Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)

1922-10-08 / nr. 11827

. f Ani XXXV. No. 11827 1 In emplaml In toata tara 2 Lei exemplarul In strainatal C Duminică 8 Octombrie 1922 Adeverul FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Discursul d-lui Barthou Cum se guvernează o provincie alipită Discursul ţinut de d. Louis Barth­ou la Strassbourg, pri­veşte o chestie internă france­ză. Nu e unul din cele mai de seamă discursuri ale cunoscu­tului om politic; nu credem să fi deşteptat mare senzaţie în Franţa, sau măcar să­ fi făcut o impresie mai deosebită. El este însă extrem ,de important pentru noi, şi cu drept cuvânt­­Adevărul l-a înregistrat sub ti­tlul „Senzaţionalul discurs al d-lui Barthou“. Căci ne înfăţi­şează o pildă strălucită, o ad­mirabilă lecţie practică. S’au găsit şi în Franţa spi­rite nerăbdătoare cari să se plângă de încetineala cu care Se face unificarea. Alsacia şi SLorena au stat sub jugul ger­man jumătate de veac. Este un Interval neînsemnat, pe care mai târziu Istoria îl va trece Cu vederea. Şi totuşi, în intervalul aces­ta atât de scurt, s’au accentuat deosebiri între teritoriile sub­jugate şi patria-mumă, deose­biri pe care nerăbdătorii ar do­ri sa le vadă imediat înlătu­rate.­­ D. Barthou, în discursul său, a declarat că Franţa nu se grăbeşte de loc. „In această privinţă — zice rezumatul telegrafic — d. Bar­­thou a amintit regimul ger­man dictatorial, care era in a­­celaşi timp făţarnic şi brutal“. Şi mai departe: „Franţa face apel la libertate, nu vrea să­­facă abuz de forţă“; „Franţa, ,care ştie să-şi ţie făgăduielile, ,va ţine In totdeauna socoteală jte nevoile locale". ■ Nici măcar în chestia limbii, care la noi face atâta sânge rău, Franţa nu se abate de la jtradiţia ei minunată. Iată ce-a­­spus eL Barthou în această prn­ită* ! Jlfikăv la chestiunea Umbel france*« In Alsacia, oratorul de­­«tară că se pot exprima sentimen­te franceze şi nu altă limbă. A pre­fera întrebuinţarea Umbel franceze nu însemnează să se dea ordin ca ea să fie intrebuintată in mod ex­­clusiv și in această provincie; exemplul dat de Germania în 1871 nu este de armaT. r B inutil să facem multe co­­ndentarii. însemnătatea aces­­­tor declaraţii este evidentă, jcăcî ele nu exprimă o părere personală ci arată o stare de fapt: aceasta e politica pe care Franţa o practică in Alsacia şi ILorena, pe temeiul convingerii fd „o perioadă de tranziţie e necesară, căci 50 de ani de do­­minaţiune străină lasă arme­­lind­ in viaţa unui popor". * fDiscursul lui Barthou nu va fi făcut mare impresie în JFranţa pentru că politica pe tem­e o susţine­a în sentimentul ftuturora şi nimeni nu s’a gân- dit s’o schimbe. S’au ivit câte­­va protestări izolate, şi se im-p­unea un răspuns, ca o forma­tate obligatorie.­­ Nici însă ar trebui să medi­­­tăm adânc asupra celor spuse, pentru că, din nefericire, la pol numărul nerăbdătorilor e mai mare, şi-i găseşti chiar şi­­printre „factorii responsabili“.­­ Şi dacă în Franţa o despărţ E­i de jumătate veac impune o datorie imperioasă atâtea pajamente în guvernare.­­Bâtă răbdare şi câtă prudenţă pe cer la noi unde despărţirea­­a fost de 100, de 150 şi de... 1000 de ani! In zadar ne-am sili să anulăm distanţa printr’o sări­­uriaşă, adevărat că situaţia noas- tră nu e In totul identică cu a Franţei, nu numai că popu­laţia alipită e la noi mult mai numeroasă, dar atât în sânul ,jai sânt şi atâtea naţionalităţi deosebite. Dar dacă situaţia­­României e mult mai grea, a- aCeasta li impune cu atât mai mult o politică înţeleaptă.