Adevěrul, mai 1910 (Anul 23, nr. 7415-7445)
1910-05-29 / nr. 7443
Anul al XXIII-lea No. 7443 FORMDATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATĂ EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Karageorgevici No. 18. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI s București, Strada Sărindar No. 1 5 BANI UN NUMĂR CO Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții mioștri îmbătă 29 Mai 1910 îctor POLITIC MILLE fin mn. î f J | Lei^^—luni • ? . ■ Lei 4.— §«uie luni .... 8.^i . . . i . . 1.6 ® Pentru străinătorii^^u^este îndoit TelEfONí* Direcția și Admitn^rația No. 14/10 Redacția: cu Capela „ 14/10 ” n Provincia „ 14/99 n n Străinătatea „ 12/40 =*55 UN NUMĂR BANI Regele și conflictul sinodal Motivele pentru care regele se opune la orice agitație în jurul conflictului sinodal și aprobă atitudinea guvernului In chestiunile la midena zilei, cari preocupă opinia publică, se cunoaște repede și opinia regelui, care firește că se impune imediat guvernului și opozițiunei, mai ales opoziției din ziua de azi. Regele nu se mai sfiește să vorbească oamenilor noștri politici de toate chestiile și întrucit nu i se cere vreun angajament pentru viitor, în special asupra schimbării regimului, regele aproape că nu mai are secrete față de actualii și viitorii lui consilieri. Adeseori suveranul ridică chestiuni și face declarațiuni cu scopul vădit ca ele să pătrundă în opinia publică. Gazetele de partid ar avea car mijlocul să aibă nu numai indicațiuni dar chiar informațiuni precise asupra gesturilor și atitudinea regelui. Dar ,rareori, și în mod foarte timid, transpiră prin aceste ziare opinia regelui. In special sunt foarte fricoase organele conservatoare, de toate nuanțele. Cele liberale sunt mai îndrăznețe, nu mai abile, ba chiar cîteodată ireverențioase, mai ales în opoziție. Aceste ziare, cinci simt nevoia de a exploata o vorbă a regelui, sau atitudinea lui, o fac imediat, la guvern sau în opoziție, și o fac mai totdeauna în mod cam grosolan. Dar au curajul să vorbească despre faptele și gesturile regelui, pe cînd conservatorii n’au curajul decit să discute atitudinea regelui în culise și prin forte lăturalnice, mai nicîodată pe fată. Am relevat acestea pentru a arăta cit de ușor este să faci, ca la momentul oportun, cînd e la ordinea zilei vre-un eveniment important; să se știe ce crede regele, — căci, în definitiv, toate se rezolvă cu avizul prealabil al regelui fără ca să avem conflicte între rege și miniștrii. * In ce privește conflictul sinodal se știe acum precis care este punctul de vedere al regelui, adoptat de guvern și de aceia s’a exploatat de foile guvernamentale ultima vizită a suveranului la mitropolie. Regele — aceasta o afirmăm cu cea mai mare siguranță că nu putem fi desmințiți ■— regele este hotărît a, se opune tuturor guvernelor fie la caterisirea vreunui membru al Sinodului, fie la sistemul de a se obține schimbarea mitropolilor sau episcopilor cu demisiuni smulse. Regele este hotărît dar a nu da conflictului sinodal de azi nici o soluțiune care să implice sacrificarea vreunui prelat din Sinod. Deși suveranul nu are obiceiul a lua față de guvern asemenea hotărîri, de astă dată a făcut-o și a mers mai departe, a declarat ritos și fruntașilor opozițiunei că e personal angajat în aceastâ soluțiune ce s’a dat conflictului sinodal, adică de a se înlătura toate încurcăturile fără agitație, fără schimbări în Sinod. Care sunt motivele pentru care regele impune acest punct de vedere ? Și