Almanah Tribuna, 1981
le tot. Pentru că sunt aceleași peste tot. Deosebirile se remarcă numai în modul de abordare și în temperamentul scriitorului. Dar aceasta este cu totul altă poveste... Scriitorul, dacă are ceva important de spus, pentru umanitate, spune de oriunde, din orice punct geografic, în care s-ar afla. «Dintr-un colț de lume, poți vorbi lumii» — spunea, mi se pare, undeva, un critic clujean. Valoarea și esența umană sînt aceleași peste tot. Nu sîntem mai valoroși pentru că trăim în provincie sau in capitală, ci sîntem valoroși pentru că sîntem. Valoarea este eternă și universală. Mesajul umanist îl purtăm cu noi, oriunde ne-am afla. 4. Ce îmi doresc? Liniște și putere de creație. Intre L CARAGIALE și MateiuL Caragiale (Afinități și deosebiri) Simpla rostire a numelui Caragiale ne trimite, numaidecît, cu gîndul la I. L. Caragiale, ca la reprezentantul cel mai ilustru al unei întregi familii de spirite, cu merite incomensurabile în cultura românească, familie care mai numără, în rîndurile ei, alături de marele dramaturg, pe unchii săi, Costache și Iorgu Caragiale (ctitori ai teatrului românesc) și pe fiii săi, Luca Ion Caragiale (poet și prozator înzestrat, prematur dispărut) și Mateiu I. Caragiale, a cărui operă capitală, Craii de Curtea-Veche, în ciuda dimensiunilor ei restrînse, a jucat și continuă să joace un rol însemnat în evoluția literaturii române, fiind, în același timp, un monument de limbă românească. Această strălucită familie de spirite face din numele Caragiale un adevărat blazon literar și artistic, ceea ce a determinat critica noastră mai veche (Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu și Perpessicius) să vorbească, la modul figurativ, bineînțeles, despre o „dinastie“ Caragiale în cultura românească. Preluînd aceste sugestii, ale criticii anterioare, Cornel Regman, într-un foarte interesant articol: Caragialeștii (publicat în Revista Cercului literar, nr. 1, 1945), vorbea și el despre o „dinastie“ artistică și literară Caragiale, pe care o denumea, atât de plastic și de expresiv, o „dinastie a Rîsului și a Ocarei Sprintene“. L-am lăsat, intenționat, la urmă, în această enumerare de nume ilustre, reunite sub același blazon, pe Mateiu I. Caragiale, fiul natural al marelui dramaturg, nu numai pentru faptul că între cei doi Caragiale, Caragiale-tatăl și Caragialefiul, ar fi existat, încă din timpul vieții, o secretă rivalitate (interpretată în mod greșit, de o critică anecdotică, mai curînd „cancanieră“, în direcții contrare bunului simț, constructiv, în istoria literară) ci pentru că, sub raport competitiv, strict literar, numele lui Mateiu I. Caragiale stă cu cinste alături de acela al prestigiosului său părinte. Avem, în realitate, de a face cu doi mari scriitori ai literaturii române. Se cunoaște entuziasmul cu care Ion Barbu, exigentul poet Ion Barbu, l-a întâmpinat pe autorul Crailor de Curtea-Veche: „Necuvenită cinste! Astăzi prostescul nostru scris se căstănește. Un om ciudat și destoinic, din misterioasele neamuri de la miazăzi, vine să-l uimească cu foarte scumpe daruri. Bucureșteni, raiale, salutar bă- 93