Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)
1936-01-25 / nr. 15954
asul so—No. .8 pagini Sâmbătă. Ianuarie 1936 T*mtmn A TfiPT« AL. V. BUDIMAN 1888—1897 * UKJJA J OKI. CONST. MILLE 1897—1926 abonamente 1 Ia dubi°ata“ ' 3 LEI I BIROURILE: București, Sfr. Const. Miile (sărindar) No. S—7—9 telefoane. | La Cameră s’a propus modificarea procedurii divorțului. ...Pentru menajul Dinu Brătianu- Ziua Unirii 24 Ianuarie este sărbătoarea Unirii. In România mică, 24 Ianuarie însemna Unirea Principatelor. După războiul de întregire, 24 Ianuarie a fost zi sorocită pentru unirea provinciilor dezrobite. Două acte istorice, cele mai importante acte din istoria României, sunt comemorate deci.in aceiaşi zi, Unirea Principatelor a însemnat întemeierea regatului vechiu, fără de care nu ar fi fost cu putinţă întregirea României în 1919. In amândouă aceste acte istorice, sunt lucruri cari trebue subliniate, mai ales astăzi. Atât Unirea Principatelor, cât şi făurirea României Mari s’a făcut cu concursul partidelor politice, prin aceste partide, cu autoritatea şefilor acestor partide. In timpul dictaturii exercitate de clasa boerească, Principatele au trăit despărţite, adeseori s’au aflat chiarîn război. Rivalităţile dintre domnitori, ambiţiunile diverselor clici de boeri cari aspirau, toate, să pună mâna pe putere prin influenţe oculte — au luat sfârşit numai atunci când partidele politice au fost destul de târî şi fruntaşii lor au avut destul prestigiu, ca să pună capăt unei jalnice epoci de lupte fratricide. Când aceste partide, cu toate scăderile lor inerente oricărei tovărăşii de oameni, au realizat totuşi acte atât de importante, ce ridicată pare critica pe care o fac astăzi, extremiştii de dreapta, in numele regimului dictatorial! In al doilea rând, la 1859, ca şî la 1919, cei ce au infăptuit şi prezidat actele Unirii au fost — toţi sau, în orice caz, mai toţi — nu numai oameni de partid, dar au fost democraţi. România mică de eri, România mare de azi sunt amândouă, realizări profund democratice. Ele au izvorit din marile curente generoase de libertate cari au animat aceste vremuri. Aceste grandioase înfăptuiri înseamnă triumful libertăţii împotriva tiraniei. Cei cari se ridică azi cu atâtea calomnii, contra democraţiei, uită că România trăeşte pe principiul democratic şi nu poate trăi decât pe acest principiu. In sfârşit, în amândouă aceste acte — la 1859, ca şi la 1919 — am avut sprijinul întreg al Franţei. Prin Franţa, am putut împlini idealul naţional. Cei cari, in numele unui fals naţionalism, ne mână azi spre o politică alături de Germania, uită că Germania nu ne poate fi prietenă, că Germania ne este şi ne rămâne duşmană. Acestea sunt învăţămintele cari se desprind cu puterea evidenţii din cele două mari acte istorice, cari vor fi comemorate mâine. A d. Ce, mult sta îndepărtatde noi, ce mult s’a adâncit in trecut, figura lui olandă şi amicală! Şi doar nu sunt mai mult de 17 ani, din ziua in care „iremediabil ostenit de viaţă” el a făcut gestul suprem. Uitat ? Nu, desigur. (Vorbesc mai ales de prieteni). Dar ori cum departe, pierdut in ceaţa cenuşie a lucrurilor peste care au trecut ani lungi şi grei... . • Cred că iluzia aceasta de distanţă şi ţie perspectivă, se datoreşte condiţiilor extraordinare şi absurde ale existenţei noastre de la război încoace. Aşa de extraordinare şi de absurde, pentru noi, cei, cari in timpul mareiconflagraţii ne găseam trecuţi de vârsta de 30 de ani. Încât o bună parte din existenţa noastră,cea de dinaintea epopei tulburi ,in care ne aflami, —ne apare ca o existenţă alta, cu totul deosebită de cea, de azi şi aproape străină, de noi înşine. Uneori