aceasta a transpirat. Regele s’a ferit să facă un tablou al situațiunei clerului roman, dar din cite a spus au înțeles toți politicianii că orice prefacere a Sinodului e zadarnică deoarece nu se va găsi un primar mai la locul său, un episcop mai vrednic decit cel dela Roman, unul mai onorabil decit cel dela Buzău, ete, și deci pentru ce să se frământe întreaga instituție bisericească pentru a scoate din Sinod, sub culpa de nevrednicie pe unii și a doua zi urmașii acestora să fie expuși la aceleași învinuirii Cu alte cuvinte campanii interna,nabile cari nu pot avea decit urmări fatale pentru Insă si instituția bisericească ortodoxa, Or, regele Carol, catolic, nu vrea ca la sfîrșitul domniei sale să fie Învinuit ci numai că a tolerat, dar chiar că ar fi încurajat prin nepăsarea lui, aceste frămintări in cler. De aceia a pus de astădată piciorul in prag si a impus punctul său de vedere tuturor partidelor. Acesta e adevărul. Acum e de relevat... norocul d-lui Ionel Brătianu că faptul se petrece liberalii fiind la guvern, căci în opoziție liberalii ar fi forțat mina regelui, ar fi căutat să profite politicește. Conservatorii, atît carpiștiî cit și takiștii, nu știu să iasă din cuvîntul suveranului. Așa se explică încetarea oricărei acțiuni, a ambelor opozițiuni, în chestia sinodală cu deosebirea că partidul d-lui Carp a ieșit cam ridicul și în aceasta campanie aflînd cam tîrziu părerea regelui R. X. In căutarea dreptăței — Plîngerea preoților către patriarh — Zadarnic spune ConsiBina că în Romînia toti cetățenii sînt egali înaintea legei; zadarnic legile scrise se silesc sa facă din tara noastră un stat democratic; experiența de toate zilele vine să dezmintă toate frazele goale și toate minciunile cu care politicianii amețesc lumea. De fapt sîntem sub regimul unei oligarhiî despotice și egoiste, a unei clici de uzurpatori carî nu cunosc lege, dreptate de cît pentru dînșiî și carî nu se sfiesc să-șî mente stăpînirea și să-șî apere interesele grămădind victime peste victime. Cazul celor trei preoți, victime ale scandalului bisericesc, vine să confirme aceasta. O ceartă izbucnește în Sinod pe o chestie de canoane. Aceasta î una. Alta e însă o acuzațiune gravă de imoralitate ce se ridică împotriva mitropolitului primat. Această acuzațiune tulbură adînc pe credincioși. Sfărîmarea ei ,printr’o judecată publică, pare să fie soluția imperios indicată celui acuzat. In tot cazul o asemenea pîră, și una mai mică chiar, ridicată împotriva unui preot de sat, — n’ar fi fost pusă la dosar. Preotul ar fi fost judecat și de ar fi fost găsit vinovat, de sigur că ar fi suferit cea mai gravă osîndă. Cînd pîra s’a ridicat împotriva mitropolitului primat, deci împotriva unui membru al oligarhiei, unui sprijinitor al ei, — pîra a fost pusă la dosar. Dară trei umili preoți de țară, cari prin poziția lor, exclud ori și ce bănuială, că pasiunea sau invidia ’i-ar fi mînat, cari nu pot fi bănuiți că vor să ia locul mitropolitului, s’au simțit prea jigniți în adîncul sufletului lor, că șeful bisericei, căreia au închinat viața, acuzat de fapte aricioase și după morala profană, dar criminale după cea bisericească în loc să caute a zdrobi acuzațiunea, face totul ca să împiedice judecata trei umili preot se apucă de cercetează ce este adevărat din pîra adusă. Rezultatul este că conștiința lor se dictează să-și însușească acuzația adusă mitropolitului primat. Și așa sînt de convinși că fapta ce întreprind este priincioasă bisericei căreia slujesc, încît nu