Adevěrul, mai 1895 (Anul 8, nr. 2185-2213)

1895-05-15 / nr. 2198

Ex nihilo, nihil. Şi daca ’ti duci întruna viaţa Spre-un ideal confuz şi vag, Şi dacă sufletul ţi’l tulburi C’un nesfîrşit de griji şi vag, — Nu te ’ntrista, căci nu ’i nimica: Tot chinu ’şi are un sfîrşit, Sa ’ndure partea sa de rele Tot omu ’n lume e menit. Iar daca după multă trudă Ajungi o ţintă să ’ţi închegi, Tot nu-i nimic; să nu te bucuri Crezînd că firea o’nţelegî Căci nu te ’nveseleştî o clipă De fericirea ce-ai croit, — Apui, şi nu rămîne 'n urmă Nimic din toate ce-a urzit. N. lonescu ---------------------------------------------------------eQ,ap---------------------------------------------------------- I.L CARAGIALE Dacă lui Eminescu, în poezie, îi este rezervat primul loc, în proză Caragiale trebue să ocupe şi el acelaşi loc de onoare. Şi dacă am sta să facem o comparaţie între aceste două căpetenii literare, cîte asămănări nu am găsi. In amîndoi, caracteristica artistică domină, caracteristica care-i arată pe ambii în ochii burtă-verzimei, ca nişte derbedei cari nu au priceput nici odată viaţa practica întocmai ca şi genialul săil prieten, Caragiale, (născut în 1852 într’un sat din judeţul Prahova — Mărginenii) nu şi-a putut nici pînă acuma găsi rostul, vecinie alergînd după himere, care nu-i pot asigura un train liniştit şi care să-l facă cu totul folositor literaturei romîneşti. A face biografia lui Caragiale, ar fi să facem şi desecţiunea acestui talent şi spirit extraordinar, vecinie muncit de banalitatea vieţei şi întotdeauna fugărind, un ideal pe care, val! nu -l va putea ajunge şi care este liniştea unei vieţi productive. Ce nu a fost Caragiale ? Prin înrudirea sa artistică s’a trezit de copil încă în lumea teatrelor şi ce n’a fost el în scara erarhică teatrală ? De la suflet, a ajuns director — şi în această călătorie ne-a dat cap de operele literaturei dramatice care se chiamă: O noapte furtunoasa, Scrisoarea, pierdută şi frăpastea, care, deşi poate nu e pentru scenă, este însă totuşi o bucată literară de prima ordine. Nu e locul aici să analizăm valoarea literară a operei dramatice a lui Caragiale. Alţii mult mai în stare ca noi, a caracterizat-o, arătînd-o ca cea mai talentuoasă din toate operele noastre dramatice. «Caragiale, zice Gherea, în Studiile sale critice, e netăgăduit un mare talent şi un talent satiric » Tot Gherea dă caracteristica operei dramatice a lui Caragiale care constă în «Baterea de joc, ridiculizarea, biciuirea anomaliilor, neajunsurile izvorîte din introducerea instituţiilor europene, satirizarea mai ales a acestor neajunsuri şi anomalii, care nu ne sînt comune cu Europa occidentală, ci speciale ţăreî noastre.» Şi cu toate aceste, Caragiale şi aici a fost nenorocos. Din Teatrul său editat de Socec şi Cania, a cîştigat mai puţin decît ori şi ce spanachidist al literelor române! Ca nuvelist, Caragiale iarăşi poate fi socotit ca cel dintăi prozatori al noştri. O făclie de Paşte, Păcat, Amintirile sale de teatru, toate sunt atinse de pecetea originalitate şi a talentului. Stilul sobru şi curgător, analisa psihică din cele mai pătrunzătoare şi mai presus de toate, alcătuirea unor personagii vii, în carne şi în oase, teribil în realizmul lor, iată originalitatea talentului lui Caragiale. Şi acest fruntaş al literilor romîneşti încă nu şi-a putut găsi locşorul de unde scăpat de grija zilei de mîine, să poată îmbogăţi ţara romînească cu produsele talentului sau. In această privinţă nimica nu i-a reuşit. N’a reuşit nici măcar să ajungă milionar — deşi o moştenire destul de rentabilă se părea că îi va da liniştea după care cu drept cuvînt aleargă ori şi ce om. Desgustat de comerţul literelor, s’a încercat să facă ADEVERUL ILUSTRAT comerţ de-abinele şi pivniţa lui Caragiale, precum şi berăria Bene-Bibenti, azi nu mai trăiesc decît doar în amintirea noastră Fără a se fi lăsat de chimera sa, Caragiale astăzi a ajuns în Buzea, restaurator la gară, decepţionat poate de publicul romînesc, dar fără a fi putut să-şi ucidă în sine, demonul