre ea mâine și al s’o vezi că vine nebună la mine. Insă nu vreau să fac pasul acela. — Ești sigur ? — Vezi bine. — Fie, terenul e liber din partea moștenitoarei... amantul a plecat, acum și amanta s’a dus dracului. Acum trebue să fii serios. — Voi fi. — Când va veni ocazia s’o înhață de per. — Sunt gata. — Și eu o să am jumătatea mea de milion ? — O vei avea. — Să te văd ! Să sculase să plece. Se mai uită încă o data la portret. — Frumoasă fată ! zise el în sine. De pe mâna complicelui său și plecă. In stradă scrise pe carnet adresele acestea: „Cesarina Balache, strada Vignon, în colțul bulevardului“. Și dedesupt! „Laura, rochii și mantale, strada Cambon“. — A dracului fată ! și de care se poate să avem trebuință într’o zi. Prost a fost Varnoise că s’a certat cu ea ! Amîndoî știau unde s’o găsească. XXI IntiIniue Maiorul Campagrol mergea acum drept la fel. Pentru el nu mai putea fi nici o piedică acum ca să’șî ajungă scopul. Foamea vine mîn când, zice proverbul. Cum se întoarse la Preuilly, grija lui d’întâi fa ca să se ducă la tinera’í prietină ca să nu dea socoteală de misiunea sa. Blanșa de Charnay îl aștepta cu o nerăbdare cumplită. — Ei bine ? îl întrebă ea luându’l la o parte subt copacii cei mari de lângă terasă. — Nimic bun 1 zise maiorul parcă cu părere de rén. Blanșa puse mâna pe inimă cu o expresie de durere. — Dacă credeai în atașament și în recunoștință, te-ai înșelat reu,zise maiorul. — Ai fost la Boissy ? — Da. Doctorul se explică cu multe precauțiuni. Trebuia să renunțe pentru totdeauna la George Darabert. El plecase, pentru ca să nu se mai întoarcă, cel puțin câțiva ani. Campagrol spuse cum fusese la Boissy, cu toate aparențele sincerității ,și sinceritatea asta nu era false. De astă-dată nu avea nici o nevoe să mință. Se dusese în persoană la Boissy, ca vizitator. Portarul îi respunse că ducesa este la moșia sa de la Berry. Atunci se deschise vorba. Portarul era tocmai limbut. Doctorul află tot ce voia. Cambert tatăl era cumplit de trist. George plecase în America și spusese că nu se va mai întoarce. Pricina plecări nu se știa ,i venise ideia așa de odată și abia găsise vremea ca să zică adio prietinilor săi mai nainte d’a se sui în tren. Ș’apoi George nici nu era de plâns. Ducea cu dânsul o sumă frumoasă, vre-o deé sute de mii de franci. Cu atâtea parale poate cineva să trăiască oriunde și să caute să facă avere. Cambert tatăl însoțise pe George până la Havre, de atunci încoace ieșea rar din casă și nu zicea două vorbe pe zi. Credința tutulor era că tatăl lui George nu va mai putea trăi multă vreme. Maiorul Campagrol se dăduse ca un prietin al fugarului și păruse că se miră foarte mult. Sfîrșind, zise Blansel de Charnay. — Vezi, istoria s’a sfîrșit; ș’apoi, nici nu se putea întîmpla ceva mai bun. Dar cu buretele și piere tot. Fata nu înțelegea tot așa însă. Ea păstra o amintire adîncă îngropată în inimă, vie, indestructibilă, întocmai ca buruienile acelea cari oricât le-ai zmulge renasc cu furie (Va urma). —«—4§° K »—Р«80=—