ezită să-șî risce întreaga existență, — mai mult, nu ezită să ceară a fi judecat de acelaș Sinod în care acuzatul e președinte și cu membrii căruia are nu un singur interes comun. Dar în loc ca pîra acestor preoți să fie cercetată, ei, este pusa la dosar, socotită ca nulă și neavenită, iar ei sînt arestați cu jandarmii, goniți din satele lor, amenințați în modul cel mai brutal... Și cînd toate acestea nu ajută, cînd tari pe convingerea lor, pe curăția lor sufletească, preoții persistă a cere să fie judecați, — ministrul cultelor, faimosul domn Raret nu se sfiește să ridice în Sinod contra lor acuzațiunea falsă că ar fi făcut incorectitudini în gestiunea băncilor populare conduse i de dînșie. Sistemul acesta de a transforma tocmai pe oamenii cei mai cinstiți și mai curați sufletește, tocmai pe aceia cari se pun în calea Oligarhiei, în pungași, nu e nou la liberali. Tot așa au procedat cu Ficșinescu și cu Ranghereanu. In fața unei asemenea situațiuni, cînd strigătul de dreptate le-a fost înăbușit, cînd cererea lor de a fi judecați le-a fost respinsă, cînd pe deasupra onorabilitatea lor a fost suspectată, ce mai puteau face cei trei preoți sătești deznădăjduiți? Un gest desperat, unul din acele gesturi carî demască pe vinovat, dar prăpădesc și pe nevinovat. Acest gest desperat cei trei preoți ’lau făcut. S’au adresat Patriarhului. Nimeni nu va putea aproba aceasta, omul și cînd e disperat trebuie să cunoască limita permisului și dacă revoltătoare e tăgada de dreptate ce s’a făcut preoților,—puteau apela la opinia publică romînească, și obține dacă nu dreptate legală, dreptate morală,cîar n’aveau ce căuta la patriarhul grecesc, un strain pentru noi și ce-i mai rău un dușman al fraților noștri, deci și al nostru. Dar oare acest gest condamnabil, nu e cea mai grea condamnare și a Oligarchiei care ne stăpînește? Gestul preoților acestora, după Martie 1907, — nu arată oare la ce desperare duce nedreptatea sistematică întronată mai ales de acest guvern, pentru că din oligarchia ce ne stăpînește, cea mai fără scrupule, cea mai mizerabilă, este acela care în momentul de față tine cîrma statului! Cine are ochi de văzut să vadă! Și cazul acesta al preoților cari văzînd că nicăeri nu pot găsi dreptate se duc la Fanar s’o caute, este caracteristic. El este un mane tebel, pe care nu credem însă că guvernanții noștri îl vor înțelege. Nici dreptatea nu se dă, și ea trebuie cucerită. Și numai unindu-se toți democrații la un loc, ea poate fi cucerită. Act. NAZRITII „Tosca“ și pantalonii. Poliția din Boston a avut de cercetat incidentul a două italieni, care în mijlocul duetului dintre Tosca și Mario Cavaradossi în actul final, au izbucnit deodată In hohote de rîs, deși opera era cîntată de artiști celebri. — De ce ați izbucnit în rîsete, d-lor, pe cînd toată lumea asculta cu sfințenie și era emoționată? fură întrebați la poliție autorii incidentului. — Fiindcă se vede că eram singurii doi italieni din sală ! — Ce are a face ? — Are foarte mult a face! Deoarece numai noi dour am înțeles, se vede, că primadona în loc să cînte pe cuvintele din ..Tosca“, cînta duetul lui Puccini cu următoarele cuvinte pline de joc la adresa tenorului — Nu te întoarce, nu te întoarce, că di-ați plesnit pantalonii la spate !... și ați văzut că tenorul nu s’a întors, ci Se retrăgea de-a ’nduratelea ! Pac. Rușinea presei Pînă acum o lună d. Take Ionescu și partidul sau erau abjecțiunea morală însăși, erau trădarea, vînzarea, oroarea vietei publice pentru presa