Adevěrul, decembrie 1890 (Anul 3, nr. 683-706)

1890-12-29 / nr. 704

2SÄMBÄTÄ 29 DECEMBRE 1890 tru noi vremea, în care țărăncuța și flăcăul de la plug să ne vor­bească de poeții naționali — cum am văzut-o vara trecută la Bade în Germania, unde țăranii mi-au vorbit de Goethe, Schiller și Les­sing. Până însă a vedea literatura na­țională răspândită între țărani, tre­­bue să căutăm a o răspîndi deja acum între orășeni. A venit tim­pul să ne gîndim și noi că mo­numentele ce le ridicăm poeților noștri înfrumusețează saloanele și piețele—dar nu lățesc cunoștința scrierilor lor în popor. Și aceasta din urmă e, pentru noi cel puțin, mult mai însemnat. O suntem datori scriitorilor noș­tri și trebue să o facem din punt de vedere național. Pe lângă șco­lile naționale, care dau cultură vii­torilor cetățeni, e datoria noastră a purta grija și pentru cultura a­­dulților conviețuitori, pentru o cul­tură națională contimporană. Și aceasta e­­ lătirea scrierilor națio­nale în toate straturile poporului. Să căutăm a populariza întreaga noastră literatură, să răspândim versurile poeților naționali în toată țara; să înlesnim cetățenilor care doresc a’și cultiva spiritul; să o facem posibil, ca fie­care Român, fie chiar sărac, să fie în stare a-și forma o bibliotecă casnică națio­nală, unde să găsească productele cele mai însemnate ale spiritului național. Până acum, fie­care țară are di­ferite ediții eftine ale autorilor na­ționali. In Franța, în Germania, în Englitera, în Italia până și în Ru­sia sunt ediții poporale, care se vînd cu preț­eftin, și așa ne ex­plicăm de ce literatura e mai răs­pândită în acele țări. Poeziile lui Goethe se cumpără cu 25 bani, Faust, amândouă părțile pentru 50 bani și așa mai departe. Pe când la nei niște străini um­plu țara cu fascicole de romanurî inferioare germane și franceze, in străinătate găsești librari - editori care nici­odată nu vor regreta că au căutat a populariza scrierile bune. Numesc numai pe Philipp Reclam jun. din Lipsea, care prin vestita sa „Bibliotecă Universală,“ care azi numeră deja peste două mii de nume de autori, a ajuns milionar multiplu. Tot așa și li­brăria Otto Hendel din Halle, pe Saale, editorul Meyer din Lipsea, etc­ etc. care tipăresc scrierile cele mai însemnate, vînzând exempla­rul cu 15, 20, 25 și 50 bani. „Ie­rusalimul liberal“ al lui Tasso se cumpără cu 80 bani, cu acelaș preț „ Comedia divină“ a lui Dante, „ O­­beron“ al lui Wieland cu 20 bani și „Furiosul Orlando“ al lui Ariosto cu 1 lea 50 bani. Și te mai miri de răspândirea culturei în Ger­mania ? Insă ceea ce se poate în alte țări, se va putea face și la noi. E vorbă de o „Bibliotecă națio­nală.“ Numai scrierile autorilor români să se tipărească în această edițiune estină, și dacă se vor con­vinge că publicul încurajează în­treprinderea lor—despre care nici nu ne îndoim —ei vor putea edita pe lângă asta și scriitori străini. De­o­cam­dată însă ne trebue o cultură națională. Scrierile lui A­­lexandri, Bolintineanu, Eminescu, Costache Negruzzi, Boliac, Băl­­cescu, Aricescu, Văcărescu­, nuve­lele, studiile științifice și istorice ale acestor autori sunt menite a ne da o cultură națională. Fie­care cetățean care poate citi trebue să cunoască cel puțin principalele scrieri ale acestor autori naționali. Edițiile să se înceapă cu scrie­rile cele mai însemnate. Numărul — adică fie­care operă—nu trebue să coste mai mult de­cât 30 — 40 bani. Poesiile lui Bolintineanu d. ex. se pot tipări în două