Almanah Enciclopedic Contemporanul - Realitatea Ilustratȃ, 1989
Oameni care și-au asumat istoria, momente istorice care au revelat oameni ȚĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMA REVOLUȚIE DE PROPORȚII EUROPENE Profiluri și fapte reprezentative ale unor conducători revoluționari TOATE epocile revoluționare, toate marile evenimente care s-au înscris ca momente de referință în istoria poporului român, ca, de altfel, a oricărui alt popor au purtat însemnul creației istorice a maselor, au fost produsul nemijlocit al revărsării potențialului de acțiune politică-socială de care dispun , au fost în cea mai mare parte a lor rodul inițiativei celor mulți. Ce-i drept, masele populare, cu unele excepții, în special în epocile modernă și contemporană, și-au modelat și își modelează acțiunile nu doar în funcție de gîndurile și aspirațiile lor, de ceea ce este țel nemijlocit al faptei, care pot fi reprezentate în planul conștiinței mai mult sau mai puțin precis, mai mult sau mai puțin difuz, ci mai ales în conformitate cu chemările la luptă formulate de forțele sociale aflate în avangarda istoriei de proiectul social-politic făurit de acestea. Există, cu alte cuvinte, o simbioză reală, organică între acțiunea maselor ca forță motrice fundamentală a mișcării istorice și capacitatea de înțelegere, implicit de prevedere a sensului dezvoltării societății, în funcție de cerințele logice ale progresului social, a căror descifrare este apanajul conducătorilor, al personalităților. Revoluția română de la 1848—1849 este un asemenea eveniment care, prin tulburătoarea sa desfășurare, a adus în prim planul vieții politice masele populare : țărănimea, proletariatul incipient, dar deja suficient de activ, păturile mijlocii ale societății. Și, ieșirea năvalnică a maselor pe scena istorică a țării a fost obiectiv determinată de criza profundă pe care o cunoșteau structurile feudale, de necesitatea acută a unor transformări de substanță și care erau resimțite de întregul popor. Nu întîmplător de aproape un veac o frămîntare social-politică și ideologică din ce în ce mai amplă ca dimensiuni cuprinsese țara întreagă ; confruntări aspre, de anvergură națională, punctează cursul dezvoltării istorice a poporului român între care răscoala lui Horea și revoluția condusă de Tudor Vladimirescu zguduiseră din temelii anacronicele întocmiri feudale dar fuseseră înfrînte ca urmare a intervențiilor militare habsburgice și otomane. In derularea lor, evenimentele amintite, dar nu numai acestea, au învederat forța și capacitatea cu care puteau acționa masele o dată angajate pe făgașul luptei social-politice, dar și necesitatea dirijării eforturilor lor, a orientării pașilor pe acele drumuri ale istoriei ca realitate ce putea conduce la atingerea și împlinirea aspirațiilor nutrite. Și, în mod deosebit, s-a impus imperativul conștientizării maselor, al transformării idealurilor lor din expresii ale u unor nevoi resimțite zilnic în impulsuri active care să alimenteze acțiunea politică revoluționară și aceasta a fost menirea istorică a conducătorilor. Iar pregătirea și mai ales desfășurarea propriu-zisă a revoluției din 1848—1849 au „sculptat“ memorabile figuri de personalități care au și intrat pentru totdeauna în panteonul conștiinței istorice a poporului român : Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, C.A.Rosetti, Ion Ionescu de la Brad, Ion și Dumitru Brătianu, Costache Negri, Alecu Russo, Gheorghe Magheru, Axente Sever, Ion Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian etc. Ei au avut capacitatea nu numai de a sesiza conținutul necesităților exprimate de societatea românească pentru a-și asigura un curs mai accelerat al evoluției sale pe calea progresului, dar și căile și mijloacele de acțiune, răsturnarea prin forță a învechitelor alcătuiri sociale și politico-instituționale fiind singura alternativă dătătoare de speranțe, singurul drum pe care, mergînd, poporul român se putea desprinde din anacronicele tipare feudale pentru a pătrunde mai ferm pe făgașul dezvoltării moderne. Și este de-a dreptul remarcabil faptul că o conștiință atît de riguroasă și de angajată în tumultul acțiunii revoluționare ca cea a lui Nicolae Bălcescu a și surprins într-o manieră uimitor de exactă relația istorică dintre masele populare și conducătorii lor atunci cînd nota într-una din scrisorile sale : „Comitetul revoluționar nu el făcu revoluția, el puse numai mîna pe ea, o dirijă, o orîndui. El a formulat într-un program sentimentul popular și îi dădu ideea revoluționară“. Așadar, masele populare, îndeosebi țărănimea se angajaseră cu temeinicie pe calea luptei încă înainte de izbucnirea propriu-zisă a revoluției. Din primele luni ale anului 1848 în întreaga țară, pe întregul teritoriu locuit de români exista, așa cum cu prisosință o dovedesc documentele de epocă, o stare de spirit antifeudală, implecât mai mult sau mai puțin surd pe care îl întreținea îndeosebi țărănimea. Iar o asemenea stare de spirit tindea să capete dimensiuni din ce în ce mai ample , se constituia în același timp și ca o justificare reală, ca un punct de sprijin pentru cererile de reformă pe care ajunseseră a le formula viitorii conducători ai revoluției. Așa se face că spre sfirșitul lunii martie în Moldova agitația a devenit din ce in ce mai vie, din toate părțile provinciei boierii „veneau în mare număr“ la Iași ca să caute adăpost și mijloace de apărare în timp ce țăranilor li se dădeau asigurări de către conducătorii revoluției că „aceia ce vă așteaptă și vă cheamă sunt patrioți și partidă mare“. Chiar adunarea de la Iași din 27 martie, cu toate măsurile preventive de reprimare a opoziției față de regim, a căpătat un caracter popular, în documentele care o evocă menționîndu-se că a fost „un mare număr de persoane“, sau, după cum se preciza chiar în textul introductiv al Petiției proclamației, cei care o susțineau prin prezența lor se recrutaseră „din toate stările din țară precum și din străini de toate națiile ce locuiau în Moldova“. Și ceea ce se înfățișa cu adevărat distinctiv din punctul de vedere al caracterului popular pe care-l punea în evidență adunarea de la Iași din 27 martie, fapt semnalat de asemenea în documente, era atenția încordată cu care locuitorii Capitalei moldovene urmăreau evenimentul amplificînd și mai mult starea de tensiune, de încordare. In Țara Românească evenimentele revoluționare au căpătat dimensiuni mult mai ample. Proiectul politic făurit de cei care aveau să devină conducătorii revoluției a fost dintru început mai radical ; exista în această provincie românească o tradiție mai vie a luptei pentru libertate după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, continuată ulterior prin alte forme de acțiune între care mișcarea revoluționară din 1840 sau activitatea Societății secrete Frăția, care au făcut să fie mai viu întreținută flacăra luptei revoluționare. Așa se face că, după opinia exprimată de Bălcescu, și aici poporul a îmbrățișat cauza revoluției „cu focul și energia care-l caracterizează“ că la Islaz într-un torent de entuziasm cu adevărat popular a fost aclamată nu numai proclamația, dar și constituirea guvernului provizoriu ; că, mai apoi, în drumul spre Craiova, guvernul provizoriu s-a văzut însoțit și susținut de o mulțime de țărani ale cărei dimensiuni sporeau necontenit. Așa cum sporea și entuziasmul atît al Nicolae Bălcescu Tudor Vladimirescu 9