Almanah Enciclopedic Contemporanul - Realitatea Ilustratȃ, 1989

Oameni care și-au asumat istoria, momente istorice care au revelat oameni ȚĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMA REVOLUȚIE DE PROPORȚII EUROPENE Profiluri și fapte reprezentative ale unor conducători revoluționari T­OATE epocile revo­luționare, toate ma­rile evenimente care s-au înscris ca mo­mente de referință în istoria poporului român, ca, de altfel, a oricărui alt popor au purtat însemnul creației istorice a maselor, au fost produsul nemijlocit al revărsării potențialului de acțiune poli­­tică-socială de care dispun , au fost în cea mai mare parte a lor rodul inițiativei celor mulți. Ce-i drept, masele popu­lare, cu unele excepții, în special în epo­cile modernă și contemporană, și-au mo­delat și își modelează acțiunile nu doar în funcție de gîndurile și aspirațiile lor, de ceea ce este țel nemijlocit al faptei, care pot fi reprezentate în planul con­științei mai mult sau mai puțin precis, mai mult sau mai puțin difuz, ci mai ales în conformitate cu chemările la luptă formulate de forțele sociale aflate în avangarda istoriei de proiectul social-po­litic făurit de acestea. Există, cu alte cu­vinte, o simbioză reală, organică între acțiunea maselor ca forță motrice funda­mentală a mișcării istorice și capacitatea de înțelegere, implicit de prevedere a sensului dezvoltării societății, în funcție de cerințele logice ale progresului social, a căror descifrare este apanajul condu­cătorilor, al personalităților. Revoluția română de la 1848—1849 este un asemenea eveniment care, prin tul­burătoarea sa desfășurare, a adus în prim planul vieții politice masele popu­lare : țărănimea, proletariatul incipient, dar deja suficient de activ, păturile mij­locii ale societății. Și, ieