Albina, 1948 (Anul 51, nr. 1-52)

1948-10-10 / nr. 39

Fragmente din „Scrisoarea pierdută“ „Dam aici două bucăți din „Scrisoarea Pierdută“. Cea dintâia arată cum măsluiau pe atunci alege­rile, liderii, „stăpânii jude­țelor“, și cum târguiau vo­turile. Cea de a doua e cu­vântarea goală a unui po­litician „istoric“, cuvântare în care năzbâtiile rostite acoperă interesele de clasă ce le apără și Cațavencu și Farfuride. Mai vedem aici la ce primejdioase a­­ui­reli ducea diversiunea­­„naționalistă“, sprijinită pe ura față de străini și atât de îndepărtată de adeve­­rata iubire de patrie. Caț­­avencu ajunge să ceară „să avem și noi faliții noș­tri“. ACTUL îN (Acelaș salon) SCENA I Trahanache, Farfuridi și­­ Brânzovenescu stau împre­jurul unei mese rotunde, studiind listele electorale: fiecare are câte un creion colorat în mână. BRÂNZOVENESCU: Șai­­zeci șinouă cu roșu, buni...., unsprezece cu albastru... ai lor..­tARELRIDI: Doispre­zece... TRAHANACHE: Cu Ena­­che Siripeanu. BR­ÂNZOVENESCU : Nici nu mai are drept de vot, de când și-a măritat fata.. Nu i­a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează merge la puș­­carie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puți­­nică răbdare... Da daca-i pu­tem aduce să voteze cu noi... FARFURICI: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e ușor, are procesul cu epitropia bi­sericii, săptămâna viitoare­­. dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?­.. BRÂNZOVENESCU: Adi­că cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să vo­teze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zaharia, vorba noastră? Adică „noi“, parti­­dul nostru, pentru cine vo­tăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu știm... TRAHANACHE: Mă rog, aveți puțintică... FARFURIDI: Nu știm... TRAHANACHE: Mă rog aveți... FARFURIDI: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu, Brân­zovenescu: „Mă tem de tră­­dare“... TRAHANACHE: Cum de trădare? BRÂNZOVENESCU: De­­aia, noi, astăzi, când am mi­rosit ceva cumva..­FARFURIDI: Ceva cum­va..­TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc... FARFURIDI: Ceva la mij­loc... TRAHANACHE: Ceva la mijloc? F­ARFURIDI : Da, așa dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie­ BRÂNZOVENESCU: Dar cel puțin s’o știm și noi. (Trahanache vrea să-l între­rupă fără să izbutească). FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân și cu N Iad Țepeș, neică Zaharia: „îmi place trădarea, dar...“ TRAHANACHE: Mă rog, ai puțintică... BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zaharia! Nu mai e vreme de așa lucru... Astă seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine în­cepe alegerea? TRAHANACHE: Da... FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pen­tru cine votăm? TRAHANACHE: Aveți puțintică răbdare! Pentru cine ați mai votat și până acuma ? BRÂNZOVENESCU: Nu înțeleg. FARFURIDI: Nici eu! TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puțin­tel. ! FARFURIDI: Să ne tăl­măcim da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. TRAHANACHE: Ce sunt toți d'voastră, mă rog! Vai gabonți de pe uliță? nu... Za­vragii? nu... Căuzași? nu... D'voastră, adică noi suntem cetățeni, domnule, suntem o­­norabili... Mai ales noi, trei, suntem stâlpii puterii, pro­­prietari, membrii Comitetu­lui permanent, ai Comitetu­­lui electoral, ai Comitetului școlar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, ai Comi­­tiului agricol și ețetera- Noi votăm pentru candidatul pe care'l pune pe tapet parti­dul întreg... pentru că dela partidul întreg atârnă bine­le țării, și dela binele țării atârnă binele nostru... BRÂNZOVENESCU: Așa e... FARFURICI : A*a c, dai­... TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d'tale, ori al d-sale, după cum cer in­­teresurile partidului. Din moment în moment aștep­­tăm să-l știm... Prefectul.tre­­bue să vie, nu­ așteptăm să vie dela telegraf? E? nu bate telegraful?... bate, ce treabă asta are? Poate că acuma (Continuare în pag. 8) Ion Luca Ca­ragiale s-a năs­cut la 30 ia­nuarie stil ve­chi, antă 1852, în satul Hai­manale Mărgineni, com­. ju­dețul Prahova, ca fiu al lui Luca Caragiale, un modest func­ționar. Școala prima­ră și cele pa­­trru clase gim­naziale le face la Ploești. La vârsta de 19 ani, — adică în anul 1871,— este numit, la propunerea lui Mihail Pascalii, — care era conducătorul Teatrului Na­țional — al doilea sufleur și copist. Apoi, pentru a-și căștiga er­xistența, este, rând pe rând redactor, peda­gog, funcționa­la regie, revizor școlar, etc. In unele răs­timpuri cola­borează anonim la mai mute foi umoristice și ziare ae tim­pului. In anul 1877, chemat de E­­minescu, își în­ ION LUC­A CAR­AGI­ALE cepe colabora­rea la „Timpul", care dură scur­tă vreme. Prima lucra­re de seamă, cu care se afirmă acest scriitor, „O noapte fur­tunoasă”, este reprezentată la 18 ianuarie 1879 pe scena Tea­trului Național, după care ur­mează „Năpa­sta“, „O scrisoare pierdută“, „O