partidului, care lupta în alegeri cu afișe prin cari takiștii erau taxați de oameni ai lui Mochi Fischer. De o lună de zile încoace, d. Take Ionescu și partidul sau sînt pentru aceiași presă inteligenta, talentul, numărul, într’un cuvînt superioritatea politică și morală incontestabilă față de d. Carp și partidul acestuia. Pînă acum o lună de zile „Adevărul“ era „ultima treaptă a decăderei,calomniei și violenței“ — pentru aceiași presă liberală. Azi și „Adevărul“ a fost în trecut; ba suferă chiar ofensa scuzelor din partea presei guvernului. Azi „Epoca“ este „ultima decădere“ —■ „rușinea presei“. E destul să alăturăm toate aceste atitudini, pentru ca mai ales tinerii și „spălații“ de la „Viitorul“ — în deosebire de nespălatul de la „Voința“ — să-și facă o idee de respectul și stima ce ne inspiră „părerile“ lor și impresiunea ce ne produc calificativele lor la adresa noastră. Cînd o lună de zile de politicianism răstoarnă astfel „credințele“ și „simțimintele“ unor tineri cari au pretenție să vorbească de ideal și statornicie, este din parte-de o adevărată amnezie să vorbească de... rușinea presei. Rușinea presei este de a cere „Epocea“ concursul pentru asanarea presei, atunci cînd ești în cartel electoral cu patronii ei — și a o arăta drept rușinea presei, cînd cartelul a fost denunțat. „ Rușinea presei e să tratezi de „bandă internațională“ partidul d-lui Take Ionescu, iar a doua zi să declari că e singurul care are dreptul la succesiunea puterei. Și o asemenea presă să aibă misiunea și forța morală de a judeca, și decide asupra unui ziar ca al nostru, care de douăzeci și doi de ani de zile a spus cu curaj adevăruri cari au fost riind pe rînd recunoscute de toate partidele politice și de întreaga țară? Rușinea unei prese e înainte de toate lichelizmul ei. Și vom fi „trădători“, „vînduli“, tot ce poftiți — dar lichele nu ! Și singur acest sentiment pe care o avem, ne dă puterea și mîndria de a înlătura cu dezgust și ocările de azi și laudele de o ri ca și cele de mîine ale acelora cari fiind* robii unor beizadele nu pot gusta nici din libertatea și demnitatea unor minți libere, nici din orgoliul unor suflete neîngenunchiate. Alfa. Și -------------•**-------------- ? Socialismul la putere — Interview-ul lui Enrico Ferri — Acum vre-o cîteva zile, Enrico Fend, deputat socialist din Ferrara, a ținut o conferință, despre colonizările italiene în America de Sud. Regele Victor Emmanuel, care a asistat la această conferință, a felicitat pe conferențiar și i-a strîns mina, întreținîndu-se amical cu el vre-o cîteva minute. Partidul socialist italian a cerut explicații lui Ferri asupra atitudinei sale în această imprejurare. Intr’un interview pe care Enrico Ferri l-a acordat corespondentului lui „Le Matin“ din Paris la Roma, sînt sintetizate toate ideile, cari au condus pe deputatul socialist la o apropiere de Coroană. Rugat să-și spue impresiile asupra atitudinei partidului socialist față de dînsul, el a răspuns : — Unele din discursurile mele, mi-au hărăzit de cîtva timp multe critici din partea partidului socialist. Am voit să caut un drum nou. ] Firește, nu se putea să nu fiu cenzurat și blamat, dar nu mă preocupă aceste atacuri. Aparținînd partidului socialist, mi se pare firesc că membrii acestui partid au invocat disciplina și au ridicat o chestiune în privința actelor și opiniunea mele. Eu nu cer decât să mă supun acestui control și am venit la Roma înadins pentru asta. Disciplina e necesară și colegii mei au dreptul să