Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)

1936-01-25 / nr. 15954

asul so—No. .8 pagini Sâmbătă. Ianuarie 1936 T*mtmn A TfiPT« AL. V. BU­DIMAN 1888—1897 * UKJJA J OKI. CONST. MILLE 1897—1926 abonamente 1 Ia dubi°ata“ ' 3 LEI I BIROURILE: București, Sfr. Const. Miile (sărindar) No. S—7—9 telefoane. | La Cameră s’a propus modificarea procedurii divorțului. ...Pentru menajul Dinu Brătianu- Ziua Unirii 24 Ianuarie este sărbătoarea Unirii. In România mică, 24 Ianuarie în­semna Unirea Principatelor. După războiul de întregire, 24 Ianuarie a fost zi sorocită pentru unirea pro­vinciilor dezrobite. Două acte istorice, cele mai im­portante acte din istoria României, sunt comemorate deci.­in aceiaşi zi, Unirea Principatelor a însemnat întemeierea regatului vechiu, fără de care nu ar fi fost cu putinţă în­tregirea României în 1919. In amândouă aceste acte istorice, sunt lucruri cari trebue subliniate, mai ales astăzi. Atât Unirea Principatelor, cât şi făurirea României Mari s’a făcut cu concursul partidelor politice, prin aceste partide, cu autoritatea şefi­lor acestor partide. In timpul dic­taturii exercitate de clasa boerească, Principatele au trăit despărţite, adeseori s’au aflat chiar­­în război. Rivalităţile dintre domnitori, ambi­ţiunile diverselor clici de boeri cari aspirau, toate, să pună mâna pe pu­tere prin influenţe oculte — au luat sfârşit numai atunci când partidele politice au fost destul de târî şi fruntaşii lor au avut destul presti­giu, ca să pună capăt unei jalnice epoci de lupte fratricide. Când aceste partide, cu toate scă­derile lor inerente oricărei tovă­răşii de oameni, au realizat totuşi acte atât de importante, ce ridicată pare critica pe care o fac astăzi, extremiştii de dreapta, in numele regimului dictatorial! In al doilea rând, la 1859, ca şî la 1919, cei ce au infăptuit şi prezi­dat actele Unirii au fost — toţi sau, în orice caz, mai toţi — nu numai oameni de partid, dar au fost demo­craţi. România mică de eri, România mare de azi sunt amândouă, reali­zări profund democratice. Ele au iz­­vorit din marile curente generoase de libertate cari au animat aceste vremuri. Aceste grandioase înfăp­tuiri înseamnă triumful libertăţii împotriva tiraniei. Cei cari se ridică azi cu atâtea calomnii, contra democraţiei, uită că România trăeşte pe principiul democratic şi nu poate trăi decât pe acest principiu. In sfârşit, în amândouă aceste acte — la 1859, ca şi la 1919 — am avut sprijinul întreg al Franţei. Prin Franţa, am putut împlini idealul na­ţional. Cei cari, in numele unui fals na­ţionalism, ne mână azi spre o poli­tică alături de Germania, uită că Germania nu ne poate fi prie­tenă, că Germania ne este şi ne ră­mâne duşmană. Acestea sunt învăţămintele cari se desprind cu puterea evidenţii din cele două mari acte istorice, cari vor fi comemorate mâine. A d. Ce, mult sta îndepărtat­­de noi, ce mult s’a adâncit in trecut, figura lui olandă şi amicală! Şi doar nu sunt mai mult de 17 ani­, din ziua­ in care „iremediabil ostenit de viaţă” el a fă­cut gestul suprem. Uitat ? Nu, de­si­gur. (Vorbesc mai ales de prieteni). Dar ori cum departe, pierdut in ceaţa ce­nuşie a lucrurilor peste care au trecut ani lungi şi­ grei... . • Cred că iluzia aceasta de