­­ Aşa de pildă, când Barthou ii spune că „se pot exprima sen­timente franceze şi un altă lim­bă", el nu formulează un para­­­dox, ci rezultatul unei experi­enţe •*­alsacienii de azi, fran­cezi desăvârşiţi cu gândul şi­­simţirea, au devenit astfel în cursul primei dominaţiuni franceze, cu toate că in cursul soi, şi-au păstrat intactă limba tot nemţească. Cu această limbă au trecut, protestând ve­­hement, sub dominaţiunea ger­­maană, g­ tot 01 ga, s’au întors la Franţa, când războiul i-a scos din sclavie. De ce ? Intre altele, şi pentru acest motiv atât de simplu: fa­ţă de alsacieni Franţa a prac­ticat şi în trecut politica de libertate, pe când Germania, când a reuşit să-i prindă sub dominaţiunea ei, le-a aplicat „regimul făţarnic şi brutal“. Nu e vorba de simpatie sau antipatie faţă de populaţiile alipite şi în special de mino­rităţi. E vorba de singura po­litică practică, de singura po­sibilă. „Exemplul Germaniei nu este de urmat“, zice Barthou. Nu cum­va exemplul Austro- Ungariei şi al Rusiei ar me­rita această onoare ? Gr. Damian !? N­A Z­B­A­T­I­I Figuri stilistice Nenorocirea cea mai mare a „Vii­torului“ a fost totdeauna necesitatea naţională, d® a se deda la figuri sti­listice. In numărul de eri avem una de o forţă şi de o raritate uimitoare. „Viitorul“ scrie cu tâlc : „Iar pe ruinele urei, ţăranul arde­lean se va bucura In veci de ogo­rul lui“. In afară de vecinieia ce se acordă ţăranului ardelean odată cu pămân­tul, — mai e de remarcat şi origina­litatea ogorului care se găseşte a­­colo de obicei pe ruini de ură.. E, în adevăr, o raritate geologică ce nu va scăpa studiilor specialiştilor... Ba nu, zău, de ce-o fi nevoe neapă­rat de figuri stilistice ? Kix. Situaţia s’a agravat Optimizmii! de o zi sufere o nouă Întunecare. Telegramele din cursul nopţii arată că situaţia s’a înrăutăţit mult, şi ceea ce e şi mai grav, este că nu se poate şti pri­cina şi deci nu se pot măsura pro­porţiile primejdiei. Fapt este că conferinţa de la Mu­­dania a fost întreruptă. Un accident de transmisiune a făcut ca rapor­tul telegrafic înaintat de Harring­ton guvernului englez să sosească la Londra atât de confuz în­cât gu­vernul n’a putut trage nici o În­cheiere. El a înțeles însă destul, ca să-i ordone lui Harrington să nu se întoarcă la Mudania până nu va primi noul instrucţiuni. E vorba de cereri exagerate ale turcilor şi încă de ordin politic iar nu militar, pe cari aliaţii nu le-ar putea satisface. Se pare Insă că conflictul nu e numai Intre aliaţi şi turci- Aliaţii între el ar fi în deza­cord. Aceasta rezultă din atacurile englezilor la adresa lui Franklin Bouillon. Pe când telegramele din Londra sunt pe cât de alarmante pe atât de confuze, o telegramă din sursă franceză este foarte laconică, dar cât se poate de calmă: ea nu dă prea multă importanţă dificultăţilor ivite, deşi le recunoaşte existenţa. Nu se poate face nici o apreciere cât timp nu ştim care e fondul in­cidentului. Dar el există, şi atâta e de ajuns ca să alarmeze din nou toată Europa. Să nădăjduim, totuşi, că celor cari au în mână soarta popoarelor le va veni gândul cel bun. la pagina lll-a: Memoriile Ex-Kalzerului de B. Brănișteanu Ne mistue flăcările Revenim asupra chestiei atât de grave