Adevěrul, iunie 1892 (Anul 5, nr. 1193-1221)

1892-06-22 / nr. 1214

2 Şi sub aripe de mamă Ocrotesc sub scutul lor Prof ce frate care ’l chiamă Ga să-i vie într'ajutor. Sînge apă nu se face, Munţii nu ne-a ’nstrăina Vom lupta, tot vom preface Soarta lor, a n’o căina. Intr'un cuget ş’o simţire, Haideţi toţi mare cu mic, In avînt de răsvrătire, Căci Românul e voinic Şi un strigăt de 'nfrăţire Să răsune în Carpaţî, Ce-i cu noi tot de-o simţire Să cunoască că ni-s fraţi. Horă mîndru să se ’ncingă împrejur de cei Carpaţî Şi Românii să învingă Peste veacuri lăudaţi. 16 Iunie 1892 Elena D. O. Sevastos. luni 22 iunie 1892 NOTE ŞI SCHIŢE1» Când autorul Nopţei furtunoase, al Scrisorei perdute şi al luî Conul Leonida a dat la lumină Năpasta, a fost o neîncredere aproape generală şi anticipată în publicul care ’l aplaudase cu câţîva anî în urmă. Din toate părţile n’auzeai decât : „Eî, aşî! Caragiale şi dramă ! Auzi comedie !“ Și neîncrederea asta a publicului, care nu putea erta veselului Caragiale încercarea-i de a-l face să plângă cu Ion Nebunul, a continuat la unii chiar după ce au văzut ori au citit drama. Nu vreau să zic că din pricina asta a căzut Năpasta, ci numai caut să arăt cât e de ușuratică judecata obşteî cititoare în materie de artă. Căci pentru puţinii aleşi din mulţii chemaţi, Năpasta este şi va rămâne cea mai meritoasă dramă românească ce s ’a scris vre-odată. De la Năpasta şi până acum, Caragiale caută, pe semne, să învingă credinţa asta a publicului cum că nu-a dat autorului Nopţei furtunoase să’şî încreţească fruntea, şi — una după alta —■ au apărut Făclia de Paşte şi Păcat. Acum în urmă — încă o lovitură— Caragiale a scos Note şi schiţe, — cea mai mare parte publicate în răstimpuri prin unele gazete din Bucureşti. Cu orice preţ spiritualul autor vroeşte să ne aducă lacrămî în ochi. Şi reuşeşte. Citind volumu î din urmă, nu ştii să spui care din doi e mai talentat: Caragiale care rîde ori Caragiale care plânge ? Iacă, de pildă, două bucăţi: In Nirvana şi 25 de minute. Sunt eşite din acelaşi condeiu, sunt pubicate în acelaşi volum — puse, par’că dinadins pentru comparaţie — şi cu toate astea nu poţi să spui că una ori alta din ele e cea mai bună, — încât, la urma urmei, sentinţa atârnă de dispoziţia ta sufletească şi nu poate fi privită ca judecată ci ca părere. Un altul le va citi şi el pe amândouă şi va admira mai mult pe aceia pe care tu o găseşti inferioară. In Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit, tot amarul artistului care a înţeles pe Eminescu şi care se vede el însuşi aproape în aceiaşi stare, copleşit şi întrecut de mişuna de secături ce se agaţă în sus pe scară pănă în vîrful piramidei şi privesc apoi de acolo cu tot cinismul tîrîtorilor cocoţaţi. Şi atunci, într’unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul ce’l înconjoară într’o ţară de băcani sau de monşerî şi priveşte cum se ating aceste două extreme, — într’unul din ceasurile astea, el scrie despre colegul ce s’a, stins uitat de aceia pe care i-a adăpostit sub aripele luî: „In capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă —■ cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l’au aşezat prietenii şi vrăjmaşii sub „teiul sfânt“, n’am plâns de moartea luî, am plâns de truda vieţeî, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. „Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s’a încovoiat nici o dată : era un om dintr’o bucată şi nu dintr’una care se găseşte pe toate cărările...