care-l forţează încă să meargă înainte. ... înainte şi să ne mai dee încă fie opere dramatice, fie nuvele de acelea care menite sînt să rămînă în literatura romînească. Amic sincer, prieten vesel, causeur din cei mai spirituali, Caragiale este o adevărată podoabă a cercurilor care îl pot capata ca membru şi toată restriştea care a trecut asupra acestui om, nu a putut să-i altereze sănătatea şi veselia firei sale. Caragiale a publicat pînă acuma: Teatru, un volum la Socec. Teatru alte două volume la Şaraga (Iaşi). Păcat (nuvelă) Năpastea, o broşură, la Haiman; actualmente împreună cu Slavici şi Coşbuc, e unul din directorii revistei Vatra. ---------- Emil. 3 NEBUNIA PROGRESEAZĂ ? Sub titlul: Sîntem noi mai nebuni decît părinţii noştri? dr. C. Lombroso a publicat un Revue de revues din Paris, un studiu asupra formelor nebuniei din trecut şi din prezent, asupra evoluţiei ei şi a căutat să deslege teribila problemă: nebunia progresează în omenire, sau dă înapoi ? D-rul Lombroso constată mai întăi că nebunia se prezenta în trecut mai mult sub forma colectivă, adică ea coprindea deodată mase mari de oameni, adesea provincii şi ţări întregi. La danse de Saint Guy din evul mediu, nebunia care cuprindea sate şi regiuni întregi, a cărora locuitori se prindeau în hore smintite şi desordonate, jucînd, ţipînd, urlînd, schimonosindu-se pînă ce cădeau epuizaţi la pămînt, e poate cea mai fioroasă amintire pe care ne-a lăsat-o veacurile trecute despre nebunia strămoşilor noştri. Cruciadele n’au fost şi ele de cît un fel de nebunie religioasă care cuprinsese mai toate statele creştine de pe vremea aceea. Accese de nebunie furioasă şi sîngeroasă, accese cari cuprindeau mase mari de oameni, s’au văzut adesea în timpul revoluţiilor, dar mai ales pe vremea revoluţiei celei mari din Franţa. Asemenea nebunii colective au dispărut aproape cu desăvîrşire în epoca noastră căci pricinile cari le dădeau naştere, nevrosa religioasă, absolutismul guvernului şi tirania crudă a nobilime!, au dispărut şi ele. In ţările însă cari mai păstrează şi astăzî formele de guvern și de religie din evul mediu, asemenea accese de nebunie colectivă se mai întîmplă încă. Rusia ne dă astăzî spectacolul întristător al tuturor felurilor de nebunie cari existau în trecut. Ca probă n’avem de cît să considerăm nenumăratele și adesea monstruoasele secte religioase cari furnică în ţara asta, mania persecuţiei care cuprinde cîteodată categorii sociale întregi şi altele. Există pe poalele munţilor Urali şi în şesurile mărei Caspice triburi întregi care prezintă cele mai caracteristice nevroze particulare evului mediu. Aceste triburi au ajuns în aşa hal de enervare şi de degenerare, ineît dacă un străin se prezintă în mijlocul lor, triburi întregi se pun să-î imiteze gesturile, apucăturile, cuvintele, tot ce văd şi ce aud. Dacă străinul ţipă, tot tribul adunat in jurul lui, ţipă într’un glas cu dînsul; dacă străinul sare în sus, tot tribul îl imită, şi toate astea ’s făcute in mod inconştient şi involuntar. * **■ ... . Una din particularităţile curioase ale nebuniei strămoşilor noştri, era faptul că nebunii se consideraţi ca fiinţe divine saiî drăceşti, dotate de puteri colosale şi ca atare erau slăviţi, sau urmăriţi pînă la moarte de mulţime. Iată concluzia articolelor d-rului Lambroso, în care concluzie se arată pe scurt ce-a fost nebunia în trecut şi ce e ea în prezent: „Poporul, care are un număr mic, de senzaţii obicinuite, nu poate să mai primească altele fără a înclina spre admiraţie, sau sa primească senzaţii străine fără a înclina spre adoraţie; trebue de adăugat că adoraţia este efectul necesar al mişcărei reflexe produsă de o prea tare sguduire a nouă impresii. Peruvianul numia divină victima jertfită, templul, un turn înalt, un munte mare, un animal sălbatec, un om cu şapte degete, etc. Tot astfel, în limba semitică cuvîntul El (divin) e sinonim cu mare, strălucitor, nou, şi se aplică deopotrivă omului robust, copacului, muntelui, animalului puternic. Şi cum oare spiritele n’ar