Adevěrul, iulie 1903 (Anul 16, nr. 5000-5029)

1903-07-30 / nr. 5028

Marcuri 30 «50S»äu»S^S lași râu, și în­ acel spital, mumit in­stanța a boalelor, se adunase tot ce so­cietatea avusese mai boln­a­v și­­ mizerabil în ea: epilepticii­'stau alături ca isteri­cii, atavicii cu cei cu paralizie genera­lă,’idioții cu rachiticii, emiplegicii cu reumaticii cronici și poliarticularii, așa că, dacă acea adunătură de ființe bles­temate și născute într’un ceas van și fatal, și-ar fi dat mina cu toții, ar fi format un lanț curios, ar fi jucat un dans nebun și izmenit, mai teribil și macabru ca ori­care văzut pînă atunci... De­odată, un țipăt ascuțit și teribil, supraomenesc, străbătu aerul,­­ apoi gemete și sughițuri spasmatice se auzi­ră în toată curtea spitalului. Ele erau scoase de­ o isterică, o tînără fată că­reia îi venise atacul a cincea oară în acea zi. Nenorocita copilă, ce chiar teribil Ea ședea de vorbă pe­ o bancă cu cele­­l­alte surori de suferință, cînd simți că­ î vine de­odată râu. Imediat îi s iriră toți în ajutor, imediat alergară servitorii cu brancardul pe care fu pusă—imediat veni și infernul de gardă. Supraveghe­toarea serviciului mergînd înaintea bran­­cardului, o transportă la salonul și la patul ei , iar în tot timpul mersului, ea se sbătea lovindu-se de lemnele lui, de­și era ținută de un servitor ce mergea pe alături. După ce fu așezată în pat, in­fernul îi dete ajutor voind să-l amen­deze durerile și criza: el apăsă puter­nic asupra ovarelor—și mai ales asupra Celui stîng—o strigă tare pe nume,­­ îl suflă în ochi ridicîndu-i pleoapele, și îi sugestionă ideia ca să se scoale, să se facă bine , dar totul fu zadarnic, căci ea se sbătea teribil, țipa de ridica spitalul în sus, își rupea părul din cap, își ră­sucea membrele în jurul corpului chi­­nuindu-se cumplit. Infernul văzînd că nu se poate nimic,­­ordonă că să­ i se pite scîndura la pat—tradiționala scîn­­dură a epilepticilor—ca să nu cază jos, și apoi plecă de acolo lăsînd-o în grija jupănesei salonului—și a lui Dumnezeu... Cînd sărmana -‘copilă se deșteptă din somn, era toată lovită și vînătă, obosită, cu hainele și părul în dezordine, cu privirea tristă și rătăcită —­ cu lacră­­mile în ochi. Ce priveliște teribilă­ ființele atinse de mica isterie—­ isteria convulsivă cum o numește știința—pot fi copiii, femeile bărbații. Atacul bepiei­lor începe în­tot­dea­una cu aura — sensație de ceva vaporos care se ridică din o parte a corpului în­spre cap — se sue în­spre epigastru, în lungul sternului, la faringe și larinx, și apoi se termină cu dureri teribile cefalice—de cap. Atunci bolna­vul cade jos, țipă teribil, duce mîna la gît—ca și cum ar voi să rupă tot ce împiedică respirația—figura lui nu este strîmbată ca la epileptici, și după cîte­­va minute—care pot fi și ore întregi­se liniștește complect. Atunci figura lui ia expresia fricei, a mîniei sau­ a volup­­tăței, și atacul se termină prin plîns sau omisiune de urină incoloră. Alte ori, istericul primind o impresiune ex­ternă, ca­­ plînsul sau rîsul, el se ener­vează imediat, și atacul începe cu un rîs nebun—cu hohote—bate din palme, și face un haz de ai crede că este în cul­mea bucuriei sau a fericirei. Istericii mai au și hemianestezii—jumătatea cor­pului amorțită, mai ales partea stingă— mutism, tulburări în aparatul digestiv, în cel urinar și genital; ei sunt minci­noși, simulează sinuciderea, intriganți arunci sar discordia între cei­l­alți semeni ai lor, se ocupă de fapte pe care nu le-au­ făcut ; femeile se fac victime ale atentate­lor de viol, iar altele au­ halucinații erotice și religioase care le conduc cîte odată la demența. Cauzele acestei nenorocite boale sînt multe, ele pot fi: emoțiunile mari, mînc­­irea, amorul nenorocit, chloros,....., dar, c­uza cea­­ si principală care dis­pune la isterie t­­ ■ • ' i­urca ner­­voasă—transmisă din părinți—­tru­­ nună din neam în neam. Tratamentul și ca rezultat ameliorarea ei—este ca în mul­te boale nervoase : medicația contra spasmelor, castorea, valeri­ană și bela­­donă ; izolarea și liniștea, schimbarea aerului, voiajurile și sugestiunea sa priviți pe nenorocita copila !