“ Iar apoi — definitiva răzbunare şi mângăire slabă — el scrie plin de mândrie şi înseninat de vedenia izbândei finale : „Generaţii întregi or să stie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.“ Nu ’i aşa că suntem departe de explicaţia Conului Leonida asupra evoluţiei fandaxiei în ipohondrie ? Şi cu toate astea e aceeaşi mână, mână de maestru, care a scris rândurile astea ca şi pe acelea. In ziaristica noastră nu ’mi aduc aminte să fi citit de multe ori un articol atât de simţit şi atât de „lucrat“ ca Nirvana asta a luî Caragiale. Şi cu toate astea nu ’mî aduc iarăşi aminte să fi rîs vreo dată mai mult ca de cursul de istorie contemporană al Conului Leonida, care explică consoartei dumnealui cum Papa a pus pe „Galibardi“ de ’i-a botezat un copil. Iar dacă întorci numai câteva file de la articolul ăsta, dai peste 25 de minute. Povestea e scurtă : Vine Vodă într’un oraş de provincie. La gară îl întâmpină autorităţile şi cocoanele din societate (mă rog, nu toate femeile sunt din societate !) Intre aceste cocoane e, fireşte, în rendu întâiu soţia locoţiitoruluî de prefect. Venerabila matronă —par’c’o văd !— ştie că o damă care se respectă nu trebue să tacă din gură când se găseşte în „societate“, ci să vorbească —■ fie chiar şi prostii numai să vorbească. Şi de o dată, nici una nici două, începe a turna o serie de gogoşi de salon. Şi cum salonul în care onorabilu ’şi-a făcut „deducaţia“, a fost, pe semne, în vreo mahala oarecare, discursul e de calibrul următor : — „Am auzit, dragă, — zise Doamnei nevasta directorului — că aţî fostără cam bolnăvioară ! ’Mi-a părut grozav de rău... încă ’î ziceam luî dom’ profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prinţesă şi tot nu se poate pune cu voea lui Dumnezeu ; dar noi ăştia ! Dar acu te-aî făcut bine... Se vede.. Fie că frumoasă eşti! să nu ’ţî fie de deochi! să trăeştî!...“ Tot de odată unul dintre copiii D-lui director, cari privesc foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu degetul. Mama îi dă o palmă peste mână: — Nu ’ţî-e ruşine să bagi mâna ’n nas!... şezi frumos! te vede madam' Carol! “ Şi aşa mai departe, pe tema asta, urmează mai tot volumul: temă şi variaţiini, a zecea muză şi din carnetul unui vechia sufleor. In toate, aceeaşi vioiciune de spirit caracteristică celui maî inteligent autor român. Cu toate astea, tot spiritul acesta, revărsat, cu profuziune în volum, nu’i în stare să ’ntunece partea serioasă, Nirvana, Ironia şi două note. Asta-i o dovadă că talentul nu întreabă nici ce gen place publicului nici de trecutul autorului. Şi apoi în orice manifestare a unui om de talent, — fie ea în orice gen— se cunoaşte marca fabricei. Fără ’ndoială, Caragiale nu trebue judecat dupe Note şi Schiţe, orî cât de bun ar fi volumul acesta. In ţara noastră, unde nu o operă de artă dar nici o gazetă nu se poate susţine prin ea însăşi — fac amendă onorabilă în ce priveşte Universul —o carte nu se scrie nici când nici cum vrea autorul. Când ştii cu câte piedici ai de luptat pentru ca să asiguri viaţă operei tale şi cât trebue să te frămînţî pentru ca să’ţî o lansezi, nu-ţî vine nici să publici pe alese nici să stai mult la tocmeală atunci când prilejul ţi se înfăţişează. Aşi ! Ai găsit un editor care se ’nsărcinează să dea unei producţii de-a ta viaţă vitrinei, — repede la scris, şi nu te codi mult, şi nu sta mult să alegi, căci adesea orî un editor e maî variabil ca un barometru şi te-aî pomeni că ’şi schimbă gândul. Nu’suntem în Franţa, unde o carte bună are 50 de ediţii, care-ţî produce