Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)
1922-10-08 / nr. 11827
. f Ani XXXV. No. 11827 1 In emplaml In toata tara 2 Lei exemplarul In strainatal C Duminică 8 Octombrie 1922 Adeverul FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Discursul d-lui Barthou Cum se guvernează o provincie alipită Discursul ţinut de d. Louis Barthou la Strassbourg, priveşte o chestie internă franceză. Nu e unul din cele mai de seamă discursuri ale cunoscutului om politic; nu credem să fi deşteptat mare senzaţie în Franţa, sau măcar să fi făcut o impresie mai deosebită. El este însă extrem ,de important pentru noi, şi cu drept cuvântAdevărul l-a înregistrat sub titlul „Senzaţionalul discurs al d-lui Barthou“. Căci ne înfăţişează o pildă strălucită, o admirabilă lecţie practică. S’au găsit şi în Franţa spirite nerăbdătoare cari să se plângă de încetineala cu care Se face unificarea. Alsacia şi SLorena au stat sub jugul german jumătate de veac. Este un Interval neînsemnat, pe care mai târziu Istoria îl va trece Cu vederea. Şi totuşi, în intervalul acesta atât de scurt, s’au accentuat deosebiri între teritoriile subjugate şi patria-mumă, deosebiri pe care nerăbdătorii ar dori sa le vadă imediat înlăturate. D. Barthou, în discursul său, a declarat că Franţa nu se grăbeşte de loc. „In această privinţă — zice rezumatul telegrafic — d. Barthou a amintit regimul german dictatorial, care era in acelaşi timp făţarnic şi brutal“. Şi mai departe: „Franţa face apel la libertate, nu vrea săfacă abuz de forţă“; „Franţa, ,care ştie să-şi ţie făgăduielile, ,va ţine In totdeauna socoteală jte nevoile locale". ■ Nici măcar în chestia limbii, care la noi face atâta sânge rău, Franţa nu se abate de la jtradiţia ei minunată. Iată ce-aspus eL Barthou în această prnită* ! Jlfikăv la chestiunea Umbel france*« In Alsacia, oratorul de«tară că se pot exprima sentimente franceze şi nu altă limbă. A prefera întrebuinţarea Umbel franceze nu însemnează să se dea ordin ca ea să fie intrebuintată in mod exclusiv și in această provincie; exemplul dat de Germania în 1871 nu este de armaT. r B inutil să facem multe condentarii. însemnătatea acestor declaraţii este evidentă, jcăcî ele nu exprimă o părere personală ci arată o stare de fapt: aceasta e politica pe care Franţa o practică in Alsacia şi ILorena, pe temeiul convingerii fd „o perioadă de tranziţie e necesară, căci 50 de ani de dominaţiune străină lasă armelind in viaţa unui popor". * fDiscursul lui Barthou nu va fi făcut mare impresie în JFranţa pentru că politica pe teme o susţinea în sentimentul ftuturora şi nimeni nu s’a gân- dit s’o schimbe. S’au ivit câteva protestări izolate, şi se im-punea un răspuns, ca o formatate obligatorie. Nici însă ar trebui să medităm adânc asupra celor spuse, pentru că, din nefericire, la pol numărul nerăbdătorilor e mai mare, şi-i găseşti chiar şiprintre „factorii responsabili“. Şi dacă în Franţa o despărţ Ei de jumătate veac impune o datorie imperioasă atâtea pajamente în guvernare.Bâtă răbdare şi câtă prudenţă pe cer la noi unde despărţireaa fost de 100, de 150 şi de... 1000 de ani! In zadar ne-am sili să anulăm distanţa printr’o săriuriaşă, adevărat că situaţia noas- tră nu e In totul identică cu a Franţei, nu numai că populaţia alipită e la noi mult mai numeroasă, dar atât în sânul ,jai sânt şi atâtea naţionalităţi deosebite. Dar dacă situaţiaRomâniei e mult mai grea, a- aCeasta li impune cu atât mai mult o politică înţeleaptă. Aşa de pildă, când Barthou ii spune că „se pot exprima sentimente franceze şi un altă limbă", el nu formulează un paradox, ci rezultatul unei experienţe •*alsacienii de azi, francezi desăvârşiţi cu gândul şisimţirea, au devenit astfel în cursul primei dominaţiuni franceze, cu toate că in cursul soi, şi-au păstrat intactă limba