nu­mere—dar nu mai mult. Numai în modul acesta vom ajunge să răspândim literatura în popor. La fie­care operă se va publica o mi­că schiță biografică a autorului, înșirând și cele­lalte scrieri ale sale. Tiparul să fie simplu, însă hârtia bună. Nefiind edițiuni științifice, băr­bați competenți cari s’ar însărci­na cu supravegherea edițiunilor, ar și putea face prescurtări, acolo unde bunul gust o cere. Mai ales la autorii vechi. Operându-se în modul descris, în interval de câți­va ani, o mare parte a literaturei noastre națio­nale ar fi răspândită și citită în toate straturile poporului. Cultu­ra națională nu poate fi, cât timp poesiile lui Bolintineanu costă 12 lei, scrierile lui Alexandri 40 și ale lui Odobescu 30 lei. -----------—«mae»--­ -----------­Dr. H. T­urcia COSTANTINOPOLE 27 Decemvrie. Azi s’a făcut la ambasada rusească des­chiderea negociărilor pentru tractatul de comerț ruso-turc. După o schimbare de asigurări de disposițiuni mai bune, s’a hotărît modul de a proceda în viitoarele negociări. Ședința era prezidată de D. Nelidoff; delegații turci sunt sub-secretarul de stat la departamentul afacerilor străine Ar­­tin Effendi și Bedros Efendi directorul general al minelor și ale pădurilor. Ru­sia este representată prin consilierul de stat Simar­azef și D. Maximoff al doi­lea dragoman. După ședință s-a dat un dejun; ambasadorul a ținut un toast în sănătatea Sultanului și a Țarului CONSTANTINOPOLE 27. Decem­brie.­­ Principalul punt de litigiu in­tre Poartă și Patriarh s’a regulat în modul următor: testamentele creștinilor nu vor fi supusa la nici o anchetă ju­diciară și vor fi primite de tribunalele Imperiului după legalizarea Patriarh­a­­tului, Mitropolitului sau de reprezen­tanții lor; contestările se vor judeca de consiliul național mixt la Constantino­­pole și consiliile metropolitane în pro­vincie ; sentințele vor fi îndată execu­torie. Se ven are un loc cu două fețe: una în calea Plevnei Nr. 57 și cea­l­altă fațadă pe cheiul Dâm­­boviței.­A se adresa strada V­irgiliu 3. Desființare de școli O dispoziție­ dintre cele mai nenoro­cite s’a luat zilele acestea la Ministerul Cultelor. La școala de băeți Nr. 3 din Giurgiu se înființase de cu toamnă clasa a IV-a, dându-se până la viitorul buget, institutorului clasei a IlI-a, care a pri­mit, sarcina de a conduce ambele aceste clase. . Măsura aceasta deșteptând însă o mul­țime de pofte de căpătuială în localitate și pentru că șansele de reușită nu prea surîdeau celor doritori de a pune mâna pe direcția citatei școale, s’a recurs la intrigă și lucrurile au ajuns acolo, că cei de la minister au dat, acum în mij­locul anului școlar, un ordin, prin care dispun desființarea clasei a IV-a și îm­părțirea celor 40 de elevi al acestei clase pe la cele­l­ alte școale din oraș. Primind această știre, mărturisim, am fost foarte surprinși. Ne venea greu să credem­­ că Domnul Ministru a putut consimți să se arunce pe drumuri 40 de elevi și să-i expună, fără nici un motiv, pe dînșii la pierderea anului școlar, iar pe părinții lor la niște cheltueli destul de simțitoare. Deja ni se afirmă că măsura aceasta nechibzuită a produs în localitate mari nemulțumiri și este lesne de văzut unde vor ajunge lucrurile când părinții, și mai ales cei săraci, se vor vedea ne­voiți a scoate câte 10 sau 12 lei, pentru ca să plătească taxele de timbru și să schimbe și cărțile copiilor lor. Noi cre­dem că mulți neavănd de unde mai scoate acești bani, vor fi nevoiți să țină