a incendiilor, asupra cărora ne-am rostit în maî multe rânduri De la o vreme — mai­­des și mai păgubitor ca nici­odatâ — flăcările mistite aproape zilnic averea publi­că. Păduri, depozite de mărfuri, fa­­brici, mori, case, cereale, cad pra­dă focului într’o proporţie catastro­fală. Repet: tot ce lucrăm în direcţia refacerea ţării e întrecut de ceea ce pierdem prin incendii, aşa că mai în fiecare zi paguba noastră creşte în loc să scadă. Asta e încă o pricină de slăbiciune a leului. Sânt cinci cauze care contribuesc la această nenorocire: fatalitatea, neglijenţa, lipsa de atenţie, beţia şi actele de răzbunare. Contra fatalităţii n’avam ce face. Dar ea e rară din fericire. Un trăs­net nu cade prea des şi un scurt circuit, sau ceva analog, nu e frec­vent. Insă celelalte sânt cu putinţă de înlăturat,­măcar într’o oare­care măsură. Beţia în special — şi sânt , sigur că ea produce majoritatea­­dezas­trelor — e, de combătut în primu rând. Şi iarăşi sânt sigur că de la război încoace consu­maţia alcoolu­lui a luat proporţii mari. Pe lângă sănătatea generala, ea compromite grav şi avuţia publică, în toate mo­durile. Un beţiv e non valoarea per­sonală, deci un parazit, şi în ace­ea voe sau laş­ timp un criminal, făi. ’ar fi deci mai eficace pen iat a se pune capăt incendiilor­ de­­acfit combaterea alcoolizmului şi pe­depsirea în mod excepţional a­­beţi­vilor.­­ Din acest punct de vedere fiecare­­din noi poate face o operă persona­lă­, să­ ne hotărâm a exclude din serviciile noastre pe toţi cei dove­diţi să se îmbată. Nici o casă, nici o fabrică, nici o întreprindere ,să nu tolereze pe beţivi. . Evident însă că sarcina principa­lă revine Statului, care trebue să ia măsurile cele mai serioase, pen­tru combaterea alcoolizmului. Pro­blema s’a pus pretutindeni şi sânt ştite, ca cele scandinave şi ca el­veţian, cari au izbutit să înfrâneze flagelul, mai desvoltat acolo la un moment dat decât e astăzi la noi. Iată că parlamentid se­ deschide și o bună lege în acest set­z se im­pune. Să se facă. I. T. urile anal. id timp­ur ă/ă voe. Nimic n’a „Românii din Timişoara” Suprimarea parţială a presei Viitorul a publicat o telegramă iscălită „Românii din Timişoara”, prin care se cerea suspendarea zia­rului Aurora, Românii, toţi !. Am bănuit imediat că formulabi­la iscălitură e pseudonimul prefec­tului sau poliţaiului, căci numai un important înb­ihnar Uberal poate fi atât de ignorant în ale legilor. Faptele confirmă bănuiala noa­stră , ,Romănia din Timişoara” — a­­dică poliţia, prin oomenii el — zmulg vânzătorilor exemplarele Aurorii, şi le dau foc. Ba, operaţia se extinde şi asupra Luptei, de­o­cam­dată. Se înţelege că fiind vor­ba de un dublu atac la averea parti­culară şi la libertăţile publice, nu­mai­­poliţia în persoană” — vorba Iul­iom Leontâa — e in stare să-l realizeze. Se pare că fapta e aprobată şi de guvern, de vr­eme ce o vedem în­registrată cu bucurie de Viitorul, ţinut să măgtdească in primul rând sentimentele guvernului şi numai tn rândul al doilea pe ale diverşilor poliţai. Datoria întregii prese — afară de cea guvernamentală, care s'a scu­turat de datoriile ei — este să pro­testeze energic — şi să-şi organize­ze apărarea. Ad. „Viitorul” constată că d-nii Maniu şi Vaida se bucură azi de mai multe drepturi ca sub Unguri. ...E, în adevăr, o toleranţă care trebue nea­părat curmată, pentru a nu da bunei impresia