distanţă şi ţie perspectivă, se datoreşte condiţiilor extraordinare şi absurde ale existenţei noastre de l­a război încoace. Aşa de ex­traordinare şi de absurde, pentru noi, cei, cari in timpul marei­­conflagraţii­ ne găseam trecuţi de vârsta de 30 de ani. Încât o bună­ parte din existenţa noa­stră,­­cea de dinaintea epopei tulburi ,in care ne aflami, —ne apare ca o exi­stenţă alta, cu totul deos­ebită de cea, de azi şi aproape străină, de noi înşine. Uneori am sentimentul că drama ne­fericitului meu amic n’ar fi din lucru­rile care s’au întâmplat in realitate; că sursa adevărată, e ceeace a conservat amintirea mea, ar fi o veche, tulbură­toare lectură. Dar câte reziduri de vis, de impresiuni şi emoţiuni artistice, nu se infiltrează în amintirile noastre­ di­­formându-le, transformându-le, alte­­rându-le! Oricum, moartea lui A. Stevenian- Rodion, a rămas pentru mine o dure­roasă enigmă. „Ostenit de viată“, era, de­sigur. Dezamăgirile lui, intensificate in nevroza generală a războiului, îl îm­piedecau de a-și face mari iluzii despre viitor. Dar dezolarea lui nu s’a trădat nici odată prin semne vizibile şi clare; ea a fost, se pare, mi mare secret, — marele, teribilul secret al vietei lui... Acum ch­iar, când imi întorc privirea la trecutul acesta, la lucrurile acestea, la tristeţea aceasta,­ tot ce reuşesc să evoc mai intensiv­ şi mai clar, e mai ales uimirea, stupoarea, pe care mi-a provocat-o vestea morţei lui neaştep­tate; şi împreună cu ea, lumina clară, diafană,­ incomparabilă, din dimineaţa aceea de Septembrie, în a cărei infinita dulceaţă, moartea aceasta mi-a apărut mai neînţeleasă încă, mai absurdă, de­cât era de fapt în raport cu cauzele ei presupuse. Eug. Herovanu CARNETUL MEU POETUL RODION Glose politice... LEADERUL La Inceptul şedinţei de azi a Camerei am avut noui scene vio­lente, din nenorocire atât de obiş­nuite in actualul parlament. In cursul unei intervenţiuni a d-lui Madgearu, majoritatea a dat dovadă de o nervozitate inad­misibilă. Majoritarii s’au dedat la atacuri violente şi invective, care au uimit pe neobişnuiţi şi pe cei ce se aflau în tribune. Nervozitatea aceasta, inexplica­bilă în fond, dar explicabilă fiindcă se raportă la o chestie iri­tantă a zilei, arată că majoritatea nu are stăpânirea de sine şi nici nu există omul care s-o conducă. Scandalul nu împiedică scoa­terea la iveală a adevărului. El creiază însă o prezumţie defavo­rabilă pentru guvern. Or, tocmai de acest lucru, majoritarii au tot interesul să se ferească. Tot răul provine de acolo că d. Gh. Tătărescu dezinteresăndu-se complectamente de parlament — unii pretind că de fapt îl şi des­consideră — n’a crezut de cu­viinţă să desemneze o mare per­sonalitate, care să formeze legă­tura dintre guvern şi majoritate. Lăsată la voia ei, majoritatea apreciază utilitatea politică, aşa cum îi convine, şi deoseori pune mai presus interesul politic, por­nirea, rancuna sau ura personală. Cum, însă, atitudinea Camerei se judecă după ceea ce se întâm­plă, s’a ajuns la o încordare, care poate duce la grele consecinţe. După violenţele de om­, unii au început să vorbească despre o eventuală retragere a naţional­­ţărăniştilor din parlament. Fireşte , nu s’a ajuns încă până acolo. Are, însă, D. Tătă­rescu