Albina, 1948 (Anul 51, nr. 1-52)
1948-10-10 / nr. 39
Fragmente din „Scrisoarea pierdută“ „Dam aici două bucăți din „Scrisoarea Pierdută“. Cea dintâia arată cum măsluiau pe atunci alegerile, liderii, „stăpânii județelor“, și cum târguiau voturile. Cea de a doua e cuvântarea goală a unui politician „istoric“, cuvântare în care năzbâtiile rostite acoperă interesele de clasă ce le apără și Cațavencu și Farfuride. Mai vedem aici la ce primejdioase auireli ducea diversiunea„naționalistă“, sprijinită pe ura față de străini și atât de îndepărtată de adeverata iubire de patrie. Cațavencu ajunge să ceară „să avem și noi faliții noștri“. ACTUL îN (Acelaș salon) SCENA I Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale: fiecare are câte un creion colorat în mână. BRÂNZOVENESCU: Șaizeci șinouă cu roșu, buni...., unsprezece cu albastru... ai lor..tARELRIDI: Doisprezece... TRAHANACHE: Cu Enache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU : Nici nu mai are drept de vot, de când și-a măritat fata.. Nu ia dat casele de zestre? Ei? Dacă votează merge la pușcarie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puținică răbdare... Da daca-i putem aduce să voteze cu noi... FARFURICI: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e ușor, are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare. dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?.. BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zaharia, vorba noastră? Adică „noi“, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu știm... TRAHANACHE: Mă rog, aveți puțintică... FARFURIDI: Nu știm... TRAHANACHE: Mă rog aveți... FARFURIDI: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu, Brânzovenescu: „Mă tem de trădare“... TRAHANACHE: Cum de trădare? BRÂNZOVENESCU: Deaia, noi, astăzi, când am mirosit ceva cumva..FARFURIDI: Ceva cumva..TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc... FARFURIDI: Ceva la mijloc... TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI : Da, așa dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie BRÂNZOVENESCU: Dar cel puțin s’o știm și noi. (Trahanache vrea să-l întrerupă fără să izbutească). FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân și cu N Iad Țepeș, neică Zaharia: „îmi place trădarea, dar...“ TRAHANACHE: Mă rog, ai puțintică... BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zaharia! Nu mai e vreme de așa lucru... Astă seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da... FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveți puțintică răbdare! Pentru cine ați mai votat și până acuma ? BRÂNZOVENESCU: Nu înțeleg. FARFURIDI: Nici eu! TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puțintel. ! FARFURIDI: Să ne tălmăcim da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. TRAHANACHE: Ce sunt toți d'voastră, mă rog! Vai gabonți de pe uliță? nu... Zavragii? nu... Căuzași? nu... D'voastră, adică noi suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi, trei, suntem stâlpii puterii, proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului școlar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, ai Comitiului agricol și ețetera- Noi votăm pentru candidatul pe care'l pune pe tapet partidul întreg... pentru că dela partidul întreg atârnă binele țării, și dela binele țării atârnă binele nostru... BRÂNZOVENESCU: Așa e... FARFURICI : A*a c, dai... TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d'tale, ori al d-sale, după cum cer interesurile partidului. Din moment în moment așteptăm să-l știm... Prefectul.trebue să vie, nu așteptăm să vie dela telegraf? E? nu bate telegraful?... bate, ce treabă asta are? Poate că acuma (Continuare în pag. 8) Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie stil vechi, antă 1852, în satul Haimanale Mărgineni, com. județul Prahova, ca fiu al lui Luca Caragiale, un modest funcționar. Școala primară și cele patrru clase gimnaziale le face la Ploești. La vârsta de 19 ani, — adică în anul 1871,— este numit, la propunerea lui Mihail Pascalii, — care era conducătorul Teatrului Național — al doilea sufleur și copist. Apoi, pentru a-și căștiga erxistența, este, rând pe rând redactor, pedagog, funcționala regie, revizor școlar, etc. In unele răstimpuri colaborează anonim la mai mute foi umoristice și ziare ae timpului. In anul 1877, chemat de Eminescu, își în ION LUCA CARAGIALE cepe colaborarea la „Timpul", care dură scurtă vreme. Prima lucrare de seamă, cu care se afirmă acest scriitor, „O noapte furtunoasă”, este reprezentată la 18 ianuarie 1879 pe scena Teatrului Național, după care urmează „Năpasta“, „O scrisoare pierdută“, „O noapte furtunoasă“, „Năpasta’’, precum și volumele sale de nuvele și schițe in care autorul biciuește fără moravurile milă