Agenda, octombrie-decembrie 2003 (Anul 14, nr. 40-52)

2003-11-01 / nr. 44

SENZA rIONAL pag 3 Supărat pe indiferența­ autorităților și oamenilor de afaceri, artistul plastic Bata Mich­anov vrea să mute lucrările la Caransebeș „Trăim într-o epocă a subculturii și aceasta este o realitate la nivel glo­bal. Neobarbaria ne bate la poartă. Globalizarea economică își spune cuvântul și în artă și pune astfel în legitimitate subcultura de tip ame­rican, așa-numită cultură Coca-Cola. De aceea, am făcut un apel către inte­lectualii europeni, document pe care l-am trimis inclusiv Parlamentului European” Cum a ajuns un român în Germania Pe 23 aprilie 1943, se naște, la Timișoara, Baia Marianov. în 1970, absolvă Secția de sculptură a Insti­tutului „Nicolae Grigores­­cu” din București. în 1982, soția sa, Fulga, tot timi­­șoreancă și tot artistă plas­tică, a plecat în Germania, la studii, și nu s-a mai întors. Familia s-a întregit abia peste doi ani, în 1984, când Bata a emigrat legal, împreună cu cei doi copii: Branco și Vladimir. „Este greu de presupus ca într-o metropolă cum este Frankfurtul să te aștepte cineva cu brațele des­chise”, își amintește ar­tistul. „Pur și simplu tre­buie să pornești de la zero absolut. Am luat mapa cu lucrări sub braț și am în­ceput să bat Frankfurtul în lung și-n lat, pe la toate galeriile de artă unde cre­deam că voi găsi înțele­gere și sprijin. Schema este simplă: bați la ușă, îți deschide, zâmbitor, ga­­leristul. Zâmbește până în clipa când constată că ești doar un artist și nicidecum cumpărător. Atunci se în­tunecă la chip și-ți spune nu, nu, mulțumesc. Iar tu insiști. Măcar priviți la ceea ce lucrez. Nu, nu. Și atunci tu îi spui că ai putea fi un nou Brâncuși sau un nou Picasso. El­ astăzi am au­zit a treia oară acest lucru.” Două mii de mărci de la președinte în clipa de față, Bata Marianov trăiește ca artist liber-profesionist. Deține un atelier în orașul Frank­furt, pe care l-a primit în urmă cu vreo 14 ani. A fost atunci o întreagă poveste, își amintește artistul zâm­bind amar. Plecat din „ra­iul socialist” plin de spe­ranțe, și-a dat seama că nici în putredul Occident artistul nu se bucură de un respect mai mare, întrucât nu a găsit înțelegere la mai-marii orașului-gazdă în a obține un spațiu de lucru, a trimis o scrisoare Ambasadei Republicii De­mocrate Germane la Bonn, prin care a solicitat „azil cultural”. Copii ale acestei misive le-a ex­pediat apoi tuturor politi­cienilor mai importanți din Germania Federală. „Cel mai drăguț a fost președ­intele german, Waitsăcker. Mi-a trimis de ziua mea două mii de mărci”, po­vestește Bata. Un exem­plar al protestului său a ajuns și la Dipken, prima­rul Berlinului de Vest, în­tâmplător în același partid cu edilul șef al orașului Frankfurt. Acesta i-a tele­fonat omologului său și l-a rugat să-l ajute pe român. Bata a ajuns pe o listă de urgențe și, după doi ani, a primit un atelier din partea orașului. „Le tot repetam și chaffi! Trăim într-o epocă a subculturii și aceasta este o realitate la nivel global. Neobarbaria ne bate la poartă. Globaliza­rea economică își spune cuvântul și în artă și pune astfel în legitimitate sub­cultura de tip american, așa-numită cultură Coca- Cola. De aceea, am făcut un apel către intelectualii europeni, document