că suntem mai slabi decât Ungurii! Regele, d. Bratianu şi partidele politice Partidele vechi desfiinţate, cele noul ostracizate Rolul personal al d-lui Brătianu Condiţiile speciale în care sunt menite să aibă loc serbările încoro­na­rea şi unele măsuri, în ce priveşte protocolul acestor­ serbări, au repus în discuţiune, problema raporturi­lor dintre rege şi partidele noastre şi rolul personal ce-l joacă d. Ionel Brătianu, în această mare proble­mă politică şi constituţional! In cele ce urmează înregistrăm to-quel şi cu simplu titlu de docu­ment câteva din ideile, curente as­tăzi îţi sferele noastre politice, şi care, în esenţă, spun că regele ar fi contribuit la­ desfiinţarea unora din vechile noastre partide,şi că este de acord, în a ostraciza unele din nouile formaţiuni politice. Sensul cuvintelor regale între­buinţate faţă de d. Mihalache, în legătură cu situaţia din Bulgaria, a fost­ cu prisosinţă, subliniat în A­­d­everul de eri. Suveranul nu agre­­iază partidul ţărănist. . Dacă faptele de până acum, plus aluzia transparentă din cursul ulti­mei audienţe a fruntaşului ţărănist, nu ar învedera suficient pentru unii antipatia de care este încon­jurat partidul acesta la palat, cele ce se ştiu, în această privinţă, de pe urma audienţei d-lui Popp, nu mai lasă nici o umbră de îndoială. Cât despre situaţia unora din ve­chile partide, un vechi conservator şi­ fruntaş al vieţei noastre politice ne-a spus : — „Era natural ca totala schim­bare, produsă prin introducerea votului universal, sa creieze con­­dițiuni de inferioritate pentru unele din vechile partide, în special pen­tru acole, care au reprezentat ideia conservatoare. Dar tot atât de na­tural ar fi fost ca aceste partide, §1 conducătorii lor, care au făcut pro­ba capacitatei şi fidelităţei lor că­tre­ dinastie, să se fi­­bucurat de sprijinul hotărât al coroanei, care prin, esenţa ei este menită­ a căuta sprijin în elementele conservatoare şi trebuia să compenseze în acea­stă privinţă deplasarea de influenţe determinată de votul universal. Or, lucrul acesta nu s’a întâm­plat. Din contra. Se face totul ca aceste partide să dispară. Corifeii poliţei sunt doar­ luaţi în consider­­aţie; poate că vor mai fi în viaţă câiva noui împrejurări grele vor şti coroana să le ceară serviciile, cu­m s’a întâmplat şi în trecut. Să nu vi se pară curios a adăogat veche conservator, când­­mă au­ziţi spunând că coroana contribue la desfiinţarea partidelor vechi Probele în această privinţă sunt prea evidente pentru a maî avea nevoe să fie subliniate. Partidele, într’­adevăr, nu pot îi considerate în abstract,­­ci ca un organism viu şi complex, rezultat şi al unor credinţi, dar şi a unor posibilităţi de realizare.­ Oamenii normali nu se încurcă în opere ne­gative sau în negaţiunî politice. Orice gest, care înseamnă des­considerarea de sus — maî cu sea­mă în ce priveşte partidele conser­vatoare — înseamnă de fapt şi di­minuarea posibilităţii de viaţă a a­­celor partide. Nu ştiu dacă conducătorii de o­­dbiioară, deveniţi simple persona­­ltăţi politice ar mai putea fi utili a momente critice, neavând pe ni­meni în spatele lor. Ştiu, însă, că după multe din întâmplările din trecut, foarte puţini ar mai putea accepta rolul de ţapi ispăşitori, cu atâta ingratitudine răsplătit de cei ce au apelat la serviciile lor”. Desigur că dementul subiectiv ex­plică şi el în mare parte