copii pe a­casă și acesta va fi rezul­tatul cel trist ce va ieși din necugetata măsură luată de ministerul școalelor. Ne facem o datorie a atrage atenția D-lui Ministru asupra acestui lucru — pentru că încă o dată înclinăm a crede că D sa n’a avut cunoștință de afa­cere — și-l rugăm să bine-voiască a reveni asupră-î, lăsând pe copii să ter­mine anul școlar acolo unde s’au în­ceput. S’a înscris în bugetul instrucțiunei o sumă pentru înființarea a peste 50 de școale urbane. Din această sumă se va putea da un institutor și școalei Nr. 3 de băeți din Giurgiu, iar până atunci credem că actualii institutori vor ști să conducă lucrurile așa, ca nici un neajuns să nu se simtă. Pentru ce dar se iau măsuri atât de nechibzuite, ca desființarea unei clase tocmai în mijlocul anului ? Oare acest minister, zice-se menit a proteja instrucțiunea, nu va sfîrși nici o dată cu nenorocitul sistem de a o sacri­fica pentru a face interesele unor fa­voriți ? Sperăm că D. Maiorescu, care pretinde a avea mfei multă dragoste pentru ins­trucțiune, va revoca disposiția aceasta de desființare, și va prevedea fondurile necesare pentru anul viitor. oo LA „G0V01L fieSfl" 00 /1/j Bucuresci, Strada Lipscani /j Ign. Sflid­aSovitz Mare deposit în STOFE de MOBILE; COVOARE diferite mărimi; POR­TIERE; COVOARE pentru scări MUȘAMALE engleze și LINOLEUM Bo&lds sifilitice neputința bărbatească Vindecă după cele mai noi me­tode radical fără durere și îm­­pedicare, după experiență de 19 ani. Specialist In boale secrete Dr. THÖB Strada Emigrata No. 1, intrarea din calea Victoriei prin strada Sf. Voivozi (Tramway). Consultatii de la 8 dim. pâna la 8 afara Loc de așteptare pentru fie­care EUGENE MO­RET VI O AHÎTA ! Iartă-mi! .. vorba asta va fi țipătul meu d’întâid și din urmă. Țipătul su­prem al omului pe care mustrarea de cuget îl va culca în mormînt! Ce ne­bun sînt!... am eu dreptul să’ți scriu, dreptul măcar d’a mĕ gândi la tine, la tine pe care te-am osîndit ca să te cr­­ești vecinie! Să nu te temi că voi­ încerca vre-o dată să sar prăpastia care există azi în­tre noi, prăpastia săpată de purtarea mea ticăloasă și fiind­că te-am părăsit! Madelene, sunt un mare vinovat! Te rog în genunchi, cu mâinile împreu­nate, să mă ierți! Eu eram de două­zeci de ani, tu de șai­spre­zece! Intr’o zi te-am văzut tre­când la brațul tatălui teu. In ziua a­­ceia chipul teu nu mi-a mai pierit din ochi. A doua zi te-am urmărit, m’am făcut geniul téu al teu. Și cu toate a­­cestea te iubeam, Madelena, îți jur! In ceasul acesta când sunt singur, izo­lat, mâhnit, nenorocit, în ceasul acesta când me căesc, când îmi svîcnește ini­ma! când îmi aduc aminte de tine, îți strig: Madelena, tu singura dragoste din viața mea, te-am iubit cu sfințenie! Grozavă’! întâmplarea care ne’npinse pe unul spre altul, sad care în calea ta și care dete­rpe toű ca sâ’mi compătimească „Nu mă iubi, mi-ai zis intr’o seară, ar trebui să te iubesc și mé tem de iubit.“ Erai osîndită. „Iubește-mă dar, iubește­­mă, așa ești ursit,“ îmi zise și într’o altă seară când stăm îngenunchiat la picioa­rele tale disperat. Dar oare erai tu ur­sită ca să suferi atâta ?“ Iubește-mi, se zice că iubirea aduce noroc femeei care o inspiră. Să dea Dumnezeu să fie așa! Iubește-me, o să trebuiască să te iu­besc și eu.