atâta cât să te poţi odihni ani întregi şi să scrii pe ’ndelete, să ştergi să adaogi, să faci toate preparativele trebuincioase unei naşteri fără pericol. Aşa fiind, e uşor de ’nţeles pentru ce unele bucăţi din Carnetul unui vechiu sufleor nu sunt aşa cum ar fi putut, să fie o bucată de Caragiale. Editorul era găsit, vremea nu putea fi pierdută, căci nu se ştie ce aduce ziua de mâine şi nu se ştie când va veni fiul omului, Editorul Mesie. — Când ai păţi’o o dată, când ai dat Păcat la Universul, n’aî vreme să aştepţi „momente de inspiraţie“ pentru ca să produci o lucrare care să te satisfacă şi pe tine şi pe puţinii aleşi cari ştiu să aprecieze bucăţile de o valoare serioasă, reală. Bine ’nţeles, astea toate nu ’nsemnează că bucăţelele din Carnetul unui vechia sufleor nu merită să fie iscălite de Caragiale. De loc, căci, precum am zis’o, marca omului de talent se cunoaşte cale de-o poştă în orice producţie a lui, fie cât de neînsemnată. Vreau numai să espire celor ce s’ar întreba pentru ce Caragiale n’a publicat alte lucrări, mai de valoare, în volumul acesta. Atâta tot. Trebue să cunoşti les dessous în chestie, pentru ca să-ţi poţi da seama de ce aşa şi nu altfel. De altmintrelea cine cunoaşte pe Caragiale cu neîntrecutu-î talent de caustrie spirituală, trebue să fie perfect mulţumit că el şi-a publicat crâmpeele astea de amintirî. Cetindu-le, vezi pe Caragiale, veşnic în vervă, mereu gata să-ţî povestească o amintire din vremea când întârzia jucând biliard pe când Pascali îl aştepta la teatru ca să vie să sufle. Şi toate astea povestite de el, aşa cum numai el ştie, îjc Vorbeam deunăzi cu dînsul despre un birtaş din Bucureşti. Şi î mi spunea lucrul ăsta, amestec de ironie şi de desgust: — „Acum 25 de ani, când am venit în Bucureşti şi am intrat sufleor la Teatru şi corector’ la Telegraful, a venit şi Nae de a intrat pe pricopseală la birt. Ce-am ajuns eu şi ce-a ajuns el ?“ Şi aşa e. Nae băiatul e azi om cu stare — cel puţin o sută de mii de lei capital — pe când e Caragiale al nostru e proprietarul unei perechi de ochelari şi.... nici al volumelor pe care le-a scris pentru că alea sunt acum proprietatea editorului. Nu-i aşa că e deştept bărbat D. Damieleanu, profesorul universitar care scrie în albumul presei, că n’ar voi să trăiască în ‘altă epocă de cât în cea actuală? In adevăr, mai nostimă epocă nici că se poate ! Musiu Nae, care nu ştie pe de rost de căi „îndată vine !“ Musiu Nae care n’a învăţat din gramatică de cât numele de mâncări şi din aritmetică numai adunarea, e azi Dom Nae, alegător în colegiul I, — pe când Carnagiale, care şi-a frământat toată viaţa ca să lase un monument cu care o dată şi o dată ne-om putea mândri că la 1892 aveam o literatură serioasă, Caragiale e văzut de toată lumea lui Dom Nae ca un sgîrie-hîrtie de rînd, pe mâna căruia n’ar lăsa conducerea unui „magazin de coloniale şi delicatese.“ Fără doar şi poate de geaba ne batem capul şi cei cu maî mult şi cei cu mai puţin talent: e vremea băcanilor şi a cârciumarilor, cea maî nesuferită rasă !... Să nădăjduim cu toate astea că un curent serios se va forma şi că literatura nu va maî fi un obiect de lux pentru câţîva gourmes intelectuali. {Democraţia Socială). Aa Ba 1) Note şi schițe de I. L. Caragiale. — Editura librăriei Sfetea, București. LASÁ LUMEA Lasă lumea, totul lasă, Viri cu mine ’n lunca deasă, Căci vom trece prin huceagurî Cu copaci în rend, şireaguri, Şi cu tufe şi cu flori Şi cu fluturi sburători; Şi ne-om duce pe costişe, Pe cărările piezişe, Lângă