se preocupe de ea, dar eu nu cred că i-am greșit cu ceva. — Care sunt în mod exact vederile dv esupra faptelor ce trebue să-și asume socialiștii din Italia ! * — Noi credem cu toții, eu și amicii mei, că ceasul millerandismului a sunat. —Dar—întrerupse corespondentul — ce înțelegeți dv. prin „millerandism“? — „înțeleg prin „milerandism“ calea al cărei pioner a fost Milerand și care a dus la putere pe un socialist izolat, într’un cabinet burghez. Am cea mai mare admirațiune pentru Millerand, Viviani și Briand, dar nu cred că în Italia noi trebue să urmăm același drum. Ea Situații diferite, trebuesc soluții diferite, și eu vreau să deschid altă cale. Cred că a venit momentul pentru socialismul din Italia să încerce a veni la putere. Nu va întîrzia să sune ora acestei posibilități, și atunci va trebui ca no să creiăm un guvern bazat pe coincidența intereselor dintre burghezia conservatoare și proletariat. — Nu e oare incompatibilitate între aceste două regimuri ? — Nu, deoarece societatea nu se transformă dintr’odată. Ea se modifică în mod gradat, după un ciclu ce va conduce la socialismul integral. Dar spre a urma această dezvoltare, societatea actuală și socialismul pot colabora , făcîndu-șî reale schimburi de concesiuni. Nu trebue să ne temem de a primi, de ^CHESTIA 711 pi lua puterea sub o monarhie clar văzătoare, "CO I IM ^IL", deoarece nu există o incompatibilitate între monarhie și socialism. Odată aceasta stabilit, să fim logici cu noi înșine și să nu ne temem de a colabora cu regele. La congresul național belgian s’a admis că participarea sau neparticiparea la putere a socialiștilor e o chestie de tactică, nu de principii. Ei bine, eu socot că în Italia socialiștii pot și aui datoria ca la un moment dat să ia puterea. — In ce condiții pot ei primi puterea ? Trebue să formeze un minister exclusiv socialist sau un minister mixt ? — Nu e nevoe să fie înlăturată orice participare burgheză, dar socialiștii trebue să aibă siguranța că vor putea ,să conducă guvernămîntul pe o cale hotărît și energic renovatoare. Asta-I chestie de voință. La popoarele latine ideile nu lipsesc nici odată; ele trebue însă traduse în fapte și asta e partea cea mai grea. D. Briand, președintele div. de consiliu, a exprimat foarte bine această idee cînd a spus că e un om de realizări. Cînd vorbesc astfel, am în vedere interesele proletariatului. Nu sînt un „Rabagas”. Cei 26 de ani din viață pe cari i-am consacrat chestiei sociale și muncitorești și tot la ce am renunțat ca să mă pot consacra lor în întregime, sunt garanția dezinteresărei intențiilor mele și sper cu tot dinadinsul că vom fi înțeles“. Cu aceste declarații s’a terminat interviewuil. Să adogăm că direcția partidului socialist, în urma explicațiilor date de Ferri, a adoptat o ordine de zi prin care chestia Ferri rămîne să fie pusă in dezbaterea congresului socialist italian, deoarece depășește marginele unui caz individual de simplă importanță. Fapte și observațiuni i"" ~ • A ° Nu știu dacă sîntl Diletantismul textual redate, dar IV am citit cu deoseb— ■ - ------ ■ ' =-----Sbiiă plăcere în de rea de seamă despre recepția d-lui Iorga la Academie, următoarele d-sale cuvinte „Voiü lupta pentru înlăturarea diletantismului sub orice formă ar fi el în literatură, „lăsînd totdeauna loc adevăratului merit“. Am regăsit în această declarațiune pe foiletonistul literar, d. Iorga, atunci cînd scria în coloanele „Luptei“ lui George Panu. M’a surprins însă totodată o asemenea declarațiune în