aceste constatări. Şi iarăşi e naturală de­primarea care se manifestă­­la cei conştienţi că toate cele omeneşti au un sfârşit şi că acest sfârşit a su­nat pentru unii. Nu este însă mai puţin adevărat că şi cu ocazia în­­coronărei se învederează că regele nu mai are de­cât un singur sfetnic: pe d. Ionel Brătianu. Or, ceea­ ce surprinde este fapta că actualul prim ministru, incon­testabil bine dotat şi pregătit poli­ticeşte, nu-şî dă seamă de marea răspundere ce-şî asumă, când­ con­­triibue într’o atât de largă măsură la distrugerea sau ostracizarea celorlalte partide, cu scopul lămu­rit ca să rămâe singur pe teren. Teoria scriitorului de la nord, că omul este cu atât mai tare cu cât rămâne mai singur, nu are ce cău­ta­­în­ materie de viaţă constituţio­nală. Iar­ dorinţa de a fi mereu la guvern — prin interpuşi la răstim­puri — înseamnă de fapt reîntrona­­rea dictaturei. Or, teoria tiraniei, fie şi a bunului tiran, nu mai cores­punde vremurilor și treb­ue să de­vie fatală celor cari o practică. Scrutator Blocarea Greciei Vae victis ! Vai de cei învinşi — s’a spus în antichitate şi a rămas adevărat pentru toate timpurile. Dar în vremea noastră s’a vorbit mult în politica internaţională de dreptate şi dacă au fost unii naivi cari au crezut aşa ceva, au fost şi sunt şi mai mulţi, şi dintre cei mai buni, cari văd în faptul că se vor­beşte de dreptate în politica inter­­naţională, aurora zilei in care a­­ceastă dreptate se va şi practica. Deocamdată însă nu se practică. Lucrul se vede precis în cazul şi în soarta Greciei. Ea a intrat în război impinsă de Anglia- Poporul grec s’a ridicat contra lui Venizeios, fiind­că nu vroia război. Regele Con­stantin nu a avut energia, nu a pu­­tut poate, urma politica pentru care fusese rechemat la tron. El a conti­nuat politica lui Venizeios, politica anglofilă, războinică, şi poporul grec plătește acum scump aceasta. Nu numai că a pierdut Smirna, dar ’i se cere să evacueze Tracia şi dacă dintr’un sentiment de cinste şi dem­nitate naţională refuză, ’i se spune: „Dacă refuzi, nu vei avea de a face numai cu kemaliştii, cărora le vom da drumul in Europa, ci şi cu noi, marii tăi aliaţi de eri şi protectori de totdeauna, căci vom bloca por­turile tale“. Şi la această categorică somaţiune se asociază Marea Bri­tanie, autoarea morală a acţiune! lui Venizeros şi Constantin, refu­giul ultim al libertatei. Vae victîs. Dar’ şi ce crudă lecţie pentru cei mici. Alianţele şi prieteniile lor cu cei mari, nu preţuiesc de­cât atâta timp cât aceştia au nevoie de dânşii, încolo nu domneşte în toate raporturile politice de­cât sacrul e­­goism. Ceia ce în viaţa privată ar fi considerat ca un act de grozavă laşitate şi imoralitate, se arată în viaţa politică internaţională ca un principiu comun. Sentimentul, nu-i nimic în această politică, de­cât doar încă o armă de care cei mari şi tari se servesc pentru ca să-şi a­­tingă scopurile lor- Interesul şi forţa predomină. Predomină azi încă, patru ani după marele război şi întemeierea Ligei Naţiunilor. E de sigur tristă această con­statare. Dar ar fi şi mai trist dacă n’am Învăţa nimic dintr’însa. Sincerul Notiţele mele VIROIL, OIVIŢIU In mare apostol al minilor de rigie, astăzi acoperit de uitare Am propus în coloanele ziarului nostru, să publicăm cât de multe monografii asupra marilor bărbaţi ai neamului. Germanii au un editor (Welhang et Klassitig) care