tot nemţească. Cu această limbă au trecut, protestând vehement, sub dominaţiunea germaană, g tot 01 ga, s’au întors la Franţa, când războiul i-a scos din sclavie. De ce ? Intre altele, şi pentru acest motiv atât de simplu: faţă de alsacieni Franţa a practicat şi în trecut politica de libertate, pe când Germania, când a reuşit să-i prindă sub dominaţiunea ei, le-a aplicat „regimul făţarnic şi brutal“. Nu e vorba de simpatie sau antipatie faţă de populaţiile alipite şi în special de minorităţi. E vorba de singura politică practică, de singura posibilă. „Exemplul Germaniei nu este de urmat“, zice Barthou. Nu cumva exemplul Austro- Ungariei şi al Rusiei ar merita această onoare ? Gr. Damian !? NA ZBATII Figuri stilistice Nenorocirea cea mai mare a „Viitorului“ a fost totdeauna necesitatea naţională, d® a se deda la figuri stilistice. In numărul de eri avem una de o forţă şi de o raritate uimitoare. „Viitorul“ scrie cu tâlc : „Iar pe ruinele urei, ţăranul ardelean se va bucura In veci de ogorul lui“. In afară de vecinieia ce se acordă ţăranului ardelean odată cu pământul, — mai e de remarcat şi originalitatea ogorului care se găseşte acolo de obicei pe ruini de ură.. E, în adevăr, o raritate geologică ce nu va scăpa studiilor specialiştilor... Ba nu, zău, de ce-o fi nevoe neapărat de figuri stilistice ? Kix. Situaţia s’a agravat Optimizmii! de o zi sufere o nouă Întunecare. Telegramele din cursul nopţii arată că situaţia s’a înrăutăţit mult, şi ceea ce e şi mai grav, este că nu se poate şti pricina şi deci nu se pot măsura proporţiile primejdiei. Fapt este că conferinţa de la Mudania a fost întreruptă. Un accident de transmisiune a făcut ca raportul telegrafic înaintat de Harrington guvernului englez să sosească la Londra atât de confuz încât guvernul n’a putut trage nici o Încheiere. El a înțeles însă destul, ca să-i ordone lui Harrington să nu se întoarcă la Mudania până nu va primi noul instrucţiuni. E vorba de cereri exagerate ale turcilor şi încă de ordin politic iar nu militar, pe cari aliaţii nu le-ar putea satisface. Se pare Insă că conflictul nu e numai Intre aliaţi şi turci- Aliaţii între el ar fi în dezacord. Aceasta rezultă din atacurile englezilor la adresa lui Franklin Bouillon. Pe când telegramele din Londra sunt pe cât de alarmante pe atât de confuze, o telegramă din sursă franceză este foarte laconică, dar cât se poate de calmă: ea nu dă prea multă importanţă dificultăţilor ivite, deşi le recunoaşte existenţa. Nu se poate face nici o apreciere cât timp nu ştim care e fondul incidentului. Dar el există, şi atâta e de ajuns ca să alarmeze din nou toată Europa. Să nădăjduim, totuşi, că celor cari au în mână soarta popoarelor le va veni gândul cel bun. la pagina lll-a: Memoriile Ex-Kalzerului de B. Brănișteanu Ne mistue flăcările Revenim asupra chestiei atât de grave a incendiilor, asupra cărora ne-am rostit în maî multe rânduri De la o vreme — maides și mai păgubitor ca niciodatâ — flăcările mistite aproape zilnic averea publică. Păduri, depozite de mărfuri, fabrici, mori, case, cereale, cad pradă focului într’o proporţie catastrofală. Repet: tot ce lucrăm în direcţia refacerea ţării e întrecut de ceea ce pierdem prin incendii, aşa că mai în fiecare zi paguba noastră creşte în loc să scadă. Asta e încă o pricină de slăbiciune a leului. Sânt cinci cauze care contribuesc la această nenorocire: fatalitatea, neglijenţa, lipsa de atenţie, beţia şi actele de răzbunare. Contra fatalităţii n’avam ce face. Dar ea e rară din fericire. Un trăsnet nu cade prea des şi un scurt circuit, sau ceva analog, nu e frecvent. Insă celelalte sânt cu putinţă de înlăturat,măcar într’o oarecare măsură. Beţia în special — şi sânt , sigur că ea produce majoritateadezastrelor — e, de combătut în primu rând. Şi iarăşi sânt sigur