“ Ziceai vorbele acestea și inima’ți bă­­tea tot așa de tare ca și a mea. Feri­cită seară ! Ba nu ! grozavă! iscălise și un pact cu nenorocirea ! Da, sunt singur eu, de noapte, și stau deștept! Nu pot dormi, întocmai ca toți aceia pe cari remușcarea nu’i lasă să doarmă. .Pare ca am o greutate pe piept, toată povara ingratitudinei mele, a slăbiciunilor mele, a nebuniei mele, a crimei mele!... O să te mai iubesc? Iartă-me, sunt smintit! Mi se pare că am dat peste urma pașilor tei, că umbra ta se pune în calea mea, și că stau în genunchi înaintea ta și că în mâinile mele care ard țin mâna ta ca ghiața și’țî strig, grație!.. Mi se pare că trecutul, întoc­mai ca un vis réa pe care’l gonește deș­teptarea, piere și că buzele taie s’apasa pe fruntea mea și o recorește cu cea mai curată sărutare. Sunt nebun! Mâine împlinesc treizeci de ani și sunt departe de tine, așa de departe în­cât nu știu unde ești și daca te va găsi scrisoarea mea. Ce fac eu acum în viață? La ce’mi slujește viața asta mo­­horîtă, monotonă, fără reflect și fără țel pe care o trăesc fără zgomot? Să nu’mi răspunzi, Madelene, indulgența ta m’ar rușina prea mult chiar în ochii mei, imputările tale m’ar omorî. Ce roți ar fi?... la ce sunt bun? cui sunt de vre­un folos? am căzut așa de jos chiar în stima mea în­cât resping stima altora. Femeea care m’ar iubi azi n’ar dobândi în schimb de­cât o nepă­sare vecină cu disprețul. Nu aș nici în dragostea nici în cinstea tului omului care mi-ar întinde nile. Ș’apoi putut’am eu să inspir milă ? Dumnezeu îmi dăduse și mie fe­ricirea pe care o dă numai aleșilor lui. Ténér, viitorul cânta la 20 de ani al mei cântecul lui cel mai nebun. Tata, prin pilda vieței lui și prin fața nume­lui lui, îmi impunea o datorie și grea și dulce tot într’o vreme, datoria ca să fac pe oamenii din vremea mea să’l cin­stească memoria lui; și m­am­a, femee sfintă și bună, îmi pusese în inimă bal­samul tuturor ranelor: iubirea și mi­lostenia. Tata mă’nvățase să merit res­pectul oamenilor, și mama simpatia tu­turor femeilor. Intram în viață pe poar­ta mare deschisă și escortat de toate privilegiile nobleței, averei și de spri­jinul tare pe care’l dau șai­zeci de ani de muncă stăruitoare încununată de vir­tute. Atunci te-am văzut pentru întâia oara. Te arătai în dimineața vieții mele ca să saluți parăcă buna venire a mea și, ca un soare dătător de viață, să lu­minezi drumul cu orizonturile imense care se deschidea subt pașii mei. Nu mai aveam ce dori. Unde puteam să în­tâlnesc o femeie care să-ți semene ? Tu erai frumoasă, însă aveai un suflet și mai frumos ; așa de frumoasă erai în­cât era destul numai să te aud pentru ca să te iert că te arăți. Plângeai adese­ori și când ți se rostogoleau lacrimile încetișor pe obraji, inima ta certa vieții tale o parte din fericirea ei, un obol mai mult pentru nenorocire, și rușinân­­du-te că dai așa de puțin de deal încă un ceas din bucuria ta. Iarta-mă, simt încă că te iubesc.... Iar­­tă-mă, te-am supărat, te-am insultat, te am martirizat, te-am omorît poate, și, ca un ticălos, ca un laș, am fugit de tine .... îmi era frică de umbra ta. M’am dus să’mi ascund viața mea nepăsătoare, să­ cheltuesc cel din urmă ceas al unei tinereți compromise. Mi-a fost rușine de o fericire pe care nu o meritam, n’am fugit de nici o lașitate. Și în minutul acesta, Madelene, mĕ zbucium subt povara remușcărei care mă zdrobește. Să-ți spun drept ? simt că nu mai pot trăi fără tine și nădăjduesc în scrisoarea asta întocmai ca osînditul la moarte care nu mai are scăpare de­cât în recursul de grație. Sper și îmi zic: scrisoarea asta nu va merge până la dînsa. Dacă ți-ar pica însă in