—ea este în pragul pubertăței —o roză abia îmbobocită—­frumoasă și candida ca un înger din cer, blinda, cu ochii albaștrii și languroși ca seninul depărtat al zilei de Maici. Cînd este liniștita, ea este cea mai bună bolnavă, este iubită de toți, și își petrece toată ziua rîzînd, cîntînd și făcînd rochițe la păpuși ; iar cînd are accesul, sperie pe toți cu ți­petele ei, îngrozește pe cei mai vechi bolnavi—îmbătrîniți prin spitale—este hidoasă la vedere, un spectru viu­ și chinuit de nenorocirea vieței sale. Ata­cul trecut și deșteptîndu-se din somn, ea plînge ore întregi, își fringe dispe­rată mâinile, blesteamă soarta ei mize­rabilă; și împreunîndu-și mîinile îna­intea icoanei din salon, se roagă lui Dumnezeu ca să moară—sacrificiul vic­timei, spălarea păcatelor părinților ei. Mă apuca o milă teribilă cînd o ve­deam, lacrămile­ eî ma întristau, și șezînd jos pe pat lîngă dînsa o încurajam, o făceam să spere în apropiata ei vinde­care. Lunga mea viață prin spitale, pe­trecută pe lîngă cei nenorociți, mi-a veștejit tinerețea, îmi-a u niat cu în­cetul voința, mi-a schimbat inima în piatră rece și nesimțitoare, și, am cu­noscut atîți și aliți bolnavi, unul mai nenorocit ca altul—unul mai demn de milă ca altul — dar n’am cunoscut nici­odată un alt bolnav mai doritor de viață și libertate ca ea. Adesea o am surprins șezînd pe un scaun în balco­nul spitalului, cu privirea vagă, stinsă și pare că pierdută în depărtare, dusă cu gîndul, departe, cu visarea și triste­țea omului care se vede pierdut pe veci. De cîte ori mă vedea ea plîngea cu lacrămi calde, și fără să -mi zică nici o vorbă, întindea brațele tremură­toare înainte, iar cu privirea cuprindea toată valea di­n fața spitalului : pădurea înverzită în frumoasa primăvară, rîul ce curgea șerpuind zgomotos printre dealuri—și apleca capul în jos oftând. Atunci, o roșeață vie colora obrajii ei catifelați și palizi, îi vedeam ochii lu­­cind dornici, și fără să se poată abține striga: ce frumos, ce sublim­­ lumea, ah lumea ! Nenorocita, în aceste simple cuvinte, întrupa pe de o parte toată nefericirea și boala ei, iar pe de alta, regreta plîngînd după viață și fericire —■ vîrsta care o ademenea în valurile și frămîntările vieței comune, a ființe­lor asemenea ei. Desperată de boală, ea a încercat în mai multe rînduri ca să se omoare, dar în clipa fatală i-a lipsit curajul—și apoi mai spera și ea...... spera vindecarea. Ce teribil de atrăgătoare ești tu, spe­ranță !—cite fericiri și mulțumiri își clădește omul pe slabele tale baze în viziunea lui, fie bolnav ori sănătos !— Dacă n’ai fi tu, ce s’ar face miile de oropsiți și persecutați de soartă, orfanii, femeile înșelate și abandonate, copilul aruncat pe drumuri de mama lui cri­minală ? Fericit ori nenorocit, toți—dar cu toții se pun sub scutul, puterea în­chipuite și norocul tău­ ... Ce minune !—ducîndu-mă înt­r’o dimi­neață să văz pe bolnavă, auzii un zgo­mot mare pe sălile spitalului, toți bol­navii se mirau căci isterica se făcuse bine—­sănătoasă. Cercetînd, am aflat că ea se vindecase, fapt de care rămăsei surprins, căci în ajun seara ea avusese trei atacuri unul după altul; iar a doua zi cînd s’a deșteptat din somn, ea um­bla bine, vorbea bine și îi dispăruse toate acele ghisoări dezordonate, îna­­­inte-mergâtoare ale diagnosticului iste­riei. Cum, cine-i fusese salvatorul ? ști­ința și medicația sau­ Natura mamă care a des vindecă singură ceea ce o lume de savanți n’o poate face ?.... Peste cîte­va zile istorica a eșit din