gura d-lui Iorga de azi și din ultimii ani. Nimeni ca d-sa n’a împins mai mult în ultimii ani la diletantism în literatură și artă. Se făcuse o reacție împotriva diletanților, cari sub înrîurirea rău înțeleasă a cercetărilor literare ale lui Gherea, se așezaseră cu tot dinadinsul să scrie proză și versuri tendenționiste. Dar acel curent, ignorat de însuși Gherea, care nu putea fi răspunzător de felul cum unii räutau a face un crez din ceea ce era mumai o aplicare a materialismului economic la analiza unor anumite opere literare—acel curent, a și dispărut, ceea ce n’a împiedecat ca opera lui Gherea să rămîne. In Joc, ca acest fenomen să slujească de pildă el s’a repetat, din nou, cu un tendenționism de alt conținut și d. Iorga nu numai că n’a creat o operă ca a lui Gherea, dar fără să pună baze științifice cercetărilor sale literare, a făcut, dintr’visele un fel de exortațiune care a stârnit un diletantism destul de întins și de inferior, pe care d-sa, departe de a-l ignora, l’a ațîțat — ceea ce, din fericire, a putut fi un rău trecător, căci soarta diletantismului e să dispară și nici o putere nu poate împiedica aceasta. Nimic nu e mai primejdios și nu falsifică mai mult ideile și sentimentele unei epoci ca afectarea violentă a unor doctrine politice în literatură și artă. Oricu, de sinceri chiar ar fi creatorii unui curent, acel cari, fără să aibă credința și energia lor lăuntrică, se apucă să facă tendenționism artistico-literar, crează o demagogie, care e rezultatul cel mai nenorocit al diletantismului. Ca să osîndim azi diletantismul în arta ?" literile romînești, nu trebue să recurgem în comparațiuni cu literaturile și artele străine Din potrivă, literatura și arta națională de pînă acum reclamă izgonirea acestui diletantism. A veni cu copilărit sau afectațiuni după opere ca ale lui Eminescu, Caragiale ,Creangă, Grigorescu, înseamnă să nu ne dăm seama de ceea ce și-afi dat seamă generații dinaintea noastră, este a face apologia regresului. Dacă intrînd în sinul Academiei, djorgn va lupta un adevăr pentru înlăturarea diletantismului, cel puțin în literatură, dacă nu și în... politică, apoi cu adevărat va bine-merit, de la epoca prin care trecem și-șî va răscumpăra, In parte, propriile-i păcate. E. D. F Adeveruri Obiectivitate Ioină Nădejde contestă d-lui Panu putința de a fi obiectiv față de takiști. Asemenea obiectivitate se poate găsi numai la..., juratul din procesul Jelea ! Coane Gută, feștele și obiectivitatia ! Adică de ce nu? „Avem prea multă considerație pentru d Filipescu pentru a ne închipui că, subt dictarea sa, se înșiră în coloanele „Epocei“ grosolăniile și sălbăticiile în contra guvernului și, în special, în contra d-lui Haret—scrie „Viitorul“, după ce tratează „Epoca” de „rușine a presei“. Adică dacă d. Filipescu și-a declinat sentimentele intime față de prefectul Capitalei, de ce-I contestă „Viitorul“ curajul de a și le declina față de guvern ? Rezerve Academia a primit cu 11... rezerve pe d. Iorga de membru al ei și „Viitorul“ publică elogiile unui discipol al d-lui Iorga —tot cu rezerve „firește“. Cam multă rezervă față de d. Iorga ! Vorba aia , Prudența e mama înțelepciune! ! Rigoletto de JULES MARY Ciflfl mîine Simbătă, In foita „Adevĕrului: NOPȚILE ROȘII (Les nuits rouges) ■ MARE ROMAN de SENZAȚIE ... Alegerile ungurești (după »Die Muskete“ din Vie1 Conducătorul: „Vajgas ! Cfund vice dimul „libertache ungurește", noi purcedem alade !! Isprăvile poliției de siguranță Complotul din 1907 contra