am sentimentul că drama nefericitului meu amic n’ar fi din lucrurile care s’au întâmplat in realitate; că sursa adevărată, e ceeace a conservat amintirea mea, ar fi o veche, tulburătoare lectură. Dar câte reziduri de vis, de impresiuni şi emoţiuni artistice, nu se infiltrează în amintirile noastre diformându-le, transformându-le, alterându-le! Oricum, moartea lui A. Stevenian- Rodion, a rămas pentru mine o dureroasă enigmă. „Ostenit de viată“, era, desigur. Dezamăgirile lui, intensificate in nevroza generală a războiului, îl împiedecau de a-și face mari iluzii despre viitor. Dar dezolarea lui nu s’a trădat nici odată prin semne vizibile şi clare; ea a fost, se pare, mi mare secret, — marele, teribilul secret al vietei lui... Acum chiar, când imi întorc privirea la trecutul acesta, la lucrurile acestea, la tristeţea aceasta, tot ce reuşesc să evoc mai intensiv şi mai clar, e mai ales uimirea, stupoarea, pe care mi-a provocat-o vestea morţei lui neaşteptate; şi împreună cu ea, lumina clară, diafană, incomparabilă, din dimineaţa aceea de Septembrie, în a cărei infinita dulceaţă, moartea aceasta mi-a apărut mai neînţeleasă încă, mai absurdă, decât era de fapt în raport cu cauzele ei presupuse. Eug. Herovanu CARNETUL MEU POETUL RODION Glose politice... LEADERUL La Inceptul şedinţei de azi a Camerei am avut noui scene violente, din nenorocire atât de obişnuite in actualul parlament. In cursul unei intervenţiuni a d-lui Madgearu, majoritatea a dat dovadă de o nervozitate inadmisibilă. Majoritarii s’au dedat la atacuri violente şi invective, care au uimit pe neobişnuiţi şi pe cei ce se aflau în tribune. Nervozitatea aceasta, inexplicabilă în fond, dar explicabilă fiindcă se raportă la o chestie iritantă a zilei, arată că majoritatea nu are stăpânirea de sine şi nici nu există omul care s-o conducă. Scandalul nu împiedică scoaterea la iveală a adevărului. El creiază însă o prezumţie defavorabilă pentru guvern. Or, tocmai de acest lucru, majoritarii au tot interesul să se ferească. Tot răul provine de acolo că d. Gh. Tătărescu dezinteresăndu-se complectamente de parlament — unii pretind că de fapt îl şi desconsideră — n’a crezut de cuviinţă să desemneze o mare personalitate, care să formeze legătura dintre guvern şi majoritate. Lăsată la voia ei, majoritatea apreciază utilitatea politică, aşa cum îi convine, şi deoseori pune mai presus interesul politic, pornirea, rancuna sau ura personală. Cum, însă, atitudinea Camerei se judecă după ceea ce se întâmplă, s’a ajuns la o încordare, care poate duce la grele consecinţe. După violenţele de om, unii au început să vorbească despre o eventuală retragere a naţionalţărăniştilor din parlament. Fireşte , nu s’a ajuns încă până acolo. Are, însă, D. Tătărescu interesul să împingă lucrurile la extrem? Dacă nu, dece nu intervine la timp, dece nu desemnează un leader al Camerei, graţie căruia majoritatea să poată şti ce vrea şi ce nu vrea guvernul? GĂRZILE „Viitorul” continuă să combată ideia gărzilor. El găseşte că legile în fiinţă apără suficient dreptul de manifestare politică şi deci nu ar fi nevoie de gărzi ţărăneşti în plus. In principiu, oficiosul liberal are dreptate. Legi, care garantează ordinea, există. Dacă n’ar fi decât chestiunea legilor, nimeni n’ar ridica cel mai mic protest. Legi există. Ceeace nu există, este aplicarea lor. E doar vechea racilă a ţării noastre: legile care nu se aplică. Şi dacă este astfel, atunci dece se miră „Viitorul” că oamenii politici, nefiind apăraţi de cine trebue, îşi alcătuesc gărzi, care sâ-i apere? Este ceva specific partidului naţional-ţărănesc? N’a a-fflat până acum oficiosul liberal că sunt