spital, iar medicul primar al serviciu­lui, a scris pe tableta de la capul ei drept concediere cuvintele : exiaz ame­liorată—el s’a ferit a spune și scrie vindecată—­iar la întrebările puse de internii săi, el a răspuns : ea va veni iară în spital, se va reîntoarce iară. C. I. Albescu 1901 August: Pantelimon Populară Frunză verde foi de viță Are puica-o­ aluniță In unghiul de la guriță. Și cînd rîde, te omoară, Te furnică ’n inimioară. — Puică dragă, mîndră ești, Cum la altul mai gîndești? Frunză verde foi de nufăr, Doamne, mult ’mî-ai dat să sufăr — Că nu ’mi este ziua si, Fire-aș să fii, n’aș mai fi — Și nici somnul nu ’mi mai vine De cînd te ’ndrăgiî pe tine. —­ Puică, puicii, mîndră ești, Cum pe altul îndrăgești ? Și-alta­ verde foi de nuc, Im­i cîntâ mai ieri un cuc, Că ’mi tot vine să mă duc... — Și m’a prins tin dor de tine Că mă usuc, vai de mine ! Ca o floare, ca un crin Ce nu vrei să ’l porți în sîn — Puică mîndră, dragă ’mi ești Cum pe altul mai iubești ? Ri-Ri Decepții — Schiță de vară — E naltă și bine făcută ; mulți o găsesc foarte drăguță și o curtează cu disperare. Ea știe asta, se um­flă în pene de satisfăcută ce e și trece mîndră fără să -șî arunce o privire măcar, fără să arate că pricepe. Multă vreme a crezut că a fi curtată e tot una cu a fi cerută în căsătorie și ’șî închipuia că n’are de­cît să întinză mîna și să ’șî a­­leagă pe plac. Ambițioasă cum e însă, nu voia să facă primul pas și rezultatul e că a așteptat în zadar pe împăratul de roșu care să vie să se deghi­zeze într’un mîndru ciobănel și să-î facă eî curte — spre a o lua cu cununie în urmă, dîndu-șî pe față calitatea lui de împărat. Așteptarea asta a mîhnit-o adînc rănind de moarte fudulia i co­chetă, mai ales că în toate roman­­țurile ce ea citise, o fată cu nuri ca dînsa găsea tot­ d’a­una vr’un prinț bogat sau cel puțin un vi­­conte! Un viconte ! Ah, ce n’ar da săr­mana ei inimioară să-i facă cerul parte d’un viconte! Da de unde! Țară păcătoasă ca asta în care nici măcar viconțî nu sunt, ațî maî vă­ î­zut? Cum vreți să se izbăvească , visul e o feciorelnic?­­ De necaz s’a înscris în Conser­­­­vator, o fată cu iluzii așa caste și­­ fragede nu putea să nimerească­­ mai bine ca la Conservator. Ați bă­gat de seamă că Conservatorul pare un adevărat azil al iluziilor și al speranțelor ofilite ? O ființă așa plină de lipici ca dînsa nu putea să lase insensibili pe talentele in­spe, cari urmau ca și ea cursurile de celebritate artis­tică. Un june tenor, cu ochi tăiați ca o migdală și cu o pereche de mustăți țepoase și impertinente, ale cărui calcîe începuseră să ardă în foc pentru ea, începu un asalt în regulă pentru cucerirea inimei ei discrete. Bilete de amor, poezii publicate prin ziare, acrostișe și nuvele, toate cu numele ei „Elena“, compuse sub auspiciile unui gazetar obscur în schimbul unei halbe, sau unui bilet de tramvai,—acrostișele mai cu seamă începură să bulverseze micul ei spirit. Ce mai încoace, încolo, o dra­goste în toată puterea cuvîntului; o idila naivă se stabili între cei doi elevi de Conservator, pe care ea o alimenta cu batiste brodate cu monograma lui, el, mai sentimental, cu stanțe lirice, compuse de repor­terul-poet. Amorul lor dură o lună, —vorba poetului. Tenorele se amorezează de altă privighetoare și ceru repor­­­­terului-poet­acrostise cu numele Hortansa, începînd același asediu în regulă cu exact aceleași procedee ca și la inconsolabila Elena. Adică cînd zic inconsolabila E­­lena, e un mod de a vorbi , ce a­­dică, o fată plăcută și comisia ca ea nu se putea consola? O­ha, ba încă cum! Acum era în anul al treilea de Conservator, soprană legeră la un teatru de vară, și mai cînta și în corul unei biserici somptuoase din Capitală. Nu-î vorbă, unii, moraliști inco­mozi și exigenți, ar fi găsit că nu-î prea compatibil pentru o