vieții regelui . — Declarațiile lui Reichmann înnaintea „juriului de onoare“. D-lor Procopescu și Oprescu, membr ai Curții de Apel din București, le și prigonirile de pretutindeni“. Polițiștii încep să discute teorii anarhiste și să înfierbînte pe naivi contra guvernului de la cîrmă.1, hotărîndu-l să treacă la fapte. Dașchevici face totul pentru ca să împingă pe Mihăescu la un gest decisiv. Astfel, dat fiind că Mihăescu știa să prepare explozibile, îl hotărăște să fabrice cîteva bombe și să le experimenteze. Prima bombă e experimentată de Mihăescu în cîmp, în apropiere de Bucureștii-Noi, supraveghiat fiind de însuși șeful siguranței Panaitescu, care, îmbrăcat în birjar și inarmnat cu smochian, urmărea de la distanță pe ciracii săi și surîdea la speranța că odată va putea culege roadele planului său genial. îndată după explozia primei bombe, Dașchievici sfătuește pe Mihăescu să încerce o a doua, punînd’o intr'o casă părăsită de lingă atelierele căilor ferate române. Mihăescu, însă, refuză, deoarece știa că explozia unei bombe într-o clădire ar fi avut urmări grave. Polițiștii din grup nu izbutesc, aișasrav, să dovedească guvernului și lumii că sindicaliștii sunt oameni periculoși car îi experimentează bombe, în scop de a le întrebuința la săăvîrșirea de atentate. Ei nu se dau, totuși, bătuți. După refuzul lui Mihăescu, Dașchievici, ca să-l impresioneze, aduce într-o seară un cap deT mort la grup și îl propune, să fure pe ei, spunîndu-i că așa fac anarhiștii adevărați. Mihăescu nu se pretează la această comedie, și începe a simți că nu e lucru curat la mijloc. Dașchevici, Bănciulescu c și comp. întăresc din nou propaganda anarhistă in grup. Ilirnicii înflăcărează pe tovarăși, pe țări îl plimb de la Senat și pe la palatul justiției, ca să vadă unde ar putea așeza cîteva bombe. Nimeni nu se lasă însă să cadă în cursă. Cu două săptămîni înainte de Hohotează, Dașchevicî ..dă zor lui Mihăescu să încarce un procotil al său și să-l pună la Bobotează sub chioșcul regal.". In acest scop, el ia pe Mihăescu într’o seară cu sine și Îi arată diferite porțiî unde ar putea să așeze bomba. Mihăescu refuză însă, și de data aceasta să pună bomba la locul indicat, întîmpinînd pe Dașchevicî cu vorbele. ..de ce nu faci tu asta, ce mă silești pe mine?" Pe cînd Bănciulescu și mai cu seamă Dașchevicî izbutiseră să sucească mintea lui Mihăescu și a altora, ca prin minune, își face apariția în grup Reichmann, darurind sosit de la Paris. Reichmann e pus imediat la curent cu scopul grupului, pe care, firește, îl aprobă, întreabă, totuși, pe noii săi tovarăși dacă au deplină încredere în Dașchevici? Rolul, jucat de Reichmann în complotul de la 1907 n’a fost descris de Mihăescu în scrisoarea sa. Să lăsăm deja acestuia cuvîntul aici, reproducând declarațiile ce a făcut înaintea juriului de onoare din Paris, deoarece ele completează scrisoarea lui Mihăescu și arată că„ adevăratul autor al urzitei complotului contra vieții Regelui nu e altul decît șeful siguranței I. Panaitescu. -Iată acele declarații: Rolul lui Reichmann :,Eu n'am luat parte la prepararea bombei care a fost încercată lingă, Bucureștii-Noi, și nici n’am fost cînd s'au făcut, vizitele, la Senat și la Palatul de justiție.. Sunt de asemenea, strein de fixarea datei și de alegerea localului unde trebuia să fie executat atentatul centra negelui. La sosirea mea din Paris, ia> Decembrie 1907, totul era aranjat pentru 6 ianurie 1908. Am fost introdus în grupul din care făceau parte