şi conducători de organizaţii judeţene liberale, cari au înfiinţat iii diferite sectoare gărzi de încrede, în mijlocul cărora apar, atunci cănd vizitează sectoarele şi comunele? Dacă va cerceta va afla in această privinţă lucruri interesante şi va afla mai cu seamă că s’au instituit acele gărzi cetăţeneşti liberale în judeţele, in care cuziştii duc luptă violentă, şi împotriva liberalilor. Şi dacă este astfel, ce se alege din teoria „Viitorului”? Sever Cum se formează naţiunile . I ——■— ■ Modelul lui Gingis -Kan — Dela corespondentul nostru din Paris — Am anunţat într’un articol precedent, în care am căutat să explicăm de ce Gingis-Kan a ajuns să fie azi la modă, că vom vorbi de o lucrare recentă, închinată marelui cuceritor mongol. Făcându-o în cele ce urmează, ţinem să spunem din capul locului că scopul recenziei nu este povestirea vieţii lui Gingis-Kan şi a războaielor lui — aceasta se găseşte în toate cărţile de istorie — ci povestirea unor fapte, scoase din aventurile fantastice ale şefului mongol, cari au un caracter de actualitate. Lucrarea de care ne servim se datorează unui autor francez, d. Fernand Grenard. Ea a apărut acum un an şi jumătate în editura Armand Colin din Paris. Titlul este „Gingis- Kan“ şi cu toate că nu suntem de acord cu unele din teoriile ce am găsit acolo, cartea nu ni se pare mai puţin remarcabilă. In orice caz este foarte instructivă. Ea lămureşte multe probleme istorice şi multe probleme curente. Iată, de pildă, una: aceea a rasselor. Imensul imperiu al lui Gingis-Kan, constituit, la sfârşitul veacului al 12-lea şi la începutul celui de al 13-lea, a fost populat cum e uşor de înţeles, de nenumărate seminţii. Sub guvernarea mongolă, care a ţinut mai bine de un secol şi jumătate, toate aceste popoare, unite sub aceeaş conducere, s’au amestecat mult. Cucerirea, spune d. Grenard, s’a făcut prin mijloace barbare, dar după aceea guvernarea mongolă a fost bună. Un fel de administraţie romană, deşi exercitată de mongoli nomazi, de locuitori de stepe. Vom reveni asupra acestui punct.. Pentru moment, ne menţinem la chestiunea rassei. NOTA ETNICA ■ întrebarea ce se pune este dacă succesele în războae şi politica guvernamentală inteligent făcută de hoardele mongole din veacurile erratate trebue să se explice prin virtuţile etnice ale nomazilor lui Gingis-Kan. D. Fernand Grenard scrie: „Una din greşelile fundamentale ale istoricilor din veacul al 19-lea a fost că au atribuit o valoare excesivă chestiunii etnice, că au prezentat evoluţia umană ca fiind rezultatul dezvoltării şi rivalităţii diferitelor popoare, definite prin russa şi limba lor. In realitate, poporul ca factor politic, este un fenomen secundar. Poporul este produsul statului, al Imperiului, al Cetăţii („Cité“), amestecul adesea eterogen al unui şef care l-a supus. Acţiunea colectivă, operă a unei organizaţiuni artificiale, este aceea care creiază unitatea, mândria, patriotismul unui grup uman. Strămoşul comun nu este decât autorul clanului. Limba comună face pe cei cari o vorbesc să fie divizaţi intre ei“, întreruperii citatul pentru o observaţiune. D. Fernand Grenard vorbeşte de rostul poporului ca factor politic secundar în raport cu chestiunea etnică. Aceasta însemnează că nota etnică, conţinutul etnic al unei naţiuni nu joacă rolul ce se crede şi pe care îl atribue naţionalismul rassist. Ceea ce uneşte o comunitate şi formează o naţiune nu este etnicismul, ci este convieţuirea într’un stat al popoarelor de diferite obârşii etnice, topirea şi dispariţia diferenţelor etnice, sau cum spune d. Grenard, acţiunea colectivă, o acţiune care este opera «»*•*/-»! Orfîti i-M O lp. * îpCrîC — UU’vI