că de la război încoace consumaţia alcoolului a luat proporţii mari. Pe lângă sănătatea generala, ea compromite grav şi avuţia publică, în toate modurile. Un beţiv e non valoarea personală, deci un parazit, şi în aceea voe sau laş timp un criminal, făi. ’ar fi deci mai eficace pen iat a se pune capăt incendiilor deacfit combaterea alcoolizmului şi pedepsirea în mod excepţional abeţivilor. Din acest punct de vedere fiecaredin noi poate face o operă personală, să ne hotărâm a exclude din serviciile noastre pe toţi cei dovediţi să se îmbată. Nici o casă, nici o fabrică, nici o întreprindere ,să nu tolereze pe beţivi. . Evident însă că sarcina principală revine Statului, care trebue să ia măsurile cele mai serioase, pentru combaterea alcoolizmului. Problema s’a pus pretutindeni şi sânt ştite, ca cele scandinave şi ca elveţian, cari au izbutit să înfrâneze flagelul, mai desvoltat acolo la un moment dat decât e astăzi la noi. Iată că parlamentid se deschide și o bună lege în acest setz se impune. Să se facă. I. T. urile anal. id timpur ă/ă voe. Nimic n’a „Românii din Timişoara” Suprimarea parţială a presei Viitorul a publicat o telegramă iscălită „Românii din Timişoara”, prin care se cerea suspendarea ziarului Aurora, Românii, toţi !. Am bănuit imediat că formulabila iscălitură e pseudonimul prefectului sau poliţaiului, căci numai un important înbihnar Uberal poate fi atât de ignorant în ale legilor. Faptele confirmă bănuiala noastră , ,Romănia din Timişoara” — adică poliţia, prin oomenii el — zmulg vânzătorilor exemplarele Aurorii, şi le dau foc. Ba, operaţia se extinde şi asupra Luptei, deocamdată. Se înţelege că fiind vorba de un dublu atac la averea particulară şi la libertăţile publice, numaipoliţia în persoană” — vorba Iuliom Leontâa — e in stare să-l realizeze. Se pare că fapta e aprobată şi de guvern, de vreme ce o vedem înregistrată cu bucurie de Viitorul, ţinut să măgtdească in primul rând sentimentele guvernului şi numai tn rândul al doilea pe ale diverşilor poliţai. Datoria întregii prese — afară de cea guvernamentală, care s'a scuturat de datoriile ei — este să protesteze energic — şi să-şi organizeze apărarea. Ad. „Viitorul” constată că d-nii Maniu şi Vaida se bucură azi de mai multe drepturi ca sub Unguri. ...E, în adevăr, o toleranţă care trebue neapărat curmată, pentru a nu da bunei impresia că suntem mai slabi decât Ungurii! Regele, d. Bratianu şi partidele politice Partidele vechi desfiinţate, cele noul ostracizate Rolul personal al d-lui Brătianu Condiţiile speciale în care sunt menite să aibă loc serbările încoronarea şi unele măsuri, în ce priveşte protocolul acestor serbări, au repus în discuţiune, problema raporturilor dintre rege şi partidele noastre şi rolul personal ce-l joacă d. Ionel Brătianu, în această mare problemă politică şi constituţional! In cele ce urmează înregistrăm to-quel şi cu simplu titlu de document câteva din ideile, curente astăzi îţi sferele noastre politice, şi care, în esenţă, spun că regele ar fi contribuit la desfiinţarea unora din vechile noastre partide,şi că este de acord, în a ostraciza unele din nouile formaţiuni politice. Sensul cuvintelor regale întrebuinţate faţă de d. Mihalache, în legătură cu situaţia din Bulgaria, a fost cu prisosinţă, subliniat în Adeverul de eri. Suveranul nu agreiază partidul ţărănist. . Dacă faptele de până acum, plus aluzia transparentă din cursul ultimei audienţe a fruntaşului ţărănist, nu ar învedera suficient pentru unii antipatia de care este înconjurat partidul acesta la palat, cele ce se ştiu, în această privinţă, de pe urma audienţei d-lui Popp, nu mai lasă nici o umbră de îndoială. Cât despre situaţia unora din vechile partide, un vechi conservator şi fruntaş al vieţei noastre politice ne-a spus : — „Era natural ca totala