interesul să împingă lucru­rile la extrem? Dacă nu, dece nu intervine la timp, dece nu desem­nează un leader al Camerei, gra­ţie căruia majoritatea să poată şti ce vrea şi ce nu vrea guver­nul? GĂRZILE „Viitorul” continuă să combată ideia gărzilor. El găseşte că legile în fiinţă apără suficient dreptul de manifestare politică şi deci nu ar fi nevoie de gărzi ţărăneşti în plus. In principiu, oficiosul liberal are dreptate. Legi, care garantea­ză ordinea, există. Dacă n’ar fi decât chestiunea legilor, nimeni n’ar ridica cel mai mic protest. Legi există. Ceeace nu există, este aplicarea lor. E doar vechea racilă a ţării noastre: legile care nu se aplică. Şi dacă este astfel, atunci dece se miră „Viitorul” că oamenii po­litici, nefiind apăraţi de cine tre­­bue, îşi alcătuesc gărzi, care sâ-i apere? Este ceva­ specific parti­dului naţional-ţărănesc? N’a a-­f­flat până acum oficiosul liberal că sunt şi conducători de organi­zaţii judeţene liberale, cari au în­fiinţat iii diferite sectoare gărzi de încrede, în mijlocul cărora a­­par, atunci cănd vizitează sec­toarele şi comunele? Dacă va cerceta va afla in această pri­vinţă lucruri interesante şi va afla mai cu seamă că s’au insti­tuit acele gărzi cetăţeneşti libe­rale în judeţele, in care cuziştii duc luptă violentă, şi împotriva liberalilor. Şi dacă este astfel, ce se alege din teoria „Viitorului”? Sever Cum se formează naţiunile . I ——■— ■ Modelul lui Gingis -Kan — Dela corespondentul nostru din Paris — Am anunţat într’un articol prece­dent, în care am căutat să explicăm de ce Gingis-Kan a ajuns să fie azi la modă, că vom vorbi de o lucrare recentă, închinată marelui cuceritor mongol. Făcându-o în cele ce ur­mează, ţinem să spunem din capul locului că scopul recenziei nu este povestirea vieţii lui Gingis-Kan şi a războaielor lui — aceasta se gă­seşte în toate cărţile de istorie — ci povestirea unor fapte, scoase din aventurile fantastice ale şefului mongol, cari au un caracter de actualitate. Lucrarea de care ne servim se datorează unui autor francez, d. Fernand Grenard. Ea a apărut acum un an şi jumătate în editura Armand Colin din Paris. Titlul este „Gingis- Kan“ şi cu toate că nu suntem de acord cu unele din teoriile ce am găsit acolo, cartea nu ni se pare mai puţin remarcabilă. In orice caz este foarte instructivă. Ea lămureşte multe probleme istorice şi multe probleme curente. Iată, de pildă, una: aceea a rasselor. Imensul im­periu al lui Gingis-Kan, constituit, la sfârşitul veacului al 12-lea şi la în­ceputul celui de al 13-lea, a fost populat cum e uşor de înţeles, de nenumărate seminţii. Sub guverna­rea mongolă, care a ţinut mai bine de un secol şi jumătate, toate ace­ste popoare, unite sub aceeaş con­ducere, s’au amestecat mult. Cuce­rirea, spune d. Grenard, s’a făcut prin mijloace barbare, dar după a­­ceea guvernarea mongolă a fost bună. Un fel de administraţie ro­mană, deşi exercitată de mongoli nomazi, de locuitori de stepe. Vom reveni asupra acestui punct.. Pentru moment, ne menţinem la chestiunea rassei. NOTA ETNICA ■ întrebarea ce se pune este dacă succesele în războae şi politica gu­vernamentală inteligent făcută de­ hoardele mongole din veacurile er­rata­te trebue să se explice prin vir­tuţile etnice ale nomazilor