publică cele mai frumoase opere asupra marilor fruntaşi ai civilizaţiei. Cultul pentru frumos al caselor de editură en­gleze, franceze ori americane este în­deobşte cunoscut. Avem biblio­teci întregi cari se ocupă cu viaţa şi operile unui Shakespeare, Mil­ton, Franklin, Edgar Allan Poe, Ib­sen, Goethe, Dante. Noi nu avem aproape nici o bio­grafie complectă a vieţii unui Băl­­cescu, Cuza-Vodă, Eminescu, Co­­gălniceanu, Gheorghe Bariţiu. In deosebi viaţa marilor fruntaşi ar­deleni nu este cunoscută, în toate amănuntele ei, deşi un Gheorghe Lazăr, Şincai, Şaguna, Alexandru Mocioni ar merita o monografie. Pentru vremea de-atunci, când se vor publica aceste monografii, vom invita pe savanţii, noştri să se ocupe şi de viaţa lui Virgil Oniţiu,­­■nul dintre admirabilii organiza­tori ai educaţiei româneşti din Ar­deal. Braşovul şi liceul de-acolo, în­semna pe vremuri, intrasigenţa ro­mânească. • „A studiat la Braşov“ era înainte cu câte­va zeci de ani, cel mai preţios passe-partout pen­tru intelectualul român. Şi sufletul acestei creşteri era Virgil Oniţiu, eminentul stilist, şi unul dintre cei mai spirituali scriitori români. Trăim epoca anachronismelor, şi a ciudăţeniilor: de ce nu s’ar uita morţii? Scriitorul român, de­ o admira­bilă impetuositate, care se ascun­dea sub pseudoninul Sorcova, este uitat, înrudit cu umorul lui Cara­­giale, Virgil Oniţiu a fost câte­va decenii mentor delectator al româ­nilor ardeleni, şi viaţa lui, o pildă de civitate şi emancipare a intelec­tualului român de sub jugul servi­lismului habsburgic. Destule cali­tăţi, pentru ca azi, în epoca hn­be­­cilism­ului politic, Virgil Oniţiu să fie cu desăvârşire uitat, deşi dânsul a fost sufletul liceului român din Braşov, în o epocă când răsplata confesiunei era puşcăria, dânsul a înfiripat prima masă a studenţilor săraci, şi a dat Braşovului o notă de jovială urbanitate românească, care a botezat generaţiile posomo­râte cu îndemn la muncă şi încre­dere în viitorul românesc. ...Şi ce anume dă actualitate a­­cestor rânduri.#« Am văzut dăunăzi mormântul lui Virgil Oniţiu- Şi lăsaţi-mă să uit că l-am văzut. _______ EMILISAC Carnetul nostru Părintele Tripe O veSte care dacă poate pe mulţi i-a surprins, pe mine nu m’a surprins de loc. Galactîon, scriitorul cu pro­za cea mai frumoasă şi mai curată şi cu poezia cea mai simplă şi mai mişcătoare, a fost hirotonisit preot. In rasă şi cu potcap, înfăţişarea Şi făptura lui apostolică, va apărea mai distinsă. Era fatal să sfârşească astfel, pentru că scriitorul acesta profan, apărătorul libertăţii tuturor cultelor, omul ferit de orice exclu­zi­vism, di© orice intoleranţă, a fost tot timpul un credincios şi anume un fiu supus al bisericei orto­doxe. Preoţia nu este pentru dânsul o profesiune. Ea este pentru dânsul o chemare cu care a luptat şi pentru care s’a pregătit zi cu zi, ceas cu ceas. Astftel biserica ortodoxă recru­tează intr’ânsul un bun slujitor, un bun soldat, unul din aceia care mâ­nuind admirabil cuvântul, trăe­­şte totuşi, după vorba Apostolului, prin credinţă, unul din aceia care va fi crezut, pentru că, după spusa acelui răzvrătit al oropsitului neam pentru care Galaction are atâta compătimire, pricepere şi drago­­ste, nu ţi se crede decât ce crezi. Dacă după o grea luptă de con­ştiinţă, în siguranţa credinţei sale şi cu o perfectă conştiinţă a grelei mi­siuni ce-şî asumă. Galaction a devenit părintele Grigore. — Îmi zic: iată un om fericit, fericit în sensul evanghelic. Tăria cu­vântului său, puterea lui asupra mulţime! credincioşilor şi necredin­cioşilor va fi mare, căci nu în strâm­toarea concepţiilor­­dogmatice, nu în fanatismul literei, a crescut el şi a răzbit la hotărârea grea pe care a luat’o, ci printr’o frământare su­fletească şi Intelectuală căreia cel® mai noui, mai mari şi mai îndrăz­­neţe idiei, nu ’i-au fost nici străine, nici antipatice. Asemenea acelui sim­patic cardinal din P­rime­rose care, spre cea mai mare spaimă a audito­rilor săi, citează cu sentnţlitate din Monsieur Renan, şi el ar putea cita în conversaţiunile sale aşezate şi blânde, din toţi huliţii de la Spinoza până la Haeckel. Dar fericită turma credincioşilor cărora va sluji şi vorbi el, căci cinstit trebuie să fie şi va fi acel preot, pe care-l agită gândirea liberă, care posedă ştiinţa şi arta şi care prin ele îşi păstrea­ză credinţa-Mult aş dori să-l aud predicând pe părintele Grigore! ___ B. Br. « Chestia zilei Morala fabulei In caz de nesupunere, aliaţii bloca porturile greceşti. Comunicat oficial vor GRECIA : Parcă vorbeaţi de dreptate ? ! ?... ALIAŢII: Noi vrem dreptate, dar nu pentru căţei ! Cronica săptămânală de CONSTANTIN BACALBAŞA Bucureştii de altă dată XXXVIII la. Facultatea de medicină din Bucureştî o mişcare de nemulţumire se manifestă în contra unora dintre profesori, mai ales în potriva pro­­fesoruîuî doctor Grigore Romnîcear­nu. Aceasta prin anii 1883—1884. In acelaş timp pătrund în facul­tate şi ideile socialiste. Este de no­tat că mediciniştii au­­ fost aceia cari au fost maî îrrtâiu influenţaţi de socialism.­­ Medianiştiî se plângeau în potri­va mojiciilor acestui profesor. Ele­vii cari nu ştiau răspunde repede şi bine, atât la cursul dela facultate şi la clinica spitalilui, erau ofensaţi cu apostrofe violente. Se spunea — şi aceasta e­ bine de cunoscut ca documen­t al epoceî, — că pe la a­­nul 1883 şi pe la 1884, stade®# uni­versitari cari răspundeau greşit şi dovedeau lene sau lipsă de inteli­genţă la studiu, erau scoşi din ban­că şi puşi la genunchi într’un colţ al săleî. Este demn de notat, nu nu­mai pentru că se puteau găsi profe­sori capabili de a-şi înjosi astfel ev­­evii, dar, maî ales, fiindcă se gă­seau­ studenţi cari se lăsau pedep­siţi în‘felul acesta, având laşitatea de a se aşeza pe genunchi în faţa colegilor lor, cari tolerau fără să protesteze. Maî este încă ceva de notat, a­ nume că, pe portiţa pe care a pă* trims ideile socialiste în facultate, a pătruns şi sentimentul demnităţei şi spiritul de revoltă. Intr’o bună zi studenţii au înţeles să nu mai to-* îsreze acest tratament şi s-au pus în grevă. Greva în contra profesorul Gri­­gore Borrmfceanu a ţinut în agitaţie facultatea timp de mai bine de un an. Un număr de studenţi erau per­sonal ţintiţi iar unii din ei precum: Dumitropolu, Theodor Grinescu, E­­mil Frunzes­cu, etc. au fost siliţi să părăsească facultatea. Unii s’au dus la Paris ca să obţină diploma, alţii au trecut la drept. Studenţii facultăţii de medicină se adunau acum de mai multe ori pe săptămână, unde veneau şi mulţi studenţi de la alte facultăţi. Agita­ţiunea o întreţinea dementul socia­list din universitate, precum şi un număr de studenţi conservatori care, agitând în contra profesorului Romniceanu, agitau împotriva gu­vernului­­Brătianu. Aceasta