Almanah Convorbiri Literare, 1982

CONFRAȚILOR MEI EPIGRAMIȘTI Atunci cînd fac o epigramă Neobosiții mei confrați, Pe unii muzele ii cheamă, Dar sînt destui fi... nechemați. LUI PAUL EVERAC, AUTORUL PIESEI „VIAȚA E CA UN VAGON“ „Viața e ca un vagon“, Everac ne-a lămurit. Dar s-a auzit un zvon : E ca unul... de dormit. UNUI CINTAREȚ AVID DE BANI Cu vocea lui ultra-sonoră, Mai ia și eite o acută, Că notele grozav le-adoră, Dar și banc... notele de-o sută. UNEI EDITURI Această editură mare Rapid lucrează și nu glumă, Că orice carte, pină-apare Devine... operă postumă. PROSTUL ȘI FLECARUL Deosebim într-una pe prost de un flecar. Că ambii se comportă în mod deosebit : Flecarul cină vorbește, gindește foarte rar, iar prostu-n schimb gindește clar după ce-a vorbit. TERAPIA DOFTOROAIEI Cum nu vorbea prea clar, in fină S-a dus la doftoroaie ieri. ■Acum vorbește foarte bine, Insă vorbește în doi peri. UNUI CRITIC Un critic mi-a promis cu tot dichisul, Că in curînd mi-analizează scrisul. Ar fi normal, cînd îl apucă criza, Să-și facă mai întîi el... analiza. CARAGIALE ÎN ANECDOTĂ Caragiale în fața lui Caragiale Caragiale, în unul din drumurile sale spre Iași, văzu într-o gară din provincie, un afiș care anunța publicul urbei respective reprezentarea piesei „O scrisoare pierdută“. Ceea ce îl făcu să nu-și mai poată desprinde, o vreme, privirea de pe slovele afișului fură ultimele cuvinte, care puse — fără îndoială — cu scopul de a amplifica rețeta, vesteau că „La sfîrșitul spectacolului, autorul, Ion Luca Caragiale, va sta de vorbă cu publicul !“ Stupefiat, Caragiale își întrerupse voiajul, spre a vedea și el, cum va vorbi cu iubitorii de teatru din oraș, fără ca el însuși să fi știut aceasta. Cum coborî din tren, se duse glonț la teatrul respectiv, își cumpără bilet și instalat în fotoliul său aștepta cu nerăbdare ora începerii spectacolului. Cu tot atîta nerăbdare, așteptă ca acesta să ia sfîrșit. Organizatorii spuseseră adevărul. După ultimul act, apăru în carne și oase Caragiale. Caragiale, scriitorul, aflat în sală rămase uluit. Se ciupi spre a vedea dacă e treaz. Indignat în primul moment, vru să se urce pe scenă și să facă scandal. Cum își permisese un actor al acestei formații teatrale să se substituie persoanei sale ? Treptat-treptat, însă, uluitoarea asemănare parcă îl paraliza. Furia i se preschimbă pe nesimțite în admirație. Atitudine, gest, dicțiune, machiaj, totul era perfect; în fața acestei desăvîrșiri, se simți dezarmat. Alergă în culise, își dovedi cu acte identitatea și-l felicită călduros pe actorul care reușise să-l imite cu atîta perfecțiune. Replica lui Caragiale în vremea în care era revizor, în județul Argeș, Caragiale era văzut foarte rar prin București. Prietenii erau îngrijorați de lunga lui tăcere. Junimiștii îi cereau lămuriri; într-o zi, întîlnindu-se cu Petre Carp, acesta îl întrebă: — Bine, măi Iancule, rău te-ai mai lenevit. Nu mai scrii nimic ! — Ba scriu, coane Petrache. — Nu vorbesc de „Mofturile" tale, ci de vreo piesă bună, că n-ai mai scris de ani de zile. Caragiale îi răspunse atunci ironic : — Știi una, coane Petrache ? Stai dumneata doi-trei ani la guvern și atunci voi scrie și eu o piesă în două-trei acte. Ironia era cu atît mai tare, cu cît era știut că șeful junimiștilor stătea de obicei foarte puțin la putere. Teama lui Caragiale Caragiale se temea de incendiile în teatru. Odată, actorul Ion Livescu îi propuse să meargă la un teatru unde se juca în premieră o nouă piesă. — Merg, merg cu plăcere ! — Luăm un fotoliu de orchestră ! — Nu, nu ! — O lojă ? — Nu ! ■— Poate vrei, domnule Caragiale, un loc rezervat în rîndul întîi ? — Și mai puțin. — Un stat al doilea ? — Nu. — Păi, atunci unde vrei să stai ? La galerie ? — Ascultă, mă Livescule, ia pentru mine un loc în stalul al treilea, ultima bancă, scaunul de lîngă ușă. — De ce ? — Ca să pot fugi cel dinții în caz de incendiu și în cazul cînd o fi o piesă proastă. Culese de Gabriel TEODORESCU 194