lui Gin­gis-Kan. D. Fernand Grenard scrie: „Una din greşelile fundamentale ale istoricilor din veacul al 19-lea a fost că au atribuit o valoare excesivă chestiunii etnice, că au prezentat e­­voluţia umană ca fiind rezultatul dezvoltării şi rivalităţii diferitelor popoare, definite prin russa şi limba lor. In realitate, poporul ca factor politic, este un fenomen secundar. Poporul este produsul statului, al Imperiului, al Cetăţii („Cité“), ame­stecul adesea eterogen al unui şef care l-a supus. Acţiunea colectivă, o­­peră a unei organizaţiuni artificiale, este aceea care creiază unitatea, mândria, patriotismul unui grup uman. Strămoşul comun nu este de­cât autorul clanului. Limba comună face pe cei cari o vorbesc să fie di­vizaţi intre ei“, întreruperii citatul pentru o ob­­servaţiune. D. Fernand Grenard vorbeşte de rostul poporului ca factor politic secundar în raport cu chestiunea etnică. Aceasta însem­nează că nota etnică, conţinutul et­nic al unei naţiuni nu joacă rolul ce se crede şi pe care îl atribue na­ţionalismul rassist. Ceea ce uneşte o comunitate şi formează o naţiune nu este etnicismul, ci este convie­ţuirea într’un stat al popoarelor de diferite obârşii etnice, topirea şi dispariţia diferenţelor etnice, sau cum spune d. Grenard, acţiunea co­lectivă, o acţiune care este opera «»*•*/-»! O­­rfîti i-M O lp. * îpCrîC — UU’vI KJi 5,U.iilZ­ tZ.y ■ MU l iu Uiivmiv. latie comună, şcoală, în zilele noa­stre: presă, radio, etc. RĂZBOIUL Şl DIPLOMA­­TIA Dar să continuăm citatul: „Gingis-Kan n’a fost instrumen­tul poporului mongol; el a fost au­torul acestui popor. Pentru urcarea la putere, el n’a fost ajutat de sen­timentul natural și prealabil de so­lidaritate intre triburile mongole. A­­cestea se epuizau în luptele ce du­ceau unele contra, celorlalte. Cea mai mare caznă pentru Gingis-Kan a fost învingerea şi adunarea sub un singur sceptru a triburilor mon­gole. De altfel, cuvântul „mongol” nu se aplică tuturor cari vorbeau limba mongolă. „Tătarii cari vorbeau mongola, nu sunt mongoli propriu­­zişi... Tătarii au fost adversarii cei mai înverşunaţi şi mai tenaci ai lui Gingis-Kan. Dar când acesta deveni împăratul august,­­ stăpânitorul O­­rientului şi al Occidentului, toţi tă­tarii ch­iar şi turcii, pentru a se îm­părtăşi de gloria lui, voiră să fie mongoli ca­ dânsul şi prelinseră că au fost totdeauna mongoli. Atunci, numai atunci, a apărut o naţiune mongolă, complexă în elementele ei, unită in acelaş spirit“. Acelaş proces al formării naţiu­nilor, remarcăm noi, a fost peste tot. Statele naţionale de azi sunt rezultatul întrunirii sub aceeaş gu­vernare a unor popoare cari nu a­veau nimic comun între ele din punct de vedere etnic şi nici din cel al lim­bii. Franceza este limba supra­pusă bretonei, provensalei, bascei, flamandei, etc. Ca şi ger­mana. De aceia nu se poate vorbi în mod cinstit de o russă franceză, germană, etc. sau de un sânge fran­cez, german şi aşa mai încolo. De aceia noţiunea de rassă şi de sânge, în sensul pe care hitleriştii îl dau acestor cuvinte, este un lucru ne­cinstit. Este o minciună şi un fals. Dacă reflectăm la felul cum s’au constituit naţiunile, vedem că la bază, — la foarte multe din ele — au fost acţiuni ca cele ale lui Gin­gis-Kan, a fost războiul și diploma­ția. Nîcăiri n’a fost motivul etnic; n’a fost rassa. *+ Dar n’am terminat cu lucrarea d-lui Fernand Grenard. Vom con­tinua în alt număr. Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU Mateiu Ion Caragiale MATEIU ION CAR­AGI­ALE Numele literar al lui Matei Ion Caragiale datează din Aprilie 1912, când „Viaţa Românească“ de la Iaşi i-a publicat un grup compact de douăsprezece sonete : Clio, Proho­dul războinicului, Noapte roşie, Că­lugăriţa, Boerul, Aspra, înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trântorul, Curţile vechi şi poema în terţine, Lauda cuceritorului. De­butantul era în vârstă de 27 ani. In acea vreme, Ion L. Caragiale se afla la Berlin. A cetit revista, pe care o primea regulat şi unde în­suşi colaborase cu Kir­­anulea. Ce răsunet emotiv va fi stârnit li­teratura fiului său mai mare, răz­leţit, e greu de ştiut. Poate că în acest fel afla întâi de vocaţia scrii­toricească a întâiului său născut, care probabil nu-l consultase înain­te de a-şi fi luat sborul. In orice caz bătrânul Caragiale, mai simţitor decât îi era faima, nu a rămas impa­sibil. A comunicat revista poetului P. Cerna, care se afla la Lipsea, pregătindu-şi doctoratul în filozofie şi i-a cerut avizul de cunoscător. Cérna i-a răspuns printr-o carte poştală : Iubite nene Iancule, Băiatul d-tale e un talent remar­cabil. L’am­ cetit cu o plăcere deose­bită. Cele mai multe din poeziile lui sunt numai schiţe, momente prinse în versuri bine legate; dar ce fru­moase imagini şi câtă poezie e In li­nele din ele, şi cât meşteşug de ca­racterizare dovedesc altele. Trecu­tul nostru tot — înviat în câte­va rânduri ! De mult n’am mai cetit o strofă aşa de minunată, cum e aceasta bu­năoară ; Desprins din stemă parcă, spre de­părtări senine, Un corb bătrân şi 'ntinde puternic negrul zbor, Şi’n liniştea adâncă, din când în când, uşor, Din ulmi cad frunze moarte, plu­tind în? clipe line. Te felicit din inimă, nene Iancule! O parte din bogatul d-tale talent a întinerit in odrasla d-tale, luând o formă proprie și făgăduind flori, care nu se scutură nici­odată. al d-tale prea plecat, CERNA LEIPZIG, 3/16 Iunie 1912. De-a curmezișul adresei. Cara­giale, corespondent meticulos, a în­semnat, în cursive înălţate şi de două ori subliniat: Răspuns IS-VI. Ni-l putem, în substanţă, recon­stitui acest răspuns , onctuos, plin de salamalecuri, mulţumind poetu-I lui pentru bunele aprecieri şi invo­când numele Domnului ceresc ca prevederile să se împlinească. Peste trei zile, marele Caragiale închidea ochii pentru totdeauna. U­­nul din cele din urma gânduri ale sale se îndreptase astfel către fe­ciorul îndepărtat, ca o binecuvân­tare părintească, din pragul călăto­riei către cele veșnice. * Ceea ce caracterizează în primul rând literatura lui Mateiu Ion Cara­giale, este grija perfecţiei formale. Un corolar al acestei însuşiri e puţi­nătatea producţiei. Ca şi cum geniul tatălui s’ar fi scindat, spre a se continua prin fiii săi, Mateiu a moştenit dela părin­tele său cultul religios al desăvâr­şirii, iar Luca, spontaneitatea sa verbală, spiritul improvizator. Iar ceea ce li s’a transmis comun şi in­­diviz, a fost curiozitatea de a şti, de a se instrui auto-didactic, de a cu­prinde în toate