pe care l-am trimis inclusiv cancelarului german Ger­hard Schröder, și Parla­mentului European”. Bata Marianov este însă la fel de supărat și pe „băcanii penru confuziile. Una din­tre confuzii este că se vor­bește foarte mult despre turismul cultural și nimeni nu știe să explice ce anu­me acoperă acest ter­men. Deci aceia care au pensiuni și restaurante la Gărâna și-și tipăresc afișe cu reproduceri ale sculp­turilor noastre fac turism cultural, iar când eu le solicit sponsorizare, îmi întorc spatele. Acesta este turismul lor cultural... Ce facem cu frumoasele noastre idealuri? Ne re­zumăm la manele, mititei și bere în loc să promo­acest lucru îl înțelegeau cu mare greutate. E­ adevărat că la noi cârnații sunt foar­te buni, berea, excelentă, iar untul de masă, de ca­litatea întâi, însă eu nu pentru asta am venit la voi. Am venit să continuu un discurs cultural, care mi-a fost interzis în România." Artistul, un dar sau o povară? „Acolo, în Germania, breasla artiștilor este ca o asociație de papagali, spune Bata. Totul decurge pe principiul, ai o galerie care te vinde, ești genial. Dacă nu te vinde, ești un mare nimic. Vânzarea de artă se bazează pe același principiu de cultură căzută pe mâna băcanilor ca și în România de astăzi: dis­tracție, manele germane care amuză o societate blazată. Hali-gali-geses­culturali” din România. Când, alături de Liviu Bu­toi și cu sprijinul logistic al lui Gheorghe Tăuș, a lan­sat Festivalul de Jazz de la Gărâna, avea planuri mari. Dorea să realizeze în acel sat cărășean un program cultural global, un centru cultural euro­pean. Cu regret, spune el, nu i-a reușit. Au început tot felul de disensiuni. Oa­menii cu care a pornit la drum nu au rezistat până la capăt. Fiindcă persistă acea mentalitate extrem de păguboasă, cum să ne îmbogățim cât­ mai repede și cum să ne aranjăm un al doilea salariu. Nicide­cum să depună efort, să muncească, povestește artistul, cu amărăciune. „Există o anumită realitate pe care nu o putem eluda. Până nu spunem lucru­rilor pe nume, vor per­văm valorile culturale?." Artistul, prin lume Cartea de vizită a lui Bata Marianov este im­presionantă. Dovada cea mai elocventă o cons­tituie, desigur, expozițiile personale și de grup și simpozioanele la care a luat parte. A avut urmă­toarele expoziții perso­nale la: 1969 -Galeria „Ateneul Tineretului” Bu­curești; 1973 - Galeria „Helios" Timișoara; 1974 - Galeria „L’Ascendente” Milano, Italia; 1975 - Ga­leria „Căminul Artei” Bu­curești; 1977 - Galeria „Helios” Timișoara; 1980 - Galeria „Il Fiore” Bas­­sano, Italia; 1982 - Ga­leria „Pro-Arte” Lugoj; 1984 - Galeria „Gradska Galerija” Piran, Iugosla­­via; 1988 - „International Centre of Congrese Ca­gliari” Sardinia, Italia; 1989 - Galeria „Brueckenturm” Mainz, Germania; 1990 - Galeria „Agora Art Gale­ria” Frankfurt am Main, Germania; 1992 - „Kuenst­­lerhaus” Frankfurt am Main, Germania; 1994 - „Auer- Platz” Heidelberg, Germa­nia; 1994 - „Kuenstler­­haus” Frankfurt am Main, Germania; 1994 - „Lein­­wandhaus” Frankfurt am Main, Germania; 1995 - Galeria „Eva Bauro” An­dora la Vella, Andora. Dar iază și expozițiile colective: 1974 - „Bastion „Timișoara; 1975 - „Sala Dales” București; 1978 - „Căminul Artei “ București; 1979 - „Sala Fr. Schiller” București; 1980 - „Sala Dales” București; 