fată să alterneze osanalele Domnului cu odele păgîne din „M-lle Nitouche". Insă o fată dibace și înzestrată cu favoir-taire, știe să împace toate exigențele. Acum îi pierise iluziile. Toate naivitățile cu cari își legănase pri­ma ei tinerețe se topiseră, trans­­formînd-o într’o fată experimentată și cu prudență. Știuse să ’și cîști­­ge simpatiile unui tineret valoros al Capitalei cu care ’și mai uita din cînd în cînd decepțiile. Cînd după eșirea din corul, unde vocea ei suavă înălțase imnuri de slavă Pururea Fecioarei, se cobora lenevos în grădina bisericei lăsînd o dîră de voluptate prin șoldurile ei de granit, era sigură că va găsi o trăsură convenabilă și un tînăr elegant cu care să petreacă cîte­va momente cari une­orî se transfor­mau în ore, — pe la mult dătă­toarele de veselie localuri, cuiburi discrete de uitarea necazurilor, pe la Parisiana, Huer, Flora, etc. Și cînd după miezul nopței, se întorcea tolănită într’o birjă ele­gantă, obosită de scăpăerile petre­­cerea, un zîmbet de milă se ivea la colțul buzelor, la amintirea pri­melor ei iluzii și primului om a­­mor. La al cîtelea fi­ va oare acum ? Marcello LITERARE Un cititor al „Adevĕrului D. I. Bar­­buleanu ne atrage atențiunea că răs­punsul d-lui George Grigorov la Ancheta noastră din numărul trecut al supli­mentului Litere și Arte este luat în în­­tregime din volumul de critici de cu­­rînd apărut al d-lui H. Saniolevi­ci. Controlînd, am găsit că în adevăr a­­este și o de mirare că d. Grig . . n’a găsit de cuviință că cel puțin să citeze „încercările critice“. tr’o prună, și, băgînd’o în gură se fripse zdravăn ; dar de rușine sau de șiretenie, ca să se frigă și cei­­lalți, nu zise alt nimic, de cît ridi­­cind ochii către cer zise : — Uf! Da sus e cerul ! ! Al doilea pățind și el tot așa, pune capul în pămînt și pe cînd lepăda pruna din gură zise : _ A ! Da’ jos e pămîntul ! ! ! Iar cel de al treilea frigîndu-se și el, nu putea să facă alt nimic, de cît mișca capul în sus și în jos, cu gura Căscata și exclamînd : — Aulea ! Da’ între cer și pă­mînt, mulți măgari mai sînt! !! LITERATURA POPULARA Doica mocanului Unui mocan, de cei de la stînă, i se îmbolnăvi de moarte cățeaua sa, Doica, la care ținea foarte mult. Ce să facă el ? Veni în sat la popă și-l rugă să meargă să-și mărturi­sească cățeaua, că trage să moară. Popa, ca să se scape de mocan, îi ceru cinci­ zeci de lei pentru astă treabă, mocanul, fără să se codea­scă, spuse că­’î dă. Ce să facă popa ? Cu gîndul la cei cincî­zeci de leișorî, se duse și se prefăcu că­’î face cele de cuviință unui creștin. Nu trece însă timp mult la mij­loc și moare Doica mocanului. Popa, de astă dată, este rugat să meargă să­ i-o îngroape. Aci îi se înfundă popei ! Dar, cînd auzi că­’î dă o sută de lei, se duse și înmor­­mîntă cățeaua mocanului, însă cu mare frică și rușine. Lumea, văzînd acestea, începu să cîrtească și denunță cașul la protopop. Venind protopopul în cer­cetare, popa nu mai știe Unde se află de frică, și ruga pe mocan ca să nu’l spue. — Las’pe mine, părinte, zise mo­canul, vă răspund eu pentru sfin­ția ta ! Și, în adevăr, mocanul fiind chie­­mat în fața protopopului să-­șî dea știința, nu negă faptul și zise : — Adeverat­e prea sfințite, dar uite : eu țineam așa de mult la că­țeaua asta în­cît eram în stare să dau toată averea mea numai să o scap de moarte , dar, n’a vrut D-zeu, și a murit, a trebuit s’o înmormîn­­tez ca pe o ființă la care țineam mult, dind părintelui o sută de lei și sfinției voastre, fiind­că v’ațî os­tenit pînă la noi, vă dau două sute. Protopopul, auzind așa, nu zise alta de­cît: — Apoi, Dumnezeu s’o ierte!!!... Intre cer și pămînt mulți.... Trei inși stînd la masă li se a­­duse prune fierte, dar fierbinți calea! Atunci luate de pe foc. Unul din eî, înfigînd furculița în­ Judecătorul păcălit Douî țărani