schimbare, produsă prin introducerea votului universal, sa creieze condițiuni de inferioritate pentru unele din vechile partide, în special pentru acole, care au reprezentat ideia conservatoare. Dar tot atât de natural ar fi fost ca aceste partide, §1 conducătorii lor, care au făcut proba capacitatei şi fidelităţei lor către dinastie, să se fibucurat de sprijinul hotărât al coroanei, care prin, esenţa ei este menită a căuta sprijin în elementele conservatoare şi trebuia să compenseze în această privinţă deplasarea de influenţe determinată de votul universal. Or, lucrul acesta nu s’a întâmplat. Din contra. Se face totul ca aceste partide să dispară. Corifeii poliţei sunt doar luaţi în consideraţie; poate că vor mai fi în viaţă câiva noui împrejurări grele vor şti coroana să le ceară serviciile, cum s’a întâmplat şi în trecut. Să nu vi se pară curios a adăogat veche conservator, cândmă auziţi spunând că coroana contribue la desfiinţarea partidelor vechi Probele în această privinţă sunt prea evidente pentru a maî avea nevoe să fie subliniate. Partidele, într’adevăr, nu pot îi considerate în abstract,ci ca un organism viu şi complex, rezultat şi al unor credinţi, dar şi a unor posibilităţi de realizare. Oamenii normali nu se încurcă în opere negative sau în negaţiunî politice. Orice gest, care înseamnă desconsiderarea de sus — maî cu seamă în ce priveşte partidele conservatoare — înseamnă de fapt şi diminuarea posibilităţii de viaţă a acelor partide. Nu ştiu dacă conducătorii de odbiioară, deveniţi simple personaltăţi politice ar mai putea fi utili a momente critice, neavând pe nimeni în spatele lor. Ştiu, însă, că după multe din întâmplările din trecut, foarte puţini ar mai putea accepta rolul de ţapi ispăşitori, cu atâta ingratitudine răsplătit de cei ce au apelat la serviciile lor”. Desigur că dementul subiectiv explică şi el în mare parte aceste constatări. Şi iarăşi e naturală deprimarea care se manifestăla cei conştienţi că toate cele omeneşti au un sfârşit şi că acest sfârşit a sunat pentru unii. Nu este însă mai puţin adevărat că şi cu ocazia încoronărei se învederează că regele nu mai are decât un singur sfetnic: pe d. Ionel Brătianu. Or, ceea ce surprinde este fapta că actualul prim ministru, incontestabil bine dotat şi pregătit politiceşte, nu-şî dă seamă de marea răspundere ce-şî asumă, când contriibue într’o atât de largă măsură la distrugerea sau ostracizarea celorlalte partide, cu scopul lămurit ca să rămâe singur pe teren. Teoria scriitorului de la nord, că omul este cu atât mai tare cu cât rămâne mai singur, nu are ce căutaîn materie de viaţă constituţională. Iar dorinţa de a fi mereu la guvern — prin interpuşi la răstimpuri — înseamnă de fapt reîntronarea dictaturei. Or, teoria tiraniei, fie şi a bunului tiran, nu mai corespunde vremurilor și trebue să devie fatală celor cari o practică. Scrutator Blocarea Greciei Vae victis ! Vai de cei învinşi — s’a spus în antichitate şi a rămas adevărat pentru toate timpurile. Dar în vremea noastră s’a vorbit mult în politica internaţională de dreptate şi dacă au fost unii naivi cari au crezut aşa ceva, au fost şi sunt şi mai mulţi, şi dintre cei mai buni, cari văd în faptul că se vorbeşte de dreptate în politica internaţională, aurora zilei in care această dreptate se va şi practica. Deocamdată însă nu se practică. Lucrul se vede precis în cazul şi în soarta Greciei. Ea a intrat în război impinsă de Anglia- Poporul grec s’a ridicat contra lui Venizeios, fiindcă nu vroia război. Regele Constantin nu a avut energia, nu a putut poate, urma politica pentru care fusese rechemat la tron. El a continuat politica lui Venizeios, politica anglofilă, războinică, şi poporul grec plătește acum scump aceasta. Nu numai că a pierdut Smirna, dar ’i se cere să evacueze Tracia