Almanah Tribuna, 1982
După aceea ni s-a dat o masă sub un șopron, citeva sute de persoane și acolo după banchet ziaristul și criticul ardelean Ion Scurtu, care scria la „Semănătorul“ a ridicat paharul în cinstea marilor meșteri umoriști I. L. Caragiale și Gh. Ranetti. Gh. Ranetti era un talentat scriitor, făcea proză și viersuri, un zeflemist, a scos revista „Furnica“ care era o publicație democratică antimonarhică. Insă lui Caragiale nu i-a convenit probabil această comparație, că el se credea pe drept cuvînt mult mai sus și atunci a dat cu pumnul în masă. „Eu nu sînt umorist, eu sunt un profund sentimental“. Lumea a zis: „Conul Iancu e glumeț“. In aceeași noapte am avut ocazia să văd citeva de sentimental Caragiale și cit de poetic suflet avea acest om a cărui operă e plină de caricaturi, de bețivi, adulteri, de oameni pe care nu-i iubea. Caragiale nu-și iubea eroii, i-a batjocorit pe toți. Ei bine, acest om zeflemist avea o mare doză de poezie în sufletul său. Ne-am adunat seara la casa lui Al. Ciura, prietenii mei de azi mai tineri nu și-o aduc aminte și nici dintre domniile voastre, poate cineva care este în vîrstă își aduce aminte că aicea la Blaj a locuit Alexandru Ciura, un nuvelist de mare talent. L-ați apucat dv. cineva, știți cineva să ne spuneți ceva? Ei bine, în grădina lui ne-am adunat seara cu Caragiale, ne-a dat o masă bună și Caragiale era un vorbitor extraordinar, unde era Caragiale nu se mai cunoștea nimeni așa de frumos vorbea, și el se dezbrăcase de haină, rămase în cămașe. Noi eram mult mai tineri decît el, dar ne era frig, lui nu-i era frig și vorbea, vorbea fel de fel de lucruri, unul mai frumos decît altul. De pildă el avea o mare admirație pentru Beethoven și spunea cum acest mare muzician a ieșit din plămădeala unor comete care s-au ciocnit între ele să-l dea. Această forță cosmică a născut pe acest demiurg care era Beethoven. După aceea, trecea de la un subiect la altul care era mai poetic, care mai încărcat de imagini, care era mai înălțător, dar pănă la urmă tot umoristul din el a trebuit să-și dea părerea. Ne povestea la un moment dat, zicea: auziți voi lătratul ăsta de cîine? Clinele a fost cel dintîi prieten al omului — zicea, el îl însoțea la vînători și-și căutau hrana împreună, se luptau cu fiarele sălbatice, oamenii mureau, erau răpuși și ei, dar clinele — el a mers totdeauna alături de om și numai în ziua cînd omul și-a făcut un cămin, casă, numai atunci a venit la casa lui femeia și pisica. Așa că a încheiat printr-un cuvînt de spirit această frumoasă seară. A stat pînă la ziuă și mi-a rămas amintire neștearsă, că a fost ultima noapte , care am petrecut-o cu el. A murit tînăr,a murit în 1912 la 60 ani, putea să mai trăiască, pentru că era un om plin de vigoare, un om care ar mai fi dat lucrări, de bună seamă lucrări de valoare deși lui Caragiale nu-i plăcea să scrie. El cînd vedea hîrtia albă, cerneală, foc, nu-i făcea plăcerea, îmi povestea Slavici, marele povestitor ardelean, creatorul prozei realiste românești, că el a lucrat cu Caragiale in redacția ziarului „Timpul“ de la București. Caragiale și cu Eminescu cîte ștrei. Și cînd Caragiale primea cîte-o indicație să scrie cîte un articol politic îi spunea lui Eminescu „măi Mihalache, iată tu, articolul ăsta că te pricepi mai bine ca mine“, și bietul Eminescu se executa că era băiat bun, era un suflet foarte ales, cîte mi-au povestit de el Caragiale, Vlahuță, Slavici și cei care l-au cunoscut. Era un om foarte mîndru, bun, demn, calm, de o mare noblețe sufletească, mie îmi părea rău că Eminescu n-a mai trăit cît au trăit contemporanii lui ca să-l pot cunoaște, cred că aș fi avut o impresie neștearsă despre el. I-am cunoscut pe oamenii cu care a lucrat Eminescu, Titu Maiorescu, Slavici, Iacob Negruzzi, Alexandru Vlahuță, o mulțime de lume, au trăit, i-am apucat, m-au onorat cu prietenia lor deși eu eram mult mai tînăr decît ei, dar dacă aș fi cunoscut pe Eminescu ar fi fost o mare bucurie a sufletului meu. Și i-a spus „fă-i tu articolul ăsta, că te pricepi mai bine decît mine“. Cu Eminescu el a fost prieten, cum a fost prieten cu toți, și după generația lor, după Eminescu a venit generația lui Vlahuță, Delavrancea, Coșbuc, tot mari figuri ale țării. Noi am sărbătorit anul trecut, anul trecut a fost ziua aniversării a marilor Serbări, marilor evenimente culturale și naționale. S-au sărbătorit de pildă 150 de ani de cînd s-a jucat în limba românească prima piesă de teatru cult. S-a jucat la Iași, au fost mari serbări anul trecut, ne-am dus cu toții pentru că la aceste lucrări trebuie să fie prezenți cu toții, aceste lucrări care atestă vrednicia și cultura și dragostea de civilizație a acestui popor și care constituie ele însele istoria unei țări. Nu trebuie lăsate fără să asistăm, fără să luăm parte la ele. Eu de ce sunt fericit să vin la Blaj? Să respir același aer în care au respirat marii dv. cărturari! Am rugat prietenii mei din acest prezidiu, să mai invite scriitori de la București să vază și ei Blajul că nu știu oamenii, țara este foarte mare, foarte frumoasă, se duc în marile centre, dar nu vin în orașe istorice ca Blajul, să afle cît românism a palpitat și palpită în acest oraș care este astăzi în plin progres deși are un trecut atît de remarcabil, continuă și el, dovadă această frumoasă Casă de cultură, să ridice instituții de cultură, instituții industriale, nu vrea să rămînă în urmă deși este oarecum izolat. I-am rugat pe domniile lor să invite scriitori din țară să cunoască Blajul, să scrie despre el, cum am scris și noi de atîtea ori. Ca să revenim la Eminescu și Caragiale îl evoca din cînd în cînd pe Eminescu, odată către sfîrșitul vieții el se mutase de la Berlin și era foarte iubit de familia lui Vlahuță, era oaspete de onoare al casei; cînd venea Caragiale i se punea la dispoziție camera și tot într-o zi a spus doamna Vlahuță: „Păi bine, coane láncuie, de ce nu mai dai nimic la iveală, că la 19