mâini, Made­lene, citește-o și nu o zvîrli. Plângi, dacă poți, pe acela care a avut curajul să se pocăiască, de unde nu, uită’s , poate că asta’s singura virtute pe care ți-o va în­gădui o nenorocire așa de mare. Nu’mi ai răspuns și ai făcut bine. Ce ’mi al fi spus care să nu’l știu eu ?.... Imputări nu puteau izbucni dintr’o inimă așa de bună ca a ta și lacrămi de ier­tare cari ar fi scăpat din ochii tei n’ar fi spălat greșeala mea.... Cu toate aces­tea.... nu.... făceam rea că speram... Să nu’mi scrii, Madelene, să nu’mi scrii, dar sa mă lași să înpreun mâinile îna­intea ta cum­­ le înpreunam în fața mami când eram mic. Găsesc o ușurare ca­ să ’ți deschid o inimă nevrenică de tine, dar în care vei putea citi, scrisă cu li­tere de sânge, rușinea de ieri și remuș­carea de azi. Azi dimineață, o săracă mi-a întins mâna. Ținea în brațe înfășurat într’o zdreanță de boccea un copil care dor­mea. Crezi t­u, Madelene, că era frist cumplit, că ningea în flocotaei mari și deși și că copilul dormea? M’am înfio­rat când m’am­ gândit la copil și mi s’a făcut milă de mumă. M’am apropiat de dînșii și mi’am golit punga în mâna fe­mei. I­ plângea glasul când mi-a mulțu­mit și nu’i venea să creadă că e așa de bogată. Eu, am întors ochii, mă gîn­­deam numai la tine, Madelena. Am ple­cat cu capul mai ușurat, cu gîndui mai sănătos. Mi se părea ca erai acolo și ci mă rezuseșî, că mĕ așteptai la colțul stradei, și că ’mi strigai: Dă, dă, mai dă, noi suntem bogați și nouă nu ne poate lipsi nici­odată nimic. Când nu am avea bani într’o zi, n’avem dar iubirea noastră ? Nu ocrotește Dumnezeu­ pe cei cari se iubesc? Dă, dă, dă mereu, mai m’aruncă sufletului durerile, crede sufle­tul­cuiva FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ Charles Mercuvel BUNICA VIAță­­le flăcăii * 41 MORȚI ȘI VII XX — O plâng pe aceea care te va ridica. — Ce pot face alt­ceva ! .. Trebue să scap... Caut mijlocul... o să’l găsesc. Spu­­ne-mi că o să ne mai vedem... din când în când mai des! Tu ești suvenirul meu cel mai bun! — Și tu o să fii singurul!... Adio ! — La revedere! Varnoise ’I întinse mâna. Cesarina abia i-o dete. Simțind că o strâng e ușor, făcu o mutră disprețuitoare. Vannoise nici nu o atrase măcar la dînsul ca să o strîngă în brațe pentru cea din urmă dată. Și cu toate acestea ea spunea ade­vărul. Cesarina fusese numai a lui. Cum scăpase ea să nu-și tăvălească ti­nerețea în mocirla în care trăise ! Era o minune, însă minunea asta se făcuse și Parisul se plin de ast­fel de minuni. Fata ieși din cabinet tot cum intrase, mîndră, fără emoțiune aparentă, însă foarte supărată în inima ei. Ea ura de moarte nu numai pe omul acesta care remânea în suvenirul ei ca o pată și ca o remușcare, ci pe toți bărbați. Se jura să la facă tot răul cât sufe­rise in viața ei de două­zeci de ani, să le arunce în față rușinea, infamia și toată fierea de care era sătulă. Iî era scîrbă mai cu seamă de dînsul care avusese anii ei cei mai frumoși și care nu găsea nici măcar o vorbă dulce ca să’l mulțumească și să’i spue că tot mai ține la dînsa. Cunoașteți di­­amanți vechi cari să nu fie vrăjmași de moarte ? Și dacă cunoașteți, câți sînt ? Cesarina intrase în casa lui Yarnoise nehotărîtă, îngrijată. Amantul său ar fi putut să o câștige cu un țipăt al inimei și el nu găsise țipă­tul acesta. Ea se ducea din casa lui cu o rană otrăvită în suflet.­­ Abia se făcuse nevăzută Cezarina și doctorul Campagrol intră. In ochii săi, prietinul Varnoise cădea tot mai mult.