Almanah Cinema, 1985
centenar Mateiu Caragiale I Mateiu Caragiale Iar Omitan w CvI.111 Un vechi prieten imi povestea cindva o anecdotă. La cursul sâu, Tudor Vianu citează Anna Karenina, parantezind: „Nu mă îndoiesc ca ați citit cu toții aceasta capodopera a literaturii universale..." La care inevitabilul „cancre" din fundul sălii, ripostează, cu la fel de reglementara voce de bas profund. ..Am văzut filmull" Profesorul își drege glasul și, cu Indimenticabilul lui ton egal, catedratic, lămurește cu frumoase cuvinte de ce receptarea unei transpuneri dintr-o arta In alta, cu osebite mijloace de expresie, nu poate substitui cunoașterea operei originare. In lecția următoare, profesorul citează La chartreuse de Parme — „nu mă îndoiesc canți citit cu totul aceasta capodopera..." Același Buia din ultima banca: „Am văzut filmul!" Magistrul, cu o bănuială de iritare: „Am avut plăcerea data trecuta sa încerc să vă explic că...“ și repeta cele spuse cu o saptâmbâ în urmă. In sfirșit, Intr-o altă prelegere, „David Copperfield, nu ma îndoiesc ca al citit..." și același Individ: „Am văzut filmul." Atunci profesorul își iese din sărite (firește la cota maximă la care își putea el ieși din sărite) și, ințepenindu-și parcă și mai solid gîtul In guler, rostește cu superbă, imperturbabilă voce: „Domnule student, va rog să părăsiți amfiteatrul“. Cadetă a artelor, arta filmului s-a hrănit inițial copios din literatură, de la Ben Hur și pînă la Război și pace, romanele au prilejuit nu o dată reușite ale genului. Cred că nu mă înșel afirmînd că, pînă foarte aproape de zilele noastre, pînă foarte aproape, vreau să zic, de batiriconul lui Fellini sau de Moarte la Veneția a lui Visconti, literatura preferată de cineaști a fost aceea de acțiune, lucru normal într-un gen unde capitolele se transforma In scene, unde specificul dialogului este elipticul, violentul, comicul, unde o încercare de analiză psihologică riscă să se înțepenească intr-un fel de plan fix, unde se cere cadență, suspens — altminteri spectatorul începe să caște.Nu-i vorbă că, în acea vreme mai depărtată, de nu și, val, mai aproape de zilele noastre, ecranizările erau cam așa. O femeie măritată, mamă de copil, se amorezează de un ofițer. Acesta o părăsește și ea se aruncă înaintea trenului". La cam atît se pricepea cineastul și cam atîta reținea din drama Annei Karenina. Bulă al lui Vianu și, poate, chiar și alții mai breji decît dînsul. A trebuit să treacă o vreme, o vreme cerută de decantarea artei filmului și de rafiutea gustului spectatorilor, pentru ca să se bage de seamă că: In cinematografie, „culoarea locală", „atmosfera" are tot atîta importantă ca povestea însăși, că ea este povestirea însăși. Și totuși, astăzi, la o sută de ani de la naștrea lui Mateiu Ion Caragiale, cind atâtea transpuneri cinematografice ale operelor prozatorilor noștri mai mult sau mai puțin clasici, și nu numai opere „de acțiune", ci și Ultima noapte de dragoste, ci și recentul Om din vis au stat la baza atîtor filme bune, de ce nu s-a spirit nimeni la o transpunere a operei castelanului de la Slonu? Nu ignor incarnarea — i-aș zice eseul — regizorilor Andrei Cătălin Băleanu și Stere Gulea — din 1974, realizată pentru micul ecran. Delicată, sugestivă, lucrată — mare lucru! — în spirit matern — un succes! — pelicula pe atunci foarte tinerilor regizori rămâne însă mai degrabă un album de fotografii comentate sau o antologie de texte ilustrate, ea nu se poate constitui pe deplin într-o operă cinematografică. Am zis că n-o ignor, am revăzut-o cu plăcere foarte de curînd și cu un palpitant, invidios Interes la premiera ei, cind, împreună cu regretatul Ion Barna, tocmai rupsesem tot și pusesem condeiele jos, renunțînd cu adîncă amărăciune, la o ecranizare care după îndelungi eforturi ducînd la nenumărate versiuni, ne apărea net aporetica. Și, Doamne, de ce? De ce o operă care, de-ar fi să îmbrățișăm ideea lui Qide că adevărata literatură sunt operele care nu-l lasă pe cititor în starea îa care l-au găsit căci, precum lumea se împarte în două: cei care au Bene-merenti și cel care n-au Bene-merenti, tot astfel ea se poate împărți în cel care l-au citit — pâtrunzindu-se, se înțelege, de opera lui ca savarina de rom, nu lăsînd-o să se scurgă ca apa de pe cîine — pe Mateiu și cei care nu l-au citit) s-ar înscrie printre primele zece ale lumii, se opune la transpunerea ei filmică? Și asta în vreme ce I.L. Caragiale a scris parcă anume pentru film? Să fie ecranizarea o ordalie? Asociația, desigur automată, e însă, tot atît de fecundă. Extragem din elocventa schemă antinomică sugerată de Barbu Cioculescu (De la Ion Luca Caragiale la Mateiu... și viceversa, în „Viața romănească", nr. 5/1984) două perechi. I.L.C. este, zice d-sa, actor universal, joacă orice rol, adoră publicul, se exhibă; Mateiu e actor de roluri speciale, disprețuiește publicul, se inhibă. I.L.C. reduce artificial distanța dintre el și cunoscuți, e jovial și afabil; Mateiu sporește artificial distanța între el și cunoscuți, e închis și taciturn. Acestea și încă altele din suscitată schemă ar putea furniza unele explicații, sugerind poate un fel de vindictă a zisului public „ținut la distanță"? Adevărul e că, în ciuda afinităților ei cu arta cinematografică modernă, literatura lui Mateiu, poate tocmai din pricina acelei distanțări, rămîne rebelă ecranizării: „nu se lasă văzută" și „nu se lasă vorbită". In sferele interferențe ale literaturii și artei filmului, toate notele conținutului „literatură maternă" se situează în porțiunea divergentă. .peregrini cucernjți în galeșa lumină chihlimbaric lin eseu cinematografic spirit matern, filmul de televiviziune W>>n finiminat de Andrei Cătălin Italianu și Stere iulea. Cu: Tamara Crețulescu, Vasile Nițulescu și Constantin Rauțchi