avînd proces, unul din ei, la ziua termenului, se vede de mare necaz ce avea pe judecă­tor, că nu-î făcea dreptate, luă în mînă un pietroiu, și învelindu-i în­tr’o basma, tot ’i arăta la judecă­tor, de pe sub suman, în timpul pe cînd judecătorul era în procesul lor. Judecătorul crezînd că țăranul arată o tașca cu bani, făcu ce făcu, și dete dreptatea acelui cu pie­troiul. După proces chiamă pe cel cu pricina, in camera secretă, și îi cere făgăduința. Țăranul se făcea că nu știe ni­mic. — Bine bre, îmi arătam ceva de sub suman cînd vă judecam ! — Uite ce era, d-le judecător, arătîndu-’î pietroiul, aceasta­­ ți ’i arătam, că dacă nu-’mi făceai drep­tate, te păream cu el drept în frunte. Gh­eorghe Popescu-Ciocănel Paris ni­de ANCHETA Pe care prozator român în viață îl preferați și ile co ? Urmăm cu publicarea răspunsurilor la ancheta noastră. Multe păreri sînt foarte clar expuse, altele sînt cam nai­ve. Le înregistrăm însă pe toate, fără nici o modificare, găsindu-le intere­sante. Ele dau mijlocia judecății publicului nostru asupra literaturei române. La întrebarea d­v.: „Pe care pro­zator român în viață îl preferăm?“ eu răspund sus și tare: Delavrancea, tot ce poate fi mai duios, Vlahuță, tot ce poate fi mai iu­bitor, Caragiale, tot ce poate fi mai de­licios. El formează trinitatea celor trei sori ai prozei noastre și în aureola lor strălucesc: Basarabescu, Slavici, Gane, Rosetti, Adam. Radul Cînd eram copil citeam cu plă­cere haiducii lui N. D. Popescu și Panait Macii; mai tîrziu­ și Hie­r­­ghel. N’am perdut vremea, cu apa­riția ziarului zilnic „Drepturile o­­mului“ am dat preferință ziarului. Imî placeau articolele scrise de I. Gherea, C. Mille, V. G. Morțun, Ant. Bacalbașa și Al. Radovici. Imî mai plăcea „Romînia Liberă“ lite­rară, unde citeam pe Delavrancea, Vlahuță; „Românul“ unde citeam criticele teatrale ale lui Gion; re­­vistele în care critica teatrală era­­ făcută de Sfinx (Racoviță), fără a mai pune la socoteală „Ciulinul“ și „Ghimpele“ răposatului Athana­­siad. A venit o epocă, cînd a apărut la București „Viața" și „Adevărul Literar" și la Iași Evenimentul Li­terar“. i-a limit nunit și s’a sfîrșit CU mult regret pentru cititorii aviz­ de cultura­­­t ? Volumele lui Gherea, „Literatura și Știință"; „Moftul Român"; apari­ția lui „Moș Teacă“ la rîndul lor, — precum și numeroasele nuvele ale Sofiei Nădejde... din „Lumea Nouă" literară, articolele lui Raicu Ionescu, Vraja, Emil D. Fagure, G. Diamandi, Păun, etc. Teatrul lui Caragiale și Haralamb Lecca, Po­­lizu-Micșunești, Ursachi, — versu­rile lui Alexandri, ale nefericitului Eminescu, ale lui Coșbuc, ale de­licatului Tr. Demetrescu, Macedon­­schi. Apoi volumele lui A. Odo­­bescu, N. Bălcescu, Ion Ghica, Hasdeu ; scrierile economice de P. S. Aurelian și articolele literare ale lui Ben­edetto de Luca; umoris­ticii I. Creangă, Ispirescu, Anton Pan, Dumitru Stăncesc­u, Teleor,.. Ranetti, dr.Ureche. Marion, îmi plac tot­d’a­una. Greșește talentatul poet Vlahuță, cînd zice : „.... Fie­care îngusta-î minte cînd va fi s’o prindă, „Strîm­bă și,', mototolită, ca’ntr’un doh prost de oglindă „Va vedea-o­ n el, pătată de a lui proprie prostie,* Căci pentru cine scriu poeții, li­terații, filosofii ? De­sigur că nu pentru cî. Și acum mă întrebați: de ce ? Pentru că e mai preferabil vara să stai la munte, la răcoare­, tolănit într’o livede plină de fiori, să res­piri aerul subțire, plin de miresme îmbătătoare, de­cît să muncești cîte 14—16 ore pe zi la 40 grade d’a­­supra luî zero în București, unde n’am nici... apă de ajuns ! Scriitorii de mai sus compun gră­dina mea intelectuală... Și cînd, re­tras în umbra odăițeî mele, mă în­drept către vraful de cărțî, culeg floarea ce-mi ese în cale.