direcţiile, enciclope­dic, în afară de o instrucţie şcolară, necomplectată. Despre Luca, răpit de o boală cumplită, la vârsta de 28 ani, a scris, la un an de la moartea sa ca un martor intim şi plin de simptie, d. Vintilă Russu-Şirianu, câteva preţioase însemnări (în Flacăra, VII, No. 30, 1922). Scrie­rile sale, in cea mai mare parte ine­dite, rămân sa fie cercetate şi cer­nute, ca să nu se piardă ceea ce me­rită să dăinuiască. Despre persona­litatea omenească a lui Mateiu Ion Caragiale, e de dorit ca să refere cineva din puţinii săi cunoscuţi. Fire închisă, necomunicativă, orgo­lioasă, dar cu atât mai sensibilă, de un accent interior, Mateiu Ion Caragiale a avut o atingere rară, cu viaţa publică a literilor. Nu s’ar putea spune că n’a cunoscut succe­sul. Publicarea sa de către „Viaţa Românească”, prima revistă litera­ră în epocă, era desigur o cinste pentru un începător. Editura „Cultura Naţională” i-a publicat în condiţii de tipar excep­ţionale, povestirea „Remember” (1924), primită cu un succes de sti­mă, care îi era de ajuns, de vreme ce autorul nu­rmărea răsunete sgo­­motoase de publicitate. Densa pro­ză din „Craii de Curte Veche”, (Cartea Românească, 1929), a fost onorată cu premiul cel mare de ro­man al Societăţii Scriitorilor Ro­mâni, din 1930, după ce culesese o­­magiul unei pagini al ziarului „Ul­tima oră” (1 Maiu 1929), cu colabo­rarea dd. Ion Barbu, Emanoil Bucu­­ra, Ion Pillat şi alţii. Cu toate aces­tea, recunoaşterile publice şi soli­citările admiratorilor nu i-au sti­mulat scrisul, de o zgârcenie su­perlativă. Avea pe şantier două ro­mane : „Soborul ţaţelor” — între­zărit în „Craii de Curtea Veche” — şi „Sub pecetea tainei”, pare-se for­mând ciclu, trilogie. Fragmentele a­ La primul vot de încredere pe care l-a obţinut d. Laval în Cameră, du­pă eşuarea planului de la Paris, co­mentariile presei au fost de două feluri: deoparte convingerea că vo­tul este semnul unui succes durabil, de alta scepticismul cel mai accen­tuat, pornit de la convingerea că de­putaţii menţinuseră cabinetul pen­tru motive de ordin general şi nici­decum pentru politica sa externă. Ziarul nostru a susţinut teza a­­ceasta din urmă. Dovada ei era în­suşi discursul d-lui Laval, în care d-sa prezenta politica externă a gu­vernului aşa cum ar fi trebuit să fie, nu aşa c­um a fost. Intre gu­vern şi ori puţi­n,uni­tate de­ Ca­­meră dezacordul era vădit. Nu lip­sea decât formula, de succesiune, pentru a se produce votul de neîn­credere. Faţă de aspectul acesta , al lucrurilor, am presupus , că demisia se va declanşa pe la 20 ianuarie, o­­dată cu şedinţa consiliului Ligii, pe tema extinderii sancţiunilor. Evenimentele ne-au adus confir­marea ipotezei. Eri, ,d. Lava] şi-a­ prezentat demisia, după ce miniştrii radical-socialişti îl înştiinţaseră că nu mai pot colabora cu d-sa. Nu a fost nevoie de votul Camerei. Manifestaţiunile radical-socialiste din ultima vreme, cu toată neclari­tatea lor, au convins pe d. Laval că retragerea este singura soluţiune. Politica urmată de d-sa faţă de Li­ga Naţiunilor, deşi corectată pe a­­locurea, nu constituia un titlu de încredere pentru opinia publică franceză. Linia generală preconizată şi apli­cată de Aristide Briand nu mai funcţiona in mâinile d-lui Laval. Printr’o