care curg părăuri Mărginite de dudăuri; Şi-ţi vei pune ’ncet la sin Albi boboci frumoşi de crin, Şi-ţî vei pune la cosiţă Albe flori de româniţă; Iar de la mijloc de cale Vom privi cu drag la vale Şi-om vedea cum pe liugă Gârla merge să se scurgă, Şerpuind cu apa-i sură Pănă ’n jos la iezăturâ, Lângă sălcile ’nşirate Şi cu crengi e plecate, Lângă moara de pe pruni Cu merariul cel cărunt, Care ştie la poveşti, De te miri şi te uimeşti. Lasă lumea, fii cuminte, O să mergem mai ’nainte ’■ Printre tei cu crengi bogate, Printre brazi cu frunţi înalte, Printre fagi cuprinşi de vrajă Şi mesteacăni albi la coajă, Prin păduri fără cărări Pline numai de cântări. Vom privi cum bate ventul, Trocnind de flori pământul Şi în pletele ţi stufoase Cum adună flori frumoase : Flori de teiu, ace de brad Ce pe aripi de vînt cad, Foi de fragi şi foi de mure Ce cresc vara prin pădure. Intre bolţi cu frunza lată, Cucul, mierla fermecată, Ne-or cânta ’nadins cu foc De alean şi de noroc; Ne or fi prieteni florile Şi priveghitorile, Iar zburdalnicul zefir Scumpul nostru musafir. Lasă lumea.. In pădure Liniştea o să ne fure, Ca tin hoţ, simţirile, Gândul, amintirile. Teii ramuri or s’aplece, Vîntul printre ele-a trece Şi va bate dinspre munte, Netezindu ne pe frunte, Şi va bate din poene A recoare şi a lene; Iară muşchiu o să se ’ntindă. Somnul blând o să ne ’nchidă Ochii noştri obosiţi. Obosiţi şi mulţumiţi. Eu ţi s drag şi tu-mî eşti dragă , Vom fugi de lumea ’ntreagă, Vom fugi de-ale eî certe, Sgomotoase şi deşerte, — Şi, de toate depărtaţi, Vom dormi înbrăţoşaţi, Cu acelaşi gând în minte, Cu acelaşi dor ferbinte, Intre bolţi cu frunza deasă — Lasă lumea — totul lasă! loan N. Roman. Linişte şi întristare Trăiam, atât de fericit In lumea mea de visuri Când tu în cale mi-ai eşit! Icoană pururea senină La ce ’ntr’o clipă mi-ai răpit Şi fericire şi lumină ? Fugind de patimi ca robesc Un suflet blând şi liniştit, Nu cunoşteam încă durerea, Trăiam atât de fericit! Adesea ori când stăm gândind Imagini pline de lumină Veneau de străluceai! cu drag In lumea mea de visuri plină. Ş’aşa de dulce îmi era Să bat cu gândul liniştit Atât de lung şi vesel drum... Când tu în cale mi ai eşit! Acum nebun de dorul tău Mereu mă ’ntreb ce sunt de vină Că te iubesc atât de mult Icoană pururea senină. Şi totuşi nu ţi-a fost destul Că sufletul mi l’ai sdrobit ? Atâtea visuri şi plăceri La ce ’ntr’o clipă mi-ai răpit ? Iar azi, nici vrei sa mă ’nţelegi, Măcar că tot tu eşti de vină Că am perdut tot ce aveam Şi fericire şi lumină. Şi fericire şi lumină La ce ’ntr’o clipă mi-ai răpit Icoană pururea senină. Când tu în cale mi-ai eşit In lumea mea de visuri plină Trăiam atât de fericit! .— *W .'.V .«**, _ C. A Bonachi Către lume O! lume, poţi tu spune de ce din cer cad stele ? De ce un om suspină de chinuri lungi şi grele ? Ş’un altul de ce râde căzut în disfătare ? De ce lucesc prin noapte lumini misterioase ? De ce răsun prin luncă cântări armonioase, Şi jalnice oftări ? De ce ? tu nu poţi spune ! tu nu poţi fi în stare, Din slaba ta gândire, să scoţi o deslegare Acestor întrebări! Dorinţa, ta e alta: să rîzi de cel a crede! Să faci să nu mai vadă pe cel ce tot maî vede! Să schimbi din loc pământul cu dealuri şi cu mări! Pornire ne’nfrînatâ, amarnică, nebună! Dorinţă ce va face curând ca să apună Viaţa ta, o lume! într’un adînc mormînt ! Furnica ce se mişcă sub urieşul munte — De-ar încerca să-i sfarme încolţurata’n frunte, Nu s’ar zdrobi ea însăşi la cel d’intâiu avânt ? Natalia