1981 - „Simeza” (cu Grupul „8+1") București; 1981 - „Muzeul Satului” București; 1981 - „Muzeul Partidului” Bucu­rești; 1982 - „Muzeul Parti­dului” (cu Grupul „8+1") București; 1985 - „Im Hof Gallery” (cu grupul „Al­batros”) Frankfurt am Main, Germania; 1986 - „Municipal Gallery” (cu grupul “Albatros”) Bad Camberg, Germania; 1991 - „National Museum of Arts” Belgrad, Iugoslavia; 1993 - „Maison du Che­­valliers Gallery” Carcason­­ne, Franța; 1993 - „Muni­cipal Museum of Lave­­lanet” Lavelanet, Franța; 1993 - „Simoncini Gallery” Luxembourg; 1994 - „Lein­wandhaus Gallery" Frank­furt am Main, Germania; 1994 - „Simoncini Gallery” Luxembourg; 1994 - „Se­cond Festival of Art" Abzac, Franța; 1994 - Beginning of the exhibition „Itine­ranta” Narbonne, Lavela­net, Franța, și Lerida, Spa­nia; 1995 - Andora La Vel­la, Andora; 1995 - Cap Rroig, Spania; 1995 - „Si­moncini Gallery” Luxem­bourg; 1996 - „Cultural Center Tecla Sala” Barce­lona, Spania; 1997 - „Luis de Aluria Hall” Aretoa, Spania. La toate acestea se adaugă și participările sale la cele 14 simpozioa­ne (tabere de sculptură) din țară și străinătate și prezența sa în opt cata­loage de artă din Româ­nia și de peste hotare. Un artist supărat fac pe „băcanii culturali“ /n^r/ /nu/£ r­c/^cra £­ /z____ mmm­t*.* ijH | iJUW­ ji Indiferență? Povestea este in­teresantă: în 1990, ve­nind în România să-și rezolve niște probleme personale, a fost invitat de un amic să meargă la Gărâna, unde acesta vroia să cumpere o casă. „Și în loc să o cumpere prietenul meu, am cumpărat-o eu. Și încă foarte ief­tin”, spune Bata. Acest lucru se întâmpla pe vremea când cocheta cu ideea de a-și cum­păra o căsuță în sudul Franței; în același an, soția sa, Fulga, și cei doi băieți ai lor, au venit să-și petreacă vacanța în proaspăta lor reșe­dință de la țară. Când s-au înapoiat în Ger­mania, Fulga i-a des­tăinuit că a făcut și ea o afacere: a cumpărat ceva teren... tot la Gă­râna. „Atunci ne-am întrebat ce putem face noi cu terenul, poves­tește Bata. De crescut vaci, nu ne pricepeam. Așa că ne-am gândit să facem un parc de sculptură monumen­tală." Și așa s-a născut Fundația Culturală „Ar­ca”. Cu sprijinul Minis­terului Culturii, al Con­siliului Județean Caraș- Severin și al câtorva sponsori, Bata a or­ganizat la Gărâna, în 1996, primul simpozion internațional de sculp­tură. A fost să fie și o ediție a doua și aceas­ta cu un an mai târziu, in 1997. Sculptorii au lăsat aici nu mai puțin de zece lucrări de artă care, actualmente, ex­puse fiind soarelui, fri­gului și ploii au început să se degradeze. Pen­tru a rezista in conti­nuare in asemenea condiții, este absolut necesară conservarea lor. Dar acest lucru costă și, din nefericire, autoritățile locale și oamenii de afaceri că­­rășeni rămân indife­renți. Atitudinea lor l-a determinat pe Bata să se gândească la muta­rea lucrărilor la Caran­sebeș, unde a găsit deschidere la edilii ora­șului. Probabilitatea ca Wolf­be­rg (Gărâna) să rămână fără impozan­tele lucrări de pe Dea­lul lui Bata Marianov este cu fiecare zi tot mai mare. Și cum Fes­tivalul de Jazz scârțâie și el din punct de ve­dere organizatoric, Gă­râna riscă să rămână doar un sat de vacanță al bogătașilor și nimic mai mult, este de pă­rere artistul. Pagină realizată de DUȘAN BAISKI

Next