concepţie încă neclarifica­tă, fostul şef de guvern de până ori răsturnase metodele diplomaţiei de­mocratice, aducând în locul lor par­fumul vechiu şi efectele nocive ale diplomaţiei de cabinet. Simpatia d-sale pentru d. Mussolini, datorită probabil faptului că amândoi aceşti oameni politici au plecat de pe bari­cadele stângii extremiste pentru a se întâlni în câmpurile dreptei, e­­zitările d-sale în politica de securi­tate (a slăbit principiul asistenţei mutuale automate) l-au făcut ne­popular în Cameră, unde sentimen­tul majoritar este de stânga şi în orice caz pentru Geneva. Planul de conciliaţiune conceput la 8 Decembrie la Paris, despre care s’a spus că ar fi inspirat din do­rinţa de a se da o satisfacţie abso­lut nemeritată d-lui Mussolini, a în­semnat piatra de încercare, pentru d. Laval. Consecinţele se văd astăzi. Guvernul cade pe o chestiune pri­mordială: seriozitatea politicii ex­terne. In conjunctura internaţiona­lă atât de penibilă pe care o creiază Germania şi Italia, ministrul de ex­terne al Franţei nu poate să ezite. El trebue să se întoarcă la strălu­cita democraţie a statelor şi vigu­roasa apărare a Societăţii Naţiuni­lor care făcuse până acum câtva timp liniaritatea politicei externe franceze. In ce priveşte problemele inter­ne, cabinetul Laval nu a avut un rol mai mare decât l-ar putea a­­vea formaţia de m­â­ine. Apărarea francului nu mai este acută. Ligile fasciste nu au fost dizolvate, ci au început să se destrame de la sine. Costul vieţii nu a diminuat sensi­bil. Adevăratele reforme nu le-ar putea realiza decât guvernul care va ieşi din alegerile de la 5 Aprilie. Şi dacă, acum d. Lebrun va che­ma un­­cabinet de expectativă, com­pus pe trunchiul radical-socialist, a­­legerile nu ar fi exclus să dea mai târziu un guvern al Fron­tulu­i popu­lar, plecat în lupta electorală pe aripile unei lozinci în care pătrund ecouri din marea revoluţie: „pâine, pace şi libertate”. Mircea Grigorescu I. D. Laval a demisionat HOTE CĂLĂTORII au aruncat din tren pe un pungaş de buzunare, prins asupra faptului. Neîncrederea populară în poli­ţia şi’n justiţia ţării. * VASUL „Femme”, comandat de un căpitan femee, a făcut cu bi­­ne înconjurul lumii. Fiindcă n’a fost nici un bărbat pe bord... * UN doctor dela Asigurările So­ciale care reducea salariile cole­giilor, a fost dat în judecată pen­tru fraude. Acum se explică de ce făcea el reduceri, ca să aibă de unde lua... * Pe urma afacerii „Cagero” va mai intra un mituitor la pușcărie. Și, probabil, nici un mituit... «• D. TĂTĂRESCU cochetează cu elementele de dreapta. On revient... Alături de primul ministru, d. Inculeţ trage sforile politicii ro­mâneşti. Şi să se mai spună că provin­ciile nu s’au unificat perfect su­fleteşte cu noi... CHESTIA ZILEI GREUT­ĂȚILE D. GH. TĂTĂRESCU: Cum suporţi greutăţile de la picioare? D. INCULEȚ: Foarte greu şi mi-e teamă să mi mă răstoarne... Din culisele Unirii de BARBU LAZĂREANU Separatismul celor cu... fălci! A 77-a aniversare a Unirii ce­lei vechi o vor sărbători, de­si­gur, toate grupările politice. în­doială nu poate fi că vom afla articole festive şi în presa ace­lor înjghebări de clanuri ale urii şi restricţiilor­, ai căror antecesori ideologici şi militanţi de-ar fi iz­butit cumva atuncea (intre 1856 şi 1859), Moldova şi Muntenia rămâneau, pentru multă vreme, despărţite. Până unde au mers acei înain­taşi ai exclusivităţii şi protago­nişti ai­­ suprimării drepturilor faţă de celelalte categorii de ce­tăţeni — ca să se poată păstra ,,ordinea” veche — o putem des­prinde din polemicile presei de atunci între unionişti şi separa­tişti. In fruntea „istoralului” ca pur­tător de pană — în proză, şi în versuri — stătea vel-postelnicul (marele postelnic) Nicolae Istrati. Cărticica lui „Crestia zilei” a­­părută în 1856 este breviarul se­paratismului. Ceea ce cuprinde, ca gânduri ruginite şi ca denunţuri deghi­zate către Poartă, această bro­şurat se poate vedea din răspun­surile limpezi ale unioniştilor, date cu deosebire in ziarul lui Mihail Kogălniceanu „Stepa Du­nării” (care fuzionând cu­ „Zim­brul” şi „Vulturul” va deveni cu începere dela 2 Ianu­ar 1859, Steaua Dunării Zimbrul şi Vul­turul). Răspunsurile acestea încep cu spirituale Luări-aminte la „Che­stia zilei” publicate în sus-amin­­titul ziar, in numărul dela 30 Iu­nie 1856. Semnatarul acestor „Luări-a­minte”, Ion Negură, spune că din broşură separatistului vel-postel­­nic ar reeşi că nenorocirile anului 1848 s’ar trage dela golanii cari n’au nici curţi, nici hambare”. Negură adaogă că „dacă s’ar putea scrie istoria averilor pri­vate” , nu golanii ar fi aceia cari ar trebui să se ruşineze „şi nici şi-ar scoate unii averea înainte ca­ o calitate de onoare”. Şi Mihalachi Cantacuzin are câteva întâmplări la aceeaş „Che­stie a zilei” de Istrati. Articolul plin de­ umor al lui M. Cantacuzin a apărut tot în Steaua Dunării,­­ la 3 iulie 1856. Repro­o­ducând o frază din N. Istrati în care acesta spune că întrunirea (cu înţelesul de Unire, de Unire a Principatelor) „deşteaptă în unii mari sperări şi în alţii mari te­meri”, Mihalachi Cantacuzin scrie: „Se înţelege, [noi unioniştii] soco­tim pe cei cu sperări, pe acei ce vor unirea şi progresul. Acei cu temeri­le, de ce se tem? Nu cumva de stâr­­pirea abuzurilor?“. Şi, mai departe, la argumentul absurd invocat de reacţionarul Istrati împotriva faptului că din două provincii mici unii caută să facă prin unire o ţară mare când tocmai împărăţii mari au dispă­(Cetiti continuarea în pag. II-a) n ' aTb A T I I MOTIV BINECUVÂNTAT... , Elevii colecţionează­,cutii, de chi­brituri pentru un premiu. Iar ca să-şi procure cutiile — el fumează tutun... . , , , Kix Jt 'Li t.'}'cDF A °*r*t*L. jL*W~ o dUi i ~/( i­’ //fh Finalul cărţii poştale a lui P. Cerna părute în. „Gândirea” completează testimoniul său artistic, dacă nu cumva se vor da la iveală altele, postume. S’a glosat oarecum asupra pasiu­nii sale heraldice şi de pictor mi­niaturist. Şi una şi cealaltă sunt re­velatoare asupra caracterului ope­­rii întrerupte. Mateiu Ion Caragiale nutria o nobilă patimă pentru tre­cutul nostru istoric şi pentru tre­cut mai în genere, ca o categorie ideală a omenescului. Primele sale poezii, dintr’un manuscris poate mai întins, intitulat „Pajere” redau aspecte din istoria noastră naţio­nală. Aceste sonete amintesc stă­ruitor „Trofeele” lui Heredia, cu care rivalizează in culoare, conci­­ziune şi desăvârşire. Să cităm, alături de acelea culese in „Anto­(Citiţi continuarea în pagina II-a)

Next