lonescu-Grigoriu. SAINT-JURIS NIC E TTAI — Eşti un om mort, zise doctorul, privind fin pe Anatol. Anatol auzind se întristă. El venise voios spre a putea petrece seara cu vechiul său amic, doctorul Badais, ilustrul învăţat căruia toată lumea îi cunoştea lucrările asupra substanţelor otrăvitoare , dar la care Anatol putuse aprecia mai mult de cât orî-care altul nobleţă inimeî şi bunătatea sa. — Copil nenorocit! reluă doctorul, ce ai făcut..? — Pe cât ştiu, nimic, îngână Anatol turburat. — Aduţi aminte... Spune-mî ce ai băut, ce aî mâncat, ce aî respirat ? — Aceste din urmă cuvinte deşteptă pe Anatol. De dimineaţă, el primise o scrisoare de la unul din amicii săi, care călătorea prin Indii ca turist. In această scrisoare se afla şi o flore culeasă de pe ţărmurile Gangelui de către călător, o floare roşie, turmentătoare, de formă şi de parfum bizar. — El îşi reamintea ceva straniu. Anatol căută în portofoliul său și scoase scrisoarea și floarea pe care le arătă învățatului. — Nu mă îndoiam ! striga doctorul. Este Pyramensis Indica ! Floare mortală, floarea sângelui ! — Atunci adevărat.... mă crezi ?... — Sunt sigur, vai! — Dar, nu este cu putinţă. N’am decât 25 de ani. Mă simt plin de viaţă şi de sănătate. — La ce oră ai desfăcut această scrisoare fatală ? — Astăzi de dimineaţă la nouă ceasuri. — Ei bine, mâine de dimineaţă la aceeaşi oră, la aceeaşi minută, cât eşti de sănătos după cum spui, vei simţi o îngreunare la inimă şi totul va fi sfîrşit, vei muri. — Şi nu cunoşti nici un remediu, nici un mijloc de... — Nici unul răspunse doctorul. După care răspunse şî ascunse capul între mâini şi căzu pe un fotoliu, cuprins de disperare... In faţa emoţiuneî vechiului său prieten, Anatol înţelese că de drept e condamnat. Eși ca un nebun de la doctor. Cu ideile răspândite, purtându-şi corpul cu un mers mașinal, Anatol mergând noaptea, necunoscător de ceea ce se petrecea împrejurul lui, nu se îndoia că stradele au devenit desearte. Mult timp mergând astfel, văzu în fine o bancă pe care se aşeză. Cât a stat acolo, Anatol nu putu şti. Un zgomot îl smulse din necunoştinţa sa, privi şi văzu alături pe bancă, un mic vînzător de buchete de flori, un copil ca de opt ani, trist şi slab. Cine moare iarna oferind primăverei.... Acest vers al luî Frangois Coupee îi veni în gînd. Căută în buzunarul vestei și găsi douî napoleoni şi douăzecî de bani. Pe când voia să dea copilului cei douăzecî de bani, îi veni ideea că tot moare și îi dete copilului şi cei douî napoleoni. Această întîmplare îi făcu bine. Pănă la această întâmplare, el era în starea unui om care ar fi primit o lovitură în cap, gândurile i se risipiră şi deveni cu judecată. — Situaţia mea, cugetă el, este acea a unui condamnat la moarte. El poate spera graţiarea. Se graţiază mulţi în zilele noastre. Şi de altfel câţîva au fost scăpaţi de secure sau ştreang pentru a se devota în urmă la o lucrare grea și periculoasă, a îneca de exemplu o corabie în mare, sau ea în timpul lui Ludovic al XI, a lua în căsătorie o femee bătrîna. Dacă m’ar consulta cineva, voiu iubi mai bine a îneca o corabie în mare. Nenorocire ! nimeni nu mă va consulta în timpul scurt ce-mî maî rămâne... Dar cât maî am de trăit ? Se uită la ceasornic. — Trei ore de dimineață!... E timpul să merg să mă culc. Să mă culc ? Să dorm șease ore care mai am să trăesc ? Am altceva mai bun de făcut. Dar ce ? A ! să fac testamentul meu. Un restaurant ceste deschis toată noaptea, nu e departe d’aci. Anatol ajunse acolo. — Chelner! o sticlă cu