fi fost adînc impresionate de un fenomen care schimba aşa de-o dată, vocea, gestul, apucăturile celui cuprins de nebunie ? Oare noi înşine, luminaţide ştiinţa modernă, nu ne îngrozim de bizareria acelora a cărora stare n’o putem încă pricepe ? „Mulţi din aceşti nebuni din trecut erau dotaţi cu o forţă extraordinară, şi e ştiut că poporul adoră forţa fizică. „Mulţi se aratau cu totul insenzibili la frig, la foc, la răni. „Mulţi, atinşi de grandomanie şi crezîndu-se inspiraţi de D-zeu, revendicăm dreptul de-a fi stăpîniî, şefii naţiunei, etc., şi cum adesea se vede in istoria trecutului, ei reuşau să atragă masele populare după dînşii. „Şi poate principala cauză care făcea din nebuni oameni mari era următoarea: „Mulţi din ei au trebuit să aibă o mare putere de spirit sau de voinţă, cu totul superioare maselor. Dacă pasiunile îndoesc puterile şi desfăşurarea geniului, se poate spune că ele însuţesc puterea nebuniei, care nu-i adesea decît o exaltare bolnăvicioasă a pasiunilor. Convincţia halucinaţiilor lor, puternica elocinţă cu care se exprimau, ei dau nebunilor de geniu înaintea mulţimei o preponderenţă naturală, cu atît mai mare, cu cît cei cari îi ascultă sînt mai sănătoşi la minte şi mai liniştiţi. Avem o probă în Luther, Marat, Molinos, JeanneD’Arc, in Anabaptistî, etc.“ Şi mai departe, Lombroso conchide astfel: „Nebunia epidemică găseşte bun teren mai ales acolo unde civilizaţia e slabă; metamorfoza regresivă a facultăţilor intelectuale are mai puţine trepte de parcurs la omul barbar decît la omul civilizat. Sălbatecul şi barbarul nu disting iluziile de realitate, halucinaţiile de dorinţi, posibilul de supra-natural şi cu greu îşi pot înfrina patimile. Nu de mult negrii din Haiti luau drept imagini de sfinţi nişte copaci pe cari se întinseseră veştminte ca să le bată soarele. Şi Nubian văd toate colţurile de stînci pline de D-zeu. Cea mai mică pricină produce teroare asupra negrului, şi de la teroare la superstiţie e numai un pas. Superstiţia, care dispare uşor sub influenţa logicei şi a criticei civilizaţiei, tot ea dă naştere la cele mai multe nebunii. „Să mă rezum e drept că civilizaţia favorizează materialmente sporirea nebunilor , dar, slăbind puterea de imitaţie în mase şi veneraţia pentru nebuni, ea suprimă nebunia epidemică, nu mai îngădue nebunului ca să devie un şef religios sau politic, nu mai îngădue transformarea unei boli într’un eveniment istoric ; şi din acest punct de vedere, civilizaţia exercită o influenţă favorabilă atît asupra poporului cît şi asupra formelor nebuniei. „La popoarele barbare, nebunia îmbracă durerosul caracter al ideei transformărei în animale, a maniei omucide, a demonomaniei şi a nebuniei religioase, mai puţin feroce, dar tot aşa de dureroasă. Din contra, la popoarele civilizate, nebunia ia forme mai puţin triste şi mai simpatice, dacă mă pot exprima astfel, ia mai ales forma de nebunie ambiţioasă; ea se compune din iluzii magnetice, electrice, din credinţa invenţiilor, care înlocuesc sugestiile diabolice din trecut, proectele comunismului şi ale falansterismului, înlocuesc visele senzuale ale Anabaptiştilor şi ale Adamiţilor. „Dacă nebunia nu î şi schimbă esenţa, deoarece o nevroză nu poate fi altceva decit o nevroză, ea îşi mobilează forma, ea face, întru cîtva, pe nebun mai puţin nedemn de-a sta alături cu omul cuminte.“ I. Th._:______________ ——---------------. BIBLIOTECILE DE POPULARIZARE In privinţa literaturei romîneşti pînă acuma autorii şi editorii se învîrteau într’un cerc viţios. Cărţile erau scumpe, pentru că nu eraţ cititori. Cititorii nu cumpărau pentru că lucrările literare romîneşti erau prea scumpe. Librăria Şaraga din Iaşi a făcut prima încercare de a edita volume a 1 leu, încercarea era îndrăzneaţă, dar a reuşit peste aşteptările editorilor. Azi biblioteca a 1 leu a fraţilor Şaraga cuprinde un număr de aproape 50 de volume, printre care cărţi de ale fruntaşilor literaturei noastre, se vînd a 1 leu Putem cita pe Eminescu, Conta, Caragiale, Vlalnţă, Bolintineanu, etc. etc.