şi dacă dintr’un sentiment de cinste şi demnitate naţională refuză, ’i se spune: „Dacă refuzi, nu vei avea de a face numai cu kemaliştii, cărora le vom da drumul in Europa, ci şi cu noi, marii tăi aliaţi de eri şi protectori de totdeauna, căci vom bloca porturile tale“. Şi la această categorică somaţiune se asociază Marea Britanie, autoarea morală a acţiune! lui Venizeros şi Constantin, refugiul ultim al libertatei. Vae victîs. Dar’ şi ce crudă lecţie pentru cei mici. Alianţele şi prieteniile lor cu cei mari, nu preţuiesc decât atâta timp cât aceştia au nevoie de dânşii, încolo nu domneşte în toate raporturile politice decât sacrul egoism. Ceia ce în viaţa privată ar fi considerat ca un act de grozavă laşitate şi imoralitate, se arată în viaţa politică internaţională ca un principiu comun. Sentimentul, nu-i nimic în această politică, decât doar încă o armă de care cei mari şi tari se servesc pentru ca să-şi atingă scopurile lor- Interesul şi forţa predomină. Predomină azi încă, patru ani după marele război şi întemeierea Ligei Naţiunilor. E de sigur tristă această constatare. Dar ar fi şi mai trist dacă n’am Învăţa nimic dintr’însa. Sincerul Notiţele mele VIROIL, OIVIŢIU In mare apostol al minilor de rigie, astăzi acoperit de uitare Am propus în coloanele ziarului nostru, să publicăm cât de multe monografii asupra marilor bărbaţi ai neamului. Germanii au un editor (Welhang et Klassitig) care publică cele mai frumoase opere asupra marilor fruntaşi ai civilizaţiei. Cultul pentru frumos al caselor de editură engleze, franceze ori americane este îndeobşte cunoscut. Avem biblioteci întregi cari se ocupă cu viaţa şi operile unui Shakespeare, Milton, Franklin, Edgar Allan Poe, Ibsen, Goethe, Dante. Noi nu avem aproape nici o biografie complectă a vieţii unui Bălcescu, Cuza-Vodă, Eminescu, Cogălniceanu, Gheorghe Bariţiu. In deosebi viaţa marilor fruntaşi ardeleni nu este cunoscută, în toate amănuntele ei, deşi un Gheorghe Lazăr, Şincai, Şaguna, Alexandru Mocioni ar merita o monografie. Pentru vremea de-atunci, când se vor publica aceste monografii, vom invita pe savanţii, noştri să se ocupe şi de viaţa lui Virgil Oniţiu,■nul dintre admirabilii organizatori ai educaţiei româneşti din Ardeal. Braşovul şi liceul de-acolo, însemna pe vremuri, intrasigenţa românească. • „A studiat la Braşov“ era înainte cu câteva zeci de ani, cel mai preţios passe-partout pentru intelectualul român. Şi sufletul acestei creşteri era Virgil Oniţiu, eminentul stilist, şi unul dintre cei mai spirituali scriitori români. Trăim epoca anachronismelor, şi a ciudăţeniilor: de ce nu s’ar uita morţii? Scriitorul român, de o admirabilă impetuositate, care se ascundea sub pseudoninul Sorcova, este uitat, înrudit cu umorul lui Caragiale, Virgil Oniţiu a fost câteva decenii mentor delectator al românilor ardeleni, şi viaţa lui, o pildă de civitate şi emancipare a intelectualului român de sub jugul servilismului habsburgic. Destule calităţi, pentru ca azi, în epoca hnbecilismului politic, Virgil Oniţiu să fie cu desăvârşire uitat, deşi dânsul a fost sufletul liceului român din Braşov, în o epocă când răsplata confesiunei era puşcăria, dânsul a înfiripat prima masă a studenţilor săraci, şi a dat Braşovului o notă de jovială urbanitate românească, care a botezat generaţiile posomorâte cu îndemn la muncă şi încredere în viitorul românesc. ...Şi ce anume dă actualitate acestor rânduri.