KJi 5,U.iilZ tZ.y ■ MU l iu Uiivmiv. latie comună, şcoală, în zilele noastre: presă, radio, etc. RĂZBOIUL Şl DIPLOMATIA Dar să continuăm citatul: „Gingis-Kan n’a fost instrumentul poporului mongol; el a fost autorul acestui popor. Pentru urcarea la putere, el n’a fost ajutat de sentimentul natural și prealabil de solidaritate intre triburile mongole. Acestea se epuizau în luptele ce duceau unele contra, celorlalte. Cea mai mare caznă pentru Gingis-Kan a fost învingerea şi adunarea sub un singur sceptru a triburilor mongole. De altfel, cuvântul „mongol” nu se aplică tuturor cari vorbeau limba mongolă. „Tătarii cari vorbeau mongola, nu sunt mongoli propriuzişi... Tătarii au fost adversarii cei mai înverşunaţi şi mai tenaci ai lui Gingis-Kan. Dar când acesta deveni împăratul august, stăpânitorul Orientului şi al Occidentului, toţi tătarii chiar şi turcii, pentru a se împărtăşi de gloria lui, voiră să fie mongoli ca dânsul şi prelinseră că au fost totdeauna mongoli. Atunci, numai atunci, a apărut o naţiune mongolă, complexă în elementele ei, unită in acelaş spirit“. Acelaş proces al formării naţiunilor, remarcăm noi, a fost peste tot. Statele naţionale de azi sunt rezultatul întrunirii sub aceeaş guvernare a unor popoare cari nu aveau nimic comun între ele din punct de vedere etnic şi nici din cel al limbii. Franceza este limba suprapusă bretonei, provensalei, bascei, flamandei, etc. Ca şi germana. De aceia nu se poate vorbi în mod cinstit de o russă franceză, germană, etc. sau de un sânge francez, german şi aşa mai încolo. De aceia noţiunea de rassă şi de sânge, în sensul pe care hitleriştii îl dau acestor cuvinte, este un lucru necinstit. Este o minciună şi un fals. Dacă reflectăm la felul cum s’au constituit naţiunile, vedem că la bază, — la foarte multe din ele — au fost acţiuni ca cele ale lui Gingis-Kan, a fost războiul și diplomația. Nîcăiri n’a fost motivul etnic; n’a fost rassa. *+ Dar n’am terminat cu lucrarea d-lui Fernand Grenard. Vom continua în alt număr. Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU Mateiu Ion Caragiale MATEIU ION CARAGIALE Numele literar al lui Matei Ion Caragiale datează din Aprilie 1912, când „Viaţa Românească“ de la Iaşi i-a publicat un grup compact de douăsprezece sonete : Clio, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boerul, Aspra, înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trântorul, Curţile vechi şi poema în terţine, Lauda cuceritorului. Debutantul era în vârstă de 27 ani. In acea vreme, Ion L. Caragiale se afla la Berlin. A cetit revista, pe care o primea regulat şi unde însuşi colaborase cu Kiranulea. Ce răsunet emotiv va fi stârnit literatura fiului său mai mare, răzleţit, e greu de ştiut. Poate că în acest fel afla întâi de vocaţia scriitoricească a întâiului său născut, care probabil nu-l consultase înainte de a-şi fi luat sborul. In orice caz bătrânul Caragiale, mai simţitor decât îi era faima, nu a rămas impasibil. A comunicat revista poetului P. Cerna, care se afla la Lipsea, pregătindu-şi doctoratul în filozofie şi i-a cerut avizul de cunoscător. Cérna i-a răspuns printr-o carte poştală : Iubite nene Iancule, Băiatul d-tale e un talent remarcabil. L’am cetit cu o plăcere deosebită. Cele mai multe din poeziile lui sunt numai schiţe, momente prinse în versuri bine legate; dar ce frumoase imagini şi câtă poezie e In linele din ele, şi cât meşteşug de caracterizare dovedesc altele. Trecutul nostru tot — înviat în câteva rânduri ! De mult n’am mai cetit o strofă aşa de minunată, cum e aceasta bunăoară ; Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrân şi 'ntinde puternic negrul zbor, Şi’n liniştea adâncă, din când în când, uşor, Din ulmi cad frunze moarte, plutind în? clipe line. Te felicit din inimă, nene Iancule! O parte din bogatul d-tale talent a întinerit in odrasla d-tale, luând o formă proprie și făgăduind flori, care nu se scutură niciodată. al d-tale prea plecat, CERNA LEIPZIG, 3/16 Iunie 1912. De-a curmezișul adresei. Caragiale, corespondent meticulos, a însemnat, în cursive înălţate şi de două ori subliniat: Răspuns IS-VI. Ni-l putem, în substanţă, reconstitui acest răspuns , onctuos, plin de salamalecuri, mulţumind poetu-I lui pentru bunele aprecieri şi invocând numele Domnului ceresc ca prevederile să se împlinească. Peste trei zile, marele Caragiale închidea ochii pentru totdeauna. Unul din cele din urma gânduri ale sale se îndreptase astfel către feciorul îndepărtat, ca o binecuvântare părintească, din pragul călătoriei către cele veșnice. * Ceea ce caracterizează în primul rând literatura lui Mateiu Ion Caragiale, este grija perfecţiei formale. Un corolar al acestei însuşiri e puţinătatea producţiei. Ca şi cum geniul tatălui s’ar fi scindat, spre a se continua prin fiii săi, Mateiu a moştenit dela părintele său cultul religios al desăvârşirii, iar Luca, spontaneitatea sa verbală, spiritul improvizator. Iar ceea ce li s’a transmis comun şi indiviz, a fost curiozitatea de a şti, de a se instrui auto-didactic, de a cuprinde în toate direcţiile, enciclopedic, în afară de o instrucţie şcolară, necomplectată. Despre Luca, răpit de o boală cumplită, la vârsta de 28 ani, a scris, la un an de la moartea sa ca un martor intim şi plin de simptie, d. Vintilă Russu-Şirianu, câteva preţioase însemnări (în Flacăra, VII, No. 30, 1922). Scrierile sale, in cea mai mare parte inedite, rămân sa fie cercetate şi cernute, ca să nu se piardă ceea ce merită să dăinuiască. Despre personalitatea omenească a lui Mateiu Ion Caragiale, e de dorit ca să refere cineva din puţinii săi cunoscuţi. Fire închisă, necomunicativă, orgolioasă, dar cu atât mai sensibilă, de un accent interior, Mateiu Ion Caragiale a avut o atingere rară, cu viaţa publică a literilor. Nu s’ar putea spune că n’a cunoscut succesul. Publicarea sa de către „Viaţa Românească”, prima revistă literară în epocă, era desigur o cinste pentru un începător. Editura „Cultura Naţională” i-a publicat în condiţii de tipar excepţionale, povestirea „Remember” (1924), primită cu un succes de stimă, care îi era de ajuns, de vreme ce autorul nurmărea răsunete sgomotoase de publicitate. Densa proză din „Craii de Curte Veche”, (Cartea Românească, 1929), a fost onorată cu premiul cel mare de roman al Societăţii Scriitorilor Români, din 1930, după ce culesese omagiul unei pagini al ziarului „Ultima oră” (1 Maiu 1929), cu colaborarea dd. Ion Barbu, Emanoil Bucura, Ion Pillat şi alţii. Cu toate acestea, recunoaşterile publice şi solicitările admiratorilor nu i-au stimulat scrisul, de o zgârcenie superlativă. Avea pe şantier două romane : „Soborul ţaţelor” — întrezărit în „Craii de Curtea Veche” — şi „Sub pecetea tainei”, pare-se formând ciclu, trilogie. Fragmentele a La primul vot de încredere pe care l-a obţinut d. Laval în Cameră, după eşuarea planului de la Paris, comentariile presei au fost de două feluri: deoparte convingerea că votul este semnul unui succes durabil, de alta scepticismul cel mai accentuat, pornit de la convingerea că deputaţii menţinuseră cabinetul pentru motive de ordin general şi nicidecum pentru politica sa externă. Ziarul nostru a susţinut teza aceasta din urmă. Dovada ei era însuşi discursul d-lui Laval, în care d-sa prezenta politica externă a guvernului aşa cum ar fi trebuit să fie, nu aşa cum a