champanie și o alta cu cerneală. El bău un pahar de Gliquet și privind hârtia se gândea : — Guî să lase cele șease mii livre venit ? N’am nici tată nici mamă și e unai fericit lucru pentru ei! Și dintre persoaele care mă interesează, nu văd nici una " Nicetta. II Nicetta era una din micele sale verişoare la modă în Bretania, o tînără încântătoare de 18 ani, cu părul blond, cu ochii negri şi mari. Ea erea orfelină ca şi el, şi această potrivire în nenorocire stabilise de mult timp între eî, un secret şi o întreagă simpatie. „Sărmana Nicetta! se gândi el. Erea tristă când am văzut-o în ultima dată, căci nu cunoaşte din lume altceva de cât clasa conservatorului cu instrumente de vînzare. Nu s’a decis ca să dea mâna unui brutal, la o speţă de spadasin pe care o uresc ? Ea ’l despreţueşte cu atât mamult cu cât iubeşte pe altul. Care e feriăcitul muritor? Nu-l cunosc, dar el este de sigur demn de ea fiindcă l’a ales.... Bună, dulce, frumoasă, iubitoare, Nicetta merită să fie idealul bărbaţilor. Şi dacă m’aşî opri!... Dar pentru ce m’aşî retrage ? Pentru ce n’aşî fi cavalerul Nicettei ? Am zis, şi mâine dimineaţă... Dar mâine, va fi prea târziu, acum trebue să lucrez. Atuncî viaţa mea pentru Nicetta.“ Ani toi sculându-se de la masă, băgă de seamă că nu are cu ce să plătească; dete ceasornicul chelnerului pentru plata champanieî. Un ceasornic de 500 de franci. — Restul pentru tine. Chelnerul luă ceasornicul ce era un cronometru, ’1 deschise şi după ce ’1 examină ’1 puse în buzunar fără ca să mulțumească lui Anatol. Era patru ore de dimineaţă când Anatol bătu la poarta casei D-luî Rouvad tutorele Nicettei. Anatol sună, odată, de două ori şi a treia oară rupse cordonul clopotului. In fine D. Bouvard înseși speriat, în halat veni și deschise. - Ce s’a întâmplat, e vreun foc? - Nu domnule Bouvard, zise Anatol, este numai o mică visită. —* La ora asta !... — Toate orele sunt bune pentru a vă vedea... Dar nu ești înbrăcat, domnule Bouvard, aide de te culcă. — Asta voiu face... Dar ’mî imaginez domnule, că pentru a mă deranja în un asemenea mod, și la o ast-fel de oră veți avea a’mî spune ceva important. — Foarte important! D-le Bouvard , trebue să renunți a mărita pe verișoara mea Nicetta cu D. Capdenac. — Tu zici ?... — Să renunţi la acest proiect. — Nu trebue să zic nici la nici da. — Să renunţi Domnule. — Domnule decisiunea mea e bine luată acest măritiş se va face. Vom vedea. Şi acum când aî cunoştinţă de respunsul meu nu te maî reţin. — Iată că eşti puţin amabil, dar sunt tot atâta de bun ca şi tenace, D-le Bouvard, nu mă formalisez de procedeul D-tale şi rămîn. - Rămâi dacă vrei, te consider ca plecat şi nu’ţî mai vorbesc. Şi D. Bouvard se întoarse în pat cu faţa la părete. - Cine a maî văzut, să deranjezi un om liniştit, să îî turburi somnul, pentru a-î spune astfel de nimicuri. Anatol luă trombonul profesorului în care începu să sufle ca un surd, scoțând tonuri supărătoare. Sunete infernale erau din instrument. — Trombonul meu de onoare... oferit de elevii mei! Lasă acest instrument D-le ! — D-le, răspunse Anatol, mă consideri ca plecat, eu te consider ca absent și mă distrez așteptănd întoarcerea D-tale... Cmvic ! Cuac! frrom bruu!... E ! Ce note frumoase ! Are să mă dea afară de aici: proprietarul meu nu tolerează sgomote în timpul nopței. — Acestui om de sigur nu-i place musica... frrut, frrut, prra !... — Mi-ai spart urechile! Imi strici cel mai bun instrument al meu, un trombon care se întrebuințează rău, este un trombon perdut, D-le !