Amanah Flacăra, 1982
FLACARA LITERARĂ > ARTISTICA O SCOALĂ «Ce este Caragiale» Astă vară, la Blaj. In timpul serbărilor concentenarului Astrei. La o masă discută cu aprindere mai mulți scriitori printre care Goga, Ranetti, I. Scurtu etc. La mijloc Caragiale. D-l Scurtu, în timpul unei replici, aruncă în treacăt, lui Caragiale calificativul de „satiric“. Caragiale tresare, ca scuturat de-un fior scurt, puternic. — Eu nu sunt satiric! — răspunde maestrul, tremurînd tot de indignare. — Ba, ești un scriitor satiric! — îi răspunde d-l Scurtu. Și Eminescu a spus că ești un satiric! — Și dacă a spus Eminescu? Eu nu sunt satiric! Apoi, schimbând de-odată tonul, marele scriitor își ceru pălăria. — Unde mi-e pălăria? Plec! Nu pot sta la masă cu un om care mă insultă. — Dar nu te-am insultat! — replică d-l Scurtu. — M-ai insultat! — zice Caragiale. Fiindcă e o insultă să zici că eu sunt un scriitor satiric. Și-și ceru iar pălăria. — Rămîi maestre — stăruiesc prietenii dinprejur. — Cu neputință! — se’npotrivește Caragiale. Sau, dacă vreți să rămân, să plece domnul care m-a insultat. Și, adresîndu-se d-lui Scurtu, Caragiale îi strigă supărat: — Pleacă, ori plec eu! Atunci, d-l Scurtu, liniștit, pe buze cu un zembet ușor, întreabă: — Dar dacă nu ești satiric, ce fel de scriitor ești dumneata d-le Caragiale? — Sentimental! — răspunse maestrul într-o isbucnire de o spontaneitate atât de naivă încât întreaga asistență izbucni în râs nepotolit. ...Am râs mult la Blaj de modul cum marele Caragiale s-a apărat de acuzația că ar fi un simplu satiric. Cu toate acestea în cuvântul acela care a stârnit atâta ilaritate este mult adevăr. Așa este fondul sufletesc al scriitorului care a selecționat spiritul, humorul românesc este adânc sentimental. (ADMIRATOR)» „Flacăra de azi se închină în fața Flacărei de ieri, pentru Flacăra dintotdeauna“ «Din glumele lui Caragiale» «CRÎMPEI DE AMINTIRI) Amicul meu Șt. O. Iosif mă luase să-mi arate pe maestrul Caragiale la Berăria „Bene Bibenti“ din strada Șelari. Aici l-am auzit pentru întâia dată vorbind, și răspunzând, cu surâsul lui spiritual, unui consumator. — Da domnule, eu sunt patronul Berăriei. — Aha, d-ta ești domnul Bibenti . Ia șezi calea. Nu bei o bere ? — Nui mulțumesc, nu beau că d-aia îmi zice „Bibenti“. Caragiale s-a așezat la masă, răspunzând afabil la toate întrebările mușteriului. — Și ai mulți clienți, domnule Bibenti ? — Vreo treizeci, dar între ăștia e unul care consumă singur cât toți ceilalți la un loc. — Ce spui ? bea strașnic, și cine e ăla domnule ? — Eu că eu singur am nevoie de mai multă bere decât toți ceilalți ? — Păi bine, domnule Bibenti, ziceai că nu bei... — Eu? eu nu beau, domnule , eu „consum“ ! „Caragiale a murit în aceeași lună și aproape în aceeași zi cu marele său prieten M. Eminescu. în adevăr, Eminescu a închis ochii pentru totdeauna la 15 iunie 1889, iar Caragiale la 9 iunie, 1912. în orice caz, Caragiale a fost înmormîntat cam în ziua în care Eminescu închidea ochii. Această coincidență însemnează că și un decret al fatalității pune alături, în panteonul național, pe acești doui uriași ai literilor românești. Bineînțeles, înmormîntarea de la Berlin e provizorie. La toamnă rămășițele pământești ale lui Caragiale vor fi aduse în țară și depuse în cavou propriu, cu ocmnă de funerarii naționale.“ 269