fost. Intre guvern şi ori puţin,unitate de Cameră dezacordul era vădit. Nu lipsea decât formula, de succesiune, pentru a se produce votul de neîncredere. Faţă de aspectul acesta , al lucrurilor, am presupus , că demisia se va declanşa pe la 20 ianuarie, odată cu şedinţa consiliului Ligii, pe tema extinderii sancţiunilor. Evenimentele ne-au adus confirmarea ipotezei. Eri, ,d. Lava] şi-a prezentat demisia, după ce miniştrii radical-socialişti îl înştiinţaseră că nu mai pot colabora cu d-sa. Nu a fost nevoie de votul Camerei. Manifestaţiunile radical-socialiste din ultima vreme, cu toată neclaritatea lor, au convins pe d. Laval că retragerea este singura soluţiune. Politica urmată de d-sa faţă de Liga Naţiunilor, deşi corectată pe alocurea, nu constituia un titlu de încredere pentru opinia publică franceză. Linia generală preconizată şi aplicată de Aristide Briand nu mai funcţiona in mâinile d-lui Laval. Printr’o concepţie încă neclarificată, fostul şef de guvern de până ori răsturnase metodele diplomaţiei democratice, aducând în locul lor parfumul vechiu şi efectele nocive ale diplomaţiei de cabinet. Simpatia d-sale pentru d. Mussolini, datorită probabil faptului că amândoi aceşti oameni politici au plecat de pe baricadele stângii extremiste pentru a se întâlni în câmpurile dreptei, ezitările d-sale în politica de securitate (a slăbit principiul asistenţei mutuale automate) l-au făcut nepopular în Cameră, unde sentimentul majoritar este de stânga şi în orice caz pentru Geneva. Planul de conciliaţiune conceput la 8 Decembrie la Paris, despre care s’a spus că ar fi inspirat din dorinţa de a se da o satisfacţie absolut nemeritată d-lui Mussolini, a însemnat piatra de încercare, pentru d. Laval. Consecinţele se văd astăzi. Guvernul cade pe o chestiune primordială: seriozitatea politicii externe. In conjunctura internaţională atât de penibilă pe care o creiază Germania şi Italia, ministrul de externe al Franţei nu poate să ezite. El trebue să se întoarcă la strălucita democraţie a statelor şi viguroasa apărare a Societăţii Naţiunilor care făcuse până acum câtva timp liniaritatea politicei externe franceze. In ce priveşte problemele interne, cabinetul Laval nu a avut un rol mai mare decât l-ar putea avea formaţia de mâine. Apărarea francului nu mai este acută. Ligile fasciste nu au fost dizolvate, ci au început să se destrame de la sine. Costul vieţii nu a diminuat sensibil. Adevăratele reforme nu le-ar putea realiza decât guvernul care va ieşi din alegerile de la 5 Aprilie. Şi dacă, acum d. Lebrun va chema uncabinet de expectativă, compus pe trunchiul radical-socialist, alegerile nu ar fi exclus să dea mai târziu un guvern al Frontului popular, plecat în lupta electorală pe aripile unei lozinci în care pătrund ecouri din marea revoluţie: „pâine, pace şi libertate”. Mircea Grigorescu I. D. Laval a demisionat HOTE CĂLĂTORII au aruncat din tren pe un pungaş de buzunare, prins asupra faptului. Neîncrederea populară în poliţia şi’n justiţia ţării. * VASUL „Femme”, comandat de un căpitan femee, a făcut cu bine înconjurul lumii. Fiindcă n’a fost nici un bărbat pe bord... * UN doctor dela Asigurările Sociale care reducea salariile colegiilor, a fost dat în judecată pentru fraude. Acum se explică de ce făcea el reduceri, ca să aibă de unde lua... * Pe urma afacerii „Cagero” va mai intra un mituitor la pușcărie. Și, probabil, nici un mituit... «• D. TĂTĂRESCU cochetează cu elementele de dreapta. On revient... Alături de primul ministru, d. Inculeţ trage sforile politicii româneşti. Şi să se mai spună că provinciile nu s’au unificat perfect sufleteşte cu noi... CHESTIA ZILEI GREUTĂȚILE