­După ce­ aspir parfumul eî, iar alta, pînă ce obosit mă trezesc cu durere de Cap... Atunci iau „Steaua Olteniei“ și durerea mî-a trecut ca prin far­mec... Proletar subțire P.S. Am uitat să amintesc că drumul spre versuri mi l’a deschis Gr. H. Grandea și D. Bolintineanu. Se închiriat în Strada Regală No. 15. Etagiul al Il-lea o cameră spațioasă, elegant mobilată sau nemobilată, cu un preț excepțional de eftin. FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ — 15 — BILCIUL FEMEILOR DE GOBON INI Recrutarea turmei.—Tîrgul albelor­ ­— Ajutor­ mor. Mizerabilele m’au Ucis ! Din fericire, rana nu era gravă. Bietul om nu primise de­cîte o ușoară lovitură de briceag în gît. Un medic chemat în grabă opri hemoragia și victima povești cu e­­«îoțiune aventura sa. Eram brav rentier din Billancourt care răspundea la numele predesti­nat de „Pigeon" (porumbel). Foarte bine ținut, cu toată vîr­­sta’î de șeapte-zeci de anî, și foarte amator de femei, el primea bucu­ros în apartamentul sau fete frumo­­ese cari voiau să-l țină tovărășie pînă a doua zi. Pe la zece ore seara, el adormise deja, cînd cine­va bătu la fereas­tră. Erau două fete pe cari le cunoș­tea deja de mult și cari adese ori petrecuseră noaptea la dînsul. Una, Luiza, avea cincî-spre-zece anî; cea­l’altă, Paulina, nu împlini­se încă șeapte-spre-zece. N’avem nici un ban, i spuseră dînsele, și proprietarul ne-a dat a­­fără. — Intrați, puișorilor, răspunse bătrînii­ galant. Și oferi o canapea Paulineî, iar patul Luizei. ....Bâtrînul dormea cu pumnii strînși în brațele Dalileî sale, cînd fu deșteptat de o vie durere. Luiza îl lovise cu un briceag ! Deschizînd atunci ochii, el zări în fața lui un găligan înalt, ținînd în mînă arma deschisă. Nebun de spaimă, d. Pigeon sări jos din patul sau, și deschizînd fe­reastra înainte ca Luiza, care’l a­­pucase de cămașe, să-l poată opri, începu să strige : — Ajutor ! Asasinul! Spăimîntați, banditul și cele două fete fugiră. Jandarmii prinseră ușor acest trio, care a fost arestat într’un ho­tel interlop, chiar în pat. Banditul era un susținător bine­cunoscut la Billancourt, pe care Paulina îl introdusese în casă în­dată ce bătrînul a adormit. Toți trei, după ce un moment au încercat să nege, mărturisiră, și Luiza povesti cu oare­care mîndrie că dînsa fusese aceea care combi­nase afacerea asta. Reîntorcîndu-se într’o seară de la d. Bigeon, care, pentru întîia oară, o avusese la dînsul, ea se duse să* ’șî găsească tovarășa și pe susținătorul ei Alexandru, zis „la Grande Brinque". — Bătrînul are bani, zise ea , e ușor sâ’l golim. Or, această Luită era dintr’o di­nastie de criminali. Bunicul ei murise în ocnă; tatăl și mama ei se aflau arestați prin închisorile centrale. E adevărat că în materie crimi­nală nimic nu e absolut. Am arestat, acum cîțî­va ani, o tînără fată de 19 ani, anume Leon­tina X..., care frecventa restauran­tele de noapte și avea specialitatea de a jefui pe naivii destul de im­prudenți pentru a se lăsa ademe­niți de dînsa în cabinetul ei parti­cular. Această hoață, drept ultimă vic­timă, alesese un englez căruia i fură un portofoliu conținînd vre-o zece mii de franci. Or, Leontina era fata unui foarte onorabil funcționar din provincie. Ea nu avusese înainte’î de­cît exemple excelente, și primise într’o mânăstire o instrucțiune și o edu­­cațiune aleasă. Dar, într’o bună zi, se lăsă ră­pită de un grăjdar de cioc care o duse la Paris și devenise susțină­torul ei... Toate mizerabilele creaturi des­pre cari am vorbit se înrolează în­tru cît­va singure, dar cîte altele nu sînt recrutate întocmai ca odi­nioară negri robi ! In povestirea pe care mi-o făcuse număr de berării de femei au dus­într’o zi o prostituată, vem­ vorba de specialitatea unor anumite bi­rouri de plasare. Unele din acestea știu să ușu­reze bietelor fete intrarea în turmă, dîndu-le un mijloc de a face un fel de ucenicie. Această ucenicie e foarte simplă: e meseria de servitoare