#« Am văzut dăunăzi mormântul lui Virgil Oniţiu- Şi lăsaţi-mă să uit că l-am văzut. _______ EMILISAC Carnetul nostru Părintele Tripe O veSte care dacă poate pe mulţi i-a surprins, pe mine nu m’a surprins de loc. Galactîon, scriitorul cu proza cea mai frumoasă şi mai curată şi cu poezia cea mai simplă şi mai mişcătoare, a fost hirotonisit preot. In rasă şi cu potcap, înfăţişarea Şi făptura lui apostolică, va apărea mai distinsă. Era fatal să sfârşească astfel, pentru că scriitorul acesta profan, apărătorul libertăţii tuturor cultelor, omul ferit de orice excluzivism, di© orice intoleranţă, a fost tot timpul un credincios şi anume un fiu supus al bisericei ortodoxe. Preoţia nu este pentru dânsul o profesiune. Ea este pentru dânsul o chemare cu care a luptat şi pentru care s’a pregătit zi cu zi, ceas cu ceas. Astftel biserica ortodoxă recrutează intr’ânsul un bun slujitor, un bun soldat, unul din aceia care mânuind admirabil cuvântul, trăeşte totuşi, după vorba Apostolului, prin credinţă, unul din aceia care va fi crezut, pentru că, după spusa acelui răzvrătit al oropsitului neam pentru care Galaction are atâta compătimire, pricepere şi dragoste, nu ţi se crede decât ce crezi. Dacă după o grea luptă de conştiinţă, în siguranţa credinţei sale şi cu o perfectă conştiinţă a grelei misiuni ce-şî asumă. Galaction a devenit părintele Grigore. — Îmi zic: iată un om fericit, fericit în sensul evanghelic. Tăria cuvântului său, puterea lui asupra mulţime! credincioşilor şi necredincioşilor va fi mare, căci nu în strâmtoarea concepţiilordogmatice, nu în fanatismul literei, a crescut el şi a răzbit la hotărârea grea pe care a luat’o, ci printr’o frământare sufletească şi Intelectuală căreia cel® mai noui, mai mari şi mai îndrăzneţe idiei, nu ’i-au fost nici străine, nici antipatice. Asemenea acelui simpatic cardinal din Primerose care, spre cea mai mare spaimă a auditorilor săi, citează cu sentnţlitate din Monsieur Renan, şi el ar putea cita în conversaţiunile sale aşezate şi blânde, din toţi huliţii de la Spinoza până la Haeckel. Dar fericită turma credincioşilor cărora va sluji şi vorbi el, căci cinstit trebuie să fie şi va fi acel preot, pe care-l agită gândirea liberă, care posedă ştiinţa şi arta şi care prin ele îşi păstrează credinţa-Mult aş dori să-l aud predicând pe părintele Grigore! ___ B. Br. « Chestia zilei Morala fabulei In caz de nesupunere, aliaţii bloca porturile greceşti. Comunicat oficial vor GRECIA : Parcă vorbeaţi de dreptate ? ! ?... ALIAŢII: Noi vrem dreptate, dar nu pentru căţei ! Cronica săptămânală de CONSTANTIN BACALBAŞA Bucureştii de altă dată XXXVIII la. Facultatea de medicină din Bucureştî o mişcare de nemulţumire se manifestă în contra unora dintre profesori, mai ales în potriva profesoruîuî doctor Grigore Romnîcearnu. Aceasta prin anii 1883—1884. In acelaş timp pătrund în facultate şi ideile socialiste. Este de notat că mediciniştii au fost aceia cari au fost maî îrrtâiu influenţaţi de socialism. Medianiştiî se plângeau în potriva mojiciilor acestui profesor. Elevii cari nu ştiau răspunde repede şi bine, atât la cursul dela facultate şi la clinica spitalilui, erau ofensaţi cu apostrofe violente. Se spunea — şi aceasta e bine de cunoscut ca document al epoceî, — că pe la anul 1883 şi pe la 1884, stade®# universitari cari răspundeau greşit şi dovedeau lene sau lipsă de inteligenţă la studiu, erau scoşi din bancă şi puşi la genunchi într’un colţ al săleî. Este demn de notat, nu numai pentru că se puteau găsi profesori capabili de a-şi înjosi astfel evevii, dar, maî ales, fiindcă se găseau studenţi cari se lăsau pedepsiţi în‘felul acesta, având laşitatea de a se aşeza pe genunchi în faţa colegilor lor, cari tolerau fără să protesteze. Maî este încă ceva de notat, a nume că, pe portiţa pe care a pă* trims ideile socialiste în facultate, a pătruns şi sentimentul demnităţei şi spiritul de revoltă. Intr’o bună zi studenţii au înţeles să nu mai to-* îsreze acest tratament şi s-au pus în grevă. Greva în contra profesorul Grigore Borrmfceanu a ţinut în agitaţie facultatea timp de mai bine de un an. Un număr de studenţi erau personal ţintiţi iar unii din ei precum: Dumitropolu, Theodor Grinescu, Emil Frunzescu, etc. au fost siliţi să părăsească facultatea. Unii s’au dus la Paris ca să obţină diploma, alţii au trecut la drept. Studenţii facultăţii de medicină se adunau acum de mai multe ori pe săptămână, unde veneau şi mulţi studenţi de la alte facultăţi. Agitaţiunea o întreţinea dementul socialist din universitate, precum şi un număr de studenţi conservatori care, agitând în contra profesorului Romniceanu, agitau împotriva guvernuluiBrătianu. Aceasta fiindcă d-nul Romniceanu era deputat şi corifeu liberal, întrunirile se ţineau la sediul Societăţii studenţeşti „Unirea“ , strada Colţea No. 30, acolo rosteau cuvântări fulgerătoare studenţii : Stănceanu, Spiroiu, Inotescu, Bianu, Frunzescu, Ghica-Simionescu, Gostică Iliescu, Jana Iancovescu, Paul Scorţeanu, Gogu Florian, Costică Rădulescu, N. Maimarolu, subsemnatul, etc. etc. Pe lângă studenţii convinşi şi indignaţi erau şi studenţii agenţi ai clubului conservator. Fiindcă trebue să se ştie că, pe vremea aceea, cele două partide de guvernământ întrebuinţau, rând pe rând, pe studenţi, ca element de agitaţie în contra guvernelor. Şi în agitaţia în contra d-rului Romniceanu duhul conservator juca un rol activ. Pe vremea aceea la duhul conservator acţiunea era condusă de prinţul Gheorghe Bibescu. Agitaţia studenţilor medicinişti se complica, în timpul acesta, şi cu alte elemente de agitaţie. De astădată opoziţia conservatoare puse mâna pe o chestie naţională pe care o speculă contra guvernului prin ■canalul studenţilor. Iată despre ce fu vorba: La Cluj se întâmplă o ciocnire între studenţii români şi studenţii unguri. Studenţii unguri, în majoritate, bătură pe români, şi-i izgoniră din, universitate, o parte dintre români fură eliminaţi, iar cealaltă parte împiedicată de a frecventa cursurile. Injuriile, batjocurile, lovi- turile aşteptau pe fiecare student român care se arăta. Studenţii şi publiciştii ardeleni, Secăşanii, Ocăşanu, Droc-Bănciulescu şi alţii se puseră în capul agitaţiuneî. Studenţii de la toate facultăţile se mişcară de astă-dată. Intr’o seară, în urma unei întruniri anunţată, ţinută la sediul societăţeî „Unirea“, studenţii, în număr de câteva sute, porniră pe străzi pe la orele 11 din noapte, trecură pe la legaţia austro-ungară unde huiduiră şi aruncară cu pietre. ’ Poliţia alergă în graba, în cap cu prefectul Radu Mihai. Prefectul intră în mjlocul studenţimei căutând s’o potolească cu vorbe bune. Spre a se putea face înţelegerea prefectul intră cu tot alaiul după el în grădina de petrecere „Souvenir“ pe strada Colţei colţ cu strada Batişte. Bineînţeles s’au rostit discursuri patriotice, prefectul ţinând, pe de o parte să potolească pe studenţi, iar pe de alta să-i asigure că şi el este tot atât de bun român, indignat de fapta ungurilor . Deacum agitaţia, mediciniştilor în contra d-rului Romniceanu s’a contopit cu agitaţia naţioaialiştilor. Spre a potoli fierberea care sporea, şî tot mereu creştea, doctorul Romniceanu hotărî pe d-rul Severin, decanul facultăţei de medicină, şi senator liberal, să convoace pe student în marele amfiteatru al facultăţei de drept spre a încerca să pună capăt agitaţiei. La ziua hotărâtă amfi-teatrul gemea de studenţi. Băncile din faţă erau pline cu studenţii de la medicină, însă băncile din fund erau ocupate de studenţi de la celelalte facultăţi. Erau aici toţi militanţii şi toţi agitatorii. Decanul dr. Severin poreclit de medicinişti cu numele de „Moş Tăbârcă“ întră îegănându-se — căci era scurt şi horţos — urmat de secretarul imîversităţeî şi se urcă la tribună. Dar n’apucă să spuie întâiele cuvinte şi un zgomot drăcesc izbucneşte: v - Jos Moş Tăbârcă! i - Afară !.„ - Hoo !.„ J Șl o ploaie de pleznitori, aruncate din fundul săleî, încep sg si (CiHfl £0flggtjLtttjgi& llgajri £M '£ \ *