D. GH. TĂTĂRESCU: Cum suporţi greutăţile de la picioare? D. INCULEȚ: Foarte greu şi mi-e teamă să mi mă răstoarne... Din culisele Unirii de BARBU LAZĂREANU Separatismul celor cu... fălci! A 77-a aniversare a Unirii celei vechi o vor sărbători, desigur, toate grupările politice. îndoială nu poate fi că vom afla articole festive şi în presa acelor înjghebări de clanuri ale urii şi restricţiilor, ai căror antecesori ideologici şi militanţi de-ar fi izbutit cumva atuncea (intre 1856 şi 1859), Moldova şi Muntenia rămâneau, pentru multă vreme, despărţite. Până unde au mers acei înaintaşi ai exclusivităţii şi protagonişti ai suprimării drepturilor faţă de celelalte categorii de cetăţeni — ca să se poată păstra ,,ordinea” veche — o putem desprinde din polemicile presei de atunci între unionişti şi separatişti. In fruntea „istoralului” ca purtător de pană — în proză, şi în versuri — stătea vel-postelnicul (marele postelnic) Nicolae Istrati. Cărticica lui „Crestia zilei” apărută în 1856 este breviarul separatismului. Ceea ce cuprinde, ca gânduri ruginite şi ca denunţuri deghizate către Poartă, această broşurat se poate vedea din răspunsurile limpezi ale unioniştilor, date cu deosebire in ziarul lui Mihail Kogălniceanu „Stepa Dunării” (care fuzionând cu „Zimbrul” şi „Vulturul” va deveni cu începere dela 2 Ianuar 1859, Steaua Dunării Zimbrul şi Vulturul). Răspunsurile acestea încep cu spirituale Luări-aminte la „Chestia zilei” publicate în sus-amintitul ziar, in numărul dela 30 Iunie 1856. Semnatarul acestor „Luări-aminte”, Ion Negură, spune că din broşură separatistului vel-postelnic ar reeşi că nenorocirile anului 1848 s’ar trage dela golanii cari n’au nici curţi, nici hambare”. Negură adaogă că „dacă s’ar putea scrie istoria averilor private” , nu golanii ar fi aceia cari ar trebui să se ruşineze „şi nici şi-ar scoate unii averea înainte ca o calitate de onoare”. Şi Mihalachi Cantacuzin are câteva întâmplări la aceeaş „Chestie a zilei” de Istrati. Articolul plin de umor al lui M. Cantacuzin a apărut tot în Steaua Dunării, la 3 iulie 1856. Reprooducând o frază din N. Istrati în care acesta spune că întrunirea (cu înţelesul de Unire, de Unire a Principatelor) „deşteaptă în unii mari sperări şi în alţii mari temeri”, Mihalachi Cantacuzin scrie: „Se înţelege, [noi unioniştii] socotim pe cei cu sperări, pe acei ce vor unirea şi progresul. Acei cu temerile, de ce se tem? Nu cumva de stârpirea abuzurilor?“. Şi, mai departe, la argumentul absurd invocat de reacţionarul Istrati împotriva faptului că din două provincii mici unii caută să facă prin unire o ţară mare când tocmai împărăţii mari au dispă(Cetiti continuarea în pag. II-a) n ' aTb A T I I MOTIV BINECUVÂNTAT... , Elevii colecţionează,cutii, de chibrituri pentru un premiu. Iar ca să-şi procure cutiile — el fumează tutun... . , , , Kix Jt 'Li t.'}'cDF A °*r*t*L. jL*W~ o dUi i ~/( i’ //fh Finalul cărţii poştale a lui P. Cerna părute în. „Gândirea” completează testimoniul său artistic, dacă nu cumva se vor da la iveală altele, postume. S’a glosat oarecum asupra pasiunii sale heraldice şi de pictor miniaturist. Şi una şi cealaltă sunt revelatoare asupra caracterului operii întrerupte. Mateiu Ion Caragiale nutria o nobilă patimă pentru trecutul nostru istoric şi pentru trecut mai în genere, ca o categorie ideală a omenescului. Primele sale poezii, dintr’un manuscris poate mai întins, intitulat „Pajere” redau aspecte din istoria noastră naţională. Aceste sonete amintesc stăruitor „Trofeele” lui Heredia, cu care rivalizează in culoare, conciziune şi desăvârşire. Să cităm, alături de acelea culese in „Anto(Citiţi continuarea în pagina II-a)