de berărie, pentru care biurourile recrutează tinere bone, mici lucrătoare obosite de a coase rochii, și institutoare să­race aruncate fără resurse pe pa­vajul Parisului, care, neputînd reuși sa ’șî utilizeze certificatele, se re­semnează a servi decuri de bere. Un moment, berăriile cu femei au fost o adevărată calamitate pu­blică, atît de numeroase deveni­seră. Unul din predecesorii mei, d. Maci, a scris o carte aproape toată consacrată întru a arăta primejdiile berăriilor cu femei. Mai sînt încă destule fără îndo­ială, dar ele constitue o primejdie veritabilă. încă odată, moda s’a schimbat: acum a venit rîndul berăriilor lu­xoase, cu covoare groase și cu mo­bile elegante. Ast­fel în cartierul Latin un mare părut. Acelea cari rămîn sînt tot­dea­una aceeași școală a viitului. Clientela lor este, de cele mai multe ori, compusă din băețî ti­neri, elevi aî școalelor... Mulți imberbi, carî ar reși să in­tre într’o casă de toleranță, se duc cu grămada la berăriile de femei, unde servesc marchize de Pompa­dour, sau italience, sau rusoaice... mai ales rusoaice, foarte la modă de cînd cu alianța. In general, consumațiunile ce se­­beau în acest soiü de stabilimente sînt stricate, și cum spunea un comisar de poliție însărcinat să facă un raport asupra berăriilor din car­tierul sau, tinerii băețî iși otrăvesc stomacul și inima în’ aceste loca­luri. Un mare număr de tineri destul de naivi pentru a se lăsa ademe­niți de grațiile chelnărițelor, și-aă văzut viitorul nimicit printr’o pa­siune de acest gen. Intr’un raport făcut prefectului asupra berăriilor de femei de către predecesorul meu d. Taylor, se spunea : „Servitorii își fură stăpînii, funcționarii jefuesc patronii, tinerii îșî ruinează familiile pentru a sa­tisface dorințele fetelor de beră­rie“. Berăria cu chelnărițe este în a­­­­devăr, primejdioasă pentru tineri. ^ Acel care frecventează locurile a­­cestea urîte au contractat repede obiceiuri de lene și de vițm. In acest mediu depravat, creerul lor se atrofiază repede. Alcoolul i abrutizează. Ei îșî pă­răsesc studiile, îșî uită familiile și devin, după trecerea unui timp oare­­­­care, niște mizerabile umbre ome­nești, îndobitociți, idioți, fără alt ideal de­cît simulacrul de dragoste al unei fete, fără alt­ vis de­cît be­ția vinului sau nebunia absintului. Inteligență, moralitate, sănătate, totul c‘ncezește în aceste taverne. Și, dacă autoritatea părintească nu intervine la timp pentru a’l sustrage și a’l îndrepta, nenoro­cire acelui băiat care s’a lăsat a­­demenit acolo pentru „a face pe bărbatul!“ (F a urmat FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ — 104 CALEA ROBILOR DE SPIJAU FRASIN Cartea V CRAIUL LUCIFER “VIII Nori­i de ispită Lia tremura; dar înainte ca e?, să fie făcut o mișcare, el o lipi de sinul lui, murm­urînd : — A mea, numai a mea ! Apoi, cu dînsa în brațe, el se înfundă în um­bra salonașului, în fom­etul plantelor mișcate de la locul lor. O rază îî descoperi în mersul a­­cesta : cine l’ar fi zărit ducând ast­fel pe Lia, ar fi crezut ca vede vre­ un primitiv, jumătate bestie, care, în vremea rutului sălbatec, se în­­fundă în peșteră cu femeia răpită. IX Care firma Iubirea lor fu o patimă îngrozitoare, cum spu­nea Lia. Era o împreunare sexuală nesfârșită, în toate colțurile, cînd ochii lumei le-o îngă­duia. Puterea trupească a uriașului era într’o luptă fără sfîrșit, din care Lia eșea zdrobită, dar nu învinsă. Ulmu trăia într’o enervare continuă; vi­rilitatea lui în revoltă nu visa și nu dorea de­cît pe Lia. Ori­ce reprezentațiune a lumei în­conjurătoare începea să se șteargă sau să devie supărăcioasă, din moment ce nu se lega de dînsa. Cîte­odată, Lia îî spunea în șpagă : — N­î sunt dragă ? Ulma, fără să răspundă, o privea cu ochii plini de atîta înțeles, în­cît ea simțea obrajiî purpurîndu-se. — Aî face