politice ale acelei epoci burghezemoșierești, sunt printre lucrările cele mai bune ale lui Caragiale. înzestrat cu un spirit viu și im talent deosebit, Caragiale și-a bătut joc de toate relele apucături ale unei lumi alcătuită din parveniți, răi și suflete josnice, — lumea putredă a banului, tegimurile trecute, burghezemoșierești, au încercat să acopere cu grije glasul tuturor celor cari desvăluiau starea în care erau ținute massele populare, ori denunțau relele orânduiri politice și sociale. Ba, atunci când glasul era prea puternic, pentru a fi acoperit, au încercat să schimbe înțelesul spuselor, vlaga și să tocească să slăbească ascuțimea criticii. Așa s'a întâmplat cu multe scrieri literare. Aceasta a fost soarta „Scrisorii pierdute“, nepieritoarea comedie a lui Ion Luca Caragiale. Chipul cum a fost ea jucată, zeci de ani de-a rândul, pe scenele teatrelor noastre, chipul cum s a scris despre ea în cărțile de școală și în lucrările criticilor burghezi, a urmărit mereu același țel : să ascundă critica totală și necruțătoare, pe care această piesă o aducea claselor conducătoare ale vremei sale — aceleași clase care au cârmuit Țara până în 6 Martie 1945. S'a încercat să se ascundă împotriva cui se adresa piesa, uitându-se că Ion Luca Caragiale a fost acela care, în broșura „1907“, a denunțat asasinarea țăranilor cari cereau pământ, de către burghezime și moșierime. Că fără a-și da seama limpede de menirea istorică eliberatoare a muncitorimii, Caragiale a știut să vadă și să biciuiască tot hâdul orânduirii burghezo-moșierești, să zugrăvească în adevărata lor lumină clasele stăpânitoare. Căci aceasta e marea însușire a piesei lui Caragiale. Ea nu urmărește să stârnească hazul, ze~flemisind personagii alese la întâmplare. Eroii ei, zugrăviți cu un adevăr necruțător sunt reprezentanții caracteristici ai acestor clase. Jucând piesa în adevăratul ei înțeles, așa cum a gândit-o Caragiale, Teatrul Național din București a îndreptat un fals istoric și ne-a dat încă o armă în lupta de clasă. Când Caragiale Și-a scris piesa prin 1883, la vârsta de vreo treizeci de ani, burghezia românească trădase de mult idealurile ei revoluționare de la 1848 și se unise cu moșierimea, pentru a zăgăzui ridicarea spre libertate a poporului muncitor. Monstruoasa coaliție burghezo-moșierească cârmuia țara numai pentru interesele ei de clasă. Puterea trecea, ca într’o balanță, când la liberali, când la conservatori — pe atunci nu apăruse încă celălalt reprezentant de mai târziu al burghezomoșierimii, partidul național-țărănesc. Odată ce regele, șeful coaliției burghezo-moșierești, numia un guvern, acesta era sigur că va câștiga alegerile. Poliția, bătăușii electorali și alte asemenea ajutoare aveau grije ca așa să se întâmple. Constituția și legile existau numai pe hârtie, cât nu se ciocneau de interesele claselor stăpânitoare. In piesa lui Caragiale, atunci când polițaiul Pristanda, din porunca prefectului îl arestează pe Cațavencu, acesta „protestează în numele constituției“. „Curat constituție, da ’umflați-l, răspunde Pristanda. Toată această stare de lucruri e zugrăvită limpede în „O scrisoare pierdută“. Prefectul, moșierul, Ștefan Tipătescu, cârmuiește județul după plac, ca într'un pașalâc. Trăiește cu nevasta unui prieten, Trahanache, și el mare proprietar. Când aventurierul Cațavencu, gata să schimbe oricând partidele — care reprezentau de fapt aceleași interese de clasă — găsește o scrisoare de dragoste a prefectului, încearcă să i-o vândă pe prețul deputăției. Și toată piesa se învârtește în jurul tocmelei și luptelor dintre Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi și Brânzovenescu, care se dondănesc pentru deputăție și cârmuirea țării, de parcă ar fi vorba de averea lor personală. Un fapt plin de tâlc este acela că lupta se duce pentru cine va fi numit candidat al guvernului. Toți știu că, cu ajutorul polițiului Pristanda și al oamenilor lui, alesul guvernului va ieși sigur în alegeri. Până la sfârșit, Cațavencu va fi înfrânt, iar candidatul va fi numit de la București. Iar acest candidat a izbutit să fie numit prin acelaș mijloc murdar, încercat și de Cațavencu, adică tot folosind o scrisoare pierdută. Acesta e cuprinsul piesei lui Caragiale, oglindind moravurile și năravurile politice de acum câteva zeci de ani, moravuri care sau păstrat aproape celelalte cârmuiri neatinse și sub burghezo-moșierești, până ce venirea la putere a reprezentanților роропйил le-a alungat, alături de atâtea alte urme ale unui trecut de exploatare. Piesa lui Caragiale și-a recăpătat astfel adevăratul chip, ascuns atâta vreme de cei împotriva cărora era îndreptat ascuțișul satirei. E o biruință artistică însemnată. Silvia« IosifescuO Adevăratul chip al „Scrisorii Pierdute“ ALBINA