Dașchevici, Bănciulescu, Chebck. Dedicăm rîndurile de față și pe cele ce vor urma acestor două magistrați, cari n’au găsit cu cale să amine procesul Stoenescu-Jelea, pentru ca, astfel, să ne fi fost posibil să dezvăluim înaintea Curtei cu juri, sub prestare de jurămînt, tot ce știm despre cele două crime ale poliției noastre de siguranță : complotul din 1907 contra vieței regelui și atentatul din anul trecut contra primului-ministru Brătianu. Și care, totdeodată, n’au voit să cheme înaintea Curței cu juri și pe polițistul Reichmann, ca să repete declarațiile ce a făcut în fața juriului de onoare din Paris cu privire la rolul jucat de el în aceste două crime, închinăm rîndurile acestea înalților magistrați de mai sus, pentru ca să î decidem să ne citească, și nu nădejdea că, citindu-ne, poate, să roșească. Și suntem datori să facem aceasta cu atît mai mult cu cît d. procuror general Oprescu —aprobat fiind și de d. președinte Pr.ocopescu,—și-a permis să rostească, în ședință publică de la înălțimea funcțiune! ce ocupă, cuvintele grave că: martorii apărăreî, adică sărmanii de noi, „nu prezintă, pentru d-sa, destule garanții1 de seriozitate“. Cuvinte pe care nu ținem să le întoarcem d-lu procuror general Oprescu, pentru simplul motiv că s’ar putea ca lumea să ne cunoască și pe noi și ne d-sa. Pe noi, poate, ca pe niște oameni cari n'au altfel în viață decît binele obștesc și adevărul, pe d-sa ca pe un magistrat plecat 'mintea politicianilor zilei, cărora le datorează înalta slujbă ce ocupă și de la care, în urma neprețuitului serviciu ce le-a adus în afacerea lelea, așteaptă cuvenita înaintare. Complotul din 1907 Istoricul adevărat al complotului din 1607 contra vieței regelui e cunoscut, mulțumită cristirea unuia din părtașii la complot, lucrătorul lăcătuș Ion Mihăescu, publicată în „Romînia Muncitoare“ de la 6 Decembrie 1909, scrisoare reprodusă și îndelung comentată și fost ziarul „Adevĕrul“. Mihăescu a arătat neted în scrisoarea sa că complotul din 1907 a fost opera poliției de siguranță a statului, opera șefului acestei poliții ilustrul domn Panaitescu. Tată pe scurt istoricul complotului, și mai întîîn iată ce a determinat pe șeful siguranței să urzească această crimă. Se știe că poliția de siguranță a fost creastă, imediat după răscoale, de omul care are ca suflet 11.000 de victime țărănești nevinovate, în scop de a distruge mișcarea, sindicalista, de la orașe. De aci nevoia pentru această poliție de a-și legitima, cu orice preț utilitatea, căutînd să zdrobească prin orice mijloace organizarea muncitorimei în Sindicate. De aci ideia genială a lui Panaitescu de a da, încă de la început,, o lovitură mare. De aci, într’un cuvînt, ideia organizărei unui complot contra vieței regelui, pe care trebuia sa încerce să-l execute un lucrător sindicalist, Ion Mihăescu, care se pricepea la fabricarea bombelor. Intru ajungerea acestui scop, șeful siguranței generale a statului începe prin a organiza grupuri așa zise anarhiste, compuse în mare parte din ciraci de ai săi. Primul grup e înființat de Dașchievici și Bănciulescu (azi comisari ai siguranței generale, numiți prin decret regal, imediat după complot), și e compus din vreo zece persoane, printre care și lucrătorul sindicalist Mihăescu, cel care i-a denunțat mai tirziu. Mai toți membri grupului au fost înscriși în sindicate și au plătit regulat cotizațiile și abonamentele la ..România Muncitoare“. Odată format, grupul începe să ia în cercetare »chestia răscoalelor țărănești, expulzări*