o jertfă pentru mine ? — Spune: — Ce copil ! zicea ea rîzînd. Nu-țî voiu cere nimic, dar­ vreau să știț­ cît prețuesc pentru tine. Ulmu o privi din nou. — De țî-aș cere, ți-aî tăia o mînă ? — De­sigur, căci una mî-ar fi îndestul ca să te pot coprinde. . — Și dacă ți aș cere viața? — Ți-aș da viața. Și vorbele, ce se ciocneau ca două tăișuri de sabie, aveau temei adînc,­­ Lia o înțelegea. Roman era tot mai bine. Dormea veghiat de o păzitoare pe cînd Lia și Ulmu se odihneau fie­care în odaia lui. Dar păreau numai că se despart. Imediat, ce lumea se liniștea, Ulmu eșea din odaia lui și, pășind în vîrful degetelor, se îndrepta spre a­­tacul ei. Numai cînd zorile începeau să deschidă orientul cu o dungă roșie, el se ducea, încet și cu mii de pre­cauțiuni. Ziua, veghi­aui la­olaltă pe Roman. Roman se scula, făcea cîți­va pași, sprijinit de Ulmu, prin grădină. Un trandafir era în floare. Corolele deschise päreau asemenea unor fluturi nemișcați, pe cînd fluturii ce roiau în juru-i în­­chipuiau flori înaripate. Subt tufișul acesta se afla banca favorită a lui. El se așeză într’o zi; soarele era cald deja și-l învăluia într’o văpaie primăvăratecă. Roman vorbi iarăș de plecare. Omul acesta, atît de robust ca spirit, devenise de­ o supersiție neasemănată. I se părea că încăperile în cari i se născuse altă­ dată nenorocirea, îl cobesc, îî distramă fericirea, fir cu fir. Vroia să plece cît mai repede. Acum, că se întrema, nu avea de­cît un gînd : călătoria. Dar afacerile erau încurcate. Ulmu primea scrisori și răspundea, era trimis de Roman la fie­care moment, să vorbească cu vre-un telal, să zorească în tot felul adunarea banilor trebu­­incioși. Uriașul, însă, se spăimînta la gîndul că vor pleca și că Lia îl va părăsi- Intr’o zi, pe cînd Roman ședea pe banca de subt trandafiri, i se anunță o vizită neașteptată: Petre Heruvim. Cel care apăru, nu mai era polițistul de altă­dată, întunecatul, dar semețul cercetător. Era un bătrîn cam gîrbovit, dar senin. Puțin după căderea guvernului Florian1.., el își regulase drepturile la pensie. Acum trăia în căsuța lui aplecat asupra straturilor de flori, pe cari le iubea cu patimă. Roman nu-și amintea unde îl văzuse. Heru­vim i-o spuse. — A, da, e vreme multă, zise el. Și de acum ce te faci ? — Voi trăi liniștit. — Te lași hotărîtor de viața de pînă acum ? — M’am și lăsat. — Fără părere de râu ? — Fără, In căsuța mea sunt așa de mulțumit să pot citi o carte, iar în grădiniță să-mi pot privi straturile de flori ! Apoi, fostul polițist îi spuse ce-l aducea. Cît crezuse că hîrtiile luate din Camera de­putaților îî puteai­ scad la ceva, le păstrase. Azi venea să le aducă înapoi lui Roman, ară­­tînd împrejurarea, în care i le luase. Venirea lui Heruvim deșteptă amintirile tre­cutului, cu o putere de nedescris. Roman re­trăi clipele apuse, în care suferise ca nimeni. Dar ziua plecărei se apropia. Ulmu care sim­țea că firea întreagă i se revoltă la gîndul că va rămînea fără Lia, avea senzații de furie ne­bună. Pleca dimineața prin oraș și rătăcea pînă seara, fără rost, fără noimă. Părea zăpăcit. Intr’o zi, Roman 00 simți mai bine de cum era de obicei. Pe fereastra, deschisă, venea o boare atît de caldă și de parfumată, încît peptul i se ridica, de mulțumire. Lia se afla în dreptul ferestrei, așa că razele soarelui o îmbrăcau­ într’o haină de o minunăție feerică. La fruntea el liliană, aurul razelor juca, pu­­nînd par­că o stemă, în care sclipirile aratau locul unde ar fi diamante. In­ ochi se aprinsese raze așa de orbitoare,­ în­cît el o privi cu extaz. — Lia zise Încet. Lia întoarse capul. 4 — Ce e­l vin­e lingă mine. Lia se supuse, trase un scăunel și așeză la picioarele lui Roman. Părul ei mătăsos se răs­­pîndi pe genunchii lui. Roman iși preumblă mîna prin el, netezindu-1 cu demerdării de copil. (Va urma)

Next