fiindcă d-nul Romniceanu era deputat şi corifeu liberal, întrunirile se ţineau la sediul So­cietăţii studenţeşti „Unirea“ , stra­da Colţea No. 30, acolo rosteau cu­vântări fulgerătoare studenţii : Stănceanu, Spiroiu, Inotescu, Bia­­nu, Frunzescu, Ghica-Simionescu, Gostică Iliescu, Jana Iancovescu, Paul Scorţeanu, Gogu Florian, Cos­tică Rădulescu, N. Maimarolu, sub­semnatul, etc. etc. Pe lângă studenţii convinşi şi indignaţi erau şi studenţii agenţi ai clubului conservator. Fiindcă trebue să se ştie că, pe vremea a­­ceea, cele două partide de guver­nământ întrebuinţau, rând pe rând, pe studenţi, ca element de agitaţie în contra guvernelor. Şi în agitaţia în contra d-rului Romniceanu du­hul conservator juca un rol activ. Pe vremea aceea la duhul con­servator acţiunea era condusă de prinţul Gheorghe Bibescu. Agitaţia studenţilor medicinişti se complica,­­ în timpul acesta, şi cu alte elemente de agitaţie. De astă­­dată opoziţia conservatoare puse mâna pe o chestie naţională pe care o speculă contra guvernului prin ■canalul studenţilor. Iată despre ce fu vorba: La Cluj se întâmplă o ciocnire în­tre­­ studenţii români şi studenţii unguri. Studenţii unguri,­ în majo­ritate, bătură­ pe români, şi-i izgo­niră din, universitate, o par­te dintre români fură eliminaţi, iar cealaltă parte împiedicată d­e a frecventa cursurile. Injuriile, batjocurile, lovi-­ turile aşteptau pe fiecare student român care se arăta. Studenţii şi publiciştii ardeleni, Secăşanii, Ocăşanu, Droc-Bănciu­­lescu şi alţii se puseră în capul agi­­taţiuneî. Studenţii de la toate facul­tăţile se mişcară de astă-dată. In­tr’o seară, în urma unei întruniri a­­nunţată, ţinută la sediul societăţeî „Unirea“, studenţii, în număr de câteva sute, porniră pe străzi pe la orele 11 din noapte, trecură pe la legaţia austro-ungară unde huidui­­ră şi aruncară cu pietre. ’ Poliţia alergă în graba, în cap cu prefectul Radu Mihai. Prefectul intră în mjlocul stu­­denţimei căutând s’o potolească cu vorbe bune. Spre a se putea­­ face înţelegerea prefectul intră cu tot a­­laiul după el în grădina de petrece­re „Souvenir“ pe strada Colţei colţ cu strada Batişte. Bine­înţeles s’au rostit discursuri patriotice, prefectul ţinând, pe de o parte să potolească pe studenţi, iar pe de alta să-i asi­gure că şi el este tot atât de bun român, indignat de fapta ungurilor­ . De­­acum agitaţia, mediciniştilor în contra d-rului Romniceanu s’a contopit cu agitaţia naţioaialiştilor. Spre a potoli fierberea care spo­rea, şî tot mereu creştea, doctorul Romniceanu hotărî pe d-ru­l Seve­rin, decanul facultăţei de medicină, şi senator liberal, să convoace pe student­ în marele amfi­teatru al facultăţei de drept spre­­ a încerca să pună capăt agitaţiei.­ La ziua hotărâtă amfi-teatrul ge­mea de studenţi. Băncile din faţă erau pline cu studenţii de la me­dicină, însă băncile din fund erau ocupate de studenţi de la celelalte facultăţi. Erau aici toţi militanţii şi toţi agitatorii. Decanul dr. Severin poreclit de medicinişti cu numele de „Moş Tăbârcă“ întră îegănându-se — căci era scurt şi horţos — urmat de secretarul imîversităţeî şi se ur­că la tribună. Dar n’apucă să spuie întâiele cuvinte şi un zgomot dră­cesc izbucneşte: v - Jos Moş Tăbârcă! i - Afară !.„ - Hoo !.„ J Șl o ploaie de pleznitori, arunca­te din fundul săleî, încep sg si (CiHfl £0flg­gtjLtttjgi& llgajri £M '£ \ *

Next