­­ Ai fost mai mult de­cât prost, dra­gul meu, zise el, ai fost mai jos de­cât se poate ! — A­i erai aci ? zise contele. — Mé uitase și? — Cam așa ceva. — Eu auziam... vedeam !.. să te ferești! Asta’I o femee a dracului! Yam­oise făcu pe nepăsătorul. — Ași­ aveai dreptate. Trebuia să sfîrșesc. Am sfîrșit! — Să-ți deschizi ochii. — De ce pot să mă tem ? — De tot și de nimic. — Nu cunoști pe femei. Să fac un pas numai spre ea mâine și al s’o vezi că vine nebună la mine. Insă nu vreau să fac pasul acela. — Ești sigur ? — Vezi bine. — Fie, terenul e liber din partea moș­tenitoarei... amantul a plecat,­ acum și amanta s’a dus dracului. Acum trebue să fii serios. — Voi­ fi. — Când va veni ocazia s’o înhață de per. — Sunt gata. — Și eu o să am jumătatea mea de mi­lion ? — O vei avea. — Să te văd ! Să sculase să plece. Se mai uită încă o data la portret. — Frumoasă fată ! zise el în sine. De pe mâna complicelui său și plecă. In stradă scrise pe carnet adresele a­­cestea: „Cesarina Balach­e, strada Vignon, în colțul bulevardului“. Și dedesupt! „Laura, rochii și mantale, strada Cambon“. — A dracului fată ! și de care se poate să avem trebuință într’o zi. Prost a fost Varnoise că s’a certat cu ea ! Am­îndoî știau unde s’o găsească. XXI IntiIniue Maiorul Campagrol mergea acum drept la fel. Pentru el nu mai putea fi nici o piedică acum ca să’șî ajungă scopul. Foamea vine m­în când, zice proverbul. Cum se întoarse la Preuilly, grija lui d’întâi fa ca să se ducă la tinera’í prietină ca să nu dea socoteală de misiunea sa. Blanșa de Charnay îl aștepta cu o ne­răbdare cumplită. — Ei bine ? îl întrebă ea luându’l la o parte subt copacii cei mari de lângă terasă. — Nimic bun 1 zise maiorul par­că cu părere de rén. Blanșa puse mâna pe inimă cu o expre­sie de durere. — Dacă credeai în atașament și în re­cunoștință, te-ai înșelat reu,­zise maiorul. — Ai fost la Boissy ? — Da. Doctorul se explică cu multe precauți­­uni. Trebuia să renunțe pentru tot­deauna la George Darabert. El plecase, pentru ca să nu se mai în­toarcă, cel puțin câți­va ani. Campagrol spuse cum fusese la Boissy, cu toate aparențele sincerității ,și sinceri­tatea asta nu era false. De astă-dată nu avea nici o nevoe să mință. Se dusese în persoană la Boissy, ca vi­zitator. Portarul îi respunse că ducesa este la moșia sa de la Berry. Atunci se deschise vorba. Portarul era tocmai limbut. Doctorul află tot ce voia. Cambert tatăl era cumplit de trist. George plecase în America și spusese că nu se va mai întoarce. Pricina plecări nu se știa ,i venise ideia așa de odată și abia găsise vremea ca să zică adio prietinilor săi mai nainte d’a se sui în tren. Ș’apoi George nici nu era de plâns. Du­cea cu dânsul o sumă frumoasă, vre-o deé sute de mii de franci. Cu atâtea parale poate cine­va să trăiască ori­unde și să caute să facă avere. Cambert tatăl însoțise pe George până la Havre, de atunci încoace ieșea rar din casă și nu zicea două vorbe pe zi. Credința tutulor era că tatăl lui George nu va mai putea trăi multă vreme. Maiorul Campagrol se dăduse ca un prietin al fugarului și păruse că se miră foarte mult. Sfîrșind, zise Blansel de Charnay. — Vezi, istoria s’a sfîrșit; ș’apoi, nici nu se putea întîmpla ceva mai bun. Dar cu buretele și piere tot. Fata nu înțelegea tot așa însă. Ea păstra o amintire adîncă îngropată în inimă, vie, indestructibilă, întocmai ca buruienile acelea cari ori­cât le-ai zmulge renasc cu furie­ (Va urma). —«—­4§° K »—Р«80=—

Next