noapte furtu­noasă“, „Nă­pasta’’, precum și volumele sale de nuvele și schițe in care autorul biciueș­­te fără moravurile mi­lă po­litice ale acelei epoci burgheze­­moșierești, sunt printre lucrările cele mai bune ale lui Caragia­­le. înzestrat cu un spirit viu și im talent deosebit, Cara­giale și-a bătut joc de toate re­lele apucături ale unei lumi alcătuită din parveniți, răi și suflete jos­nice, — lumea putredă a ba­nului, t­egimurile trecute, burgheze­­moșierești, au încercat să acopere cu grije glasul tuturor celor cari desvăluiau starea în care erau ți­­nute massele populare, ori de­­nunțau relele orânduiri politice­ și sociale. Ba, atunci când glasul era prea puternic, pentru a fi a­­coperit, au încercat să schimbe înțelesul spuselor, vlaga și să tocească să slăbească ascuțimea criticii. Așa s'a întâmplat cu multe scrieri literare. Aceasta a fost soarta „Scrisorii pierdute“, nepie­ritoarea comedie a lui Ion Luca Caragiale. Chipu­l cum a fost ea jucată, zeci de ani de-a rândul, pe sce­nele teatrelor noastre, chipul cum s a scris despre ea în cărțile de școală și în lucrările criticilor burghezi, a urmărit mereu ace­lași țel : să ascundă critica totală și necruțătoare, pe care această piesă o aducea claselor conducă­toare ale vremei sale — aceleași clase care au cârmuit Țara până în 6 Martie 1945. S'a încercat să se ascundă îm­potriva cui se adresa piesa, uitân­­du-se că Ion Luca Caragiale a fost acela care, în broșura „1907“, a denunțat asasinarea țăranilor cari cereau pământ, de către bur­ghezime și moșierime. Că fără a-și da seama limpede de menirea istorică eliberatoare a muncitori­mii, Caragiale a știut să vadă și să biciuiască tot hâdul orânduirii burghezo-moșierești, să zugrăvea­scă în adevărata lor lumină cla­sele stăpânitoare. Căci aceasta e marea însușire a piesei lui Caragiale. Ea nu ur­mărește să stârnească hazul, ze~­flemisind personagii alese la în­tâmplare. Eroii ei, zugrăviți cu un adevăr necruțător sunt repre­zentanții caracteristici ai acestor clase. Jucând piesa în adevăratul ei înțeles, așa cum a gândit-o Ca­ragiale, Teatrul Național din București a îndreptat un fals istoric și ne-a dat încă o armă în lupta de clasă. Când Caragiale Și-a scris piesa prin 1883, la vârsta de vreo trei­zeci de ani, burghezia românea­scă trădase de mult idealurile ei revoluționare de la 1848 și se uni­se cu moșierimea, pentru a zăgă­zui ridicarea spre libertate a po­porului muncitor. Monstruoasa coaliție burghezo-moșierească câr­­muia țara numai pentru intere­sele ei de clasă. Puterea trecea, ca într’o balanță, când la liberali, când la conservatori — pe atunci nu apăruse încă celălalt reprezen­tant de mai târziu al burghezo­moșierimii, partidul național-țără­­nesc. Odată ce regele, șeful coaliției burghezo-m­oșierești, numia un guvern, acesta era sigur că va câștiga alegerile. Poliția, bătăușii electorali și alte asemenea aju­toare aveau gri­je ca așa să se în­tâmple. Constituția și legile exi­stau numai pe hârtie, cât nu se ciocneau de interesele claselor stăpânitoare. In piesa lui Caragiale, atunci când polițaiul Pristanda, din po­runca prefectului îl arestează pe Cațavencu, acesta „protestează în numele constituției“. „Curat con­stituție, da ’umflați-l, răspunde Pristanda. Toată această stare de lucruri e zugrăvită limpede în „O scri­soare pierdută“. Prefectul, moșierul, Ștefan Ti­­pătescu, cârmuiește județul după plac, ca într'un pașalâc. Trăiește cu nevasta unui prieten, Trahana­che, și el mare proprietar. Când aventurierul Cațavencu, gata să schimbe oricând partidele — care reprezentau de fapt aceleași inte­rese de clasă — găsește o scrisoa­re de dragoste a prefectului, în­cearcă să i-o vândă pe prețul de­putăției. Și toată piesa se învâr­tește în jurul tocmelei și luptelor dintre Tipătescu, Cațavencu, Far­furidi și Brânzovenescu, care se dondănesc pentru deputăție și cârmuirea țării, de parcă ar fi vorba de averea lor personală. Un fapt plin de tâlc este acela că lupta se duce pentru cine va fi numit candidat al guvernului. Toți știu că, cu ajutorul poliț­iu­lui Pristanda și al oamenilor lui, alesul guvernului va ieși sigur în alegeri. Până la sfârșit, Cațavencu va fi înfrânt, iar candidatul va fi nu­mit de la București. Iar acest can­didat a izbutit să fie numit prin acelaș mijloc murdar, încercat și de Cațavencu, adică tot folosind o scrisoare pierdută. Acesta e cuprinsul piesei lui Caragiale, oglindind moravurile și năravurile politice de acum câte­va zeci de ani, moravuri care sau păstrat aproape celelalte cârmuiri neatinse și sub burghezo-mo­șierești, până ce venirea la putere a reprezentanților роропйил le-a alungat, alături de atâtea alte urme ale unui trecut de exploa­tare. Piesa lui Caragiale și-a recăpă­tat astfel adevăratul chip, ascuns atâta vreme de cei împotriva că­rora era îndreptat ascuțișul sati­rei. E o biruință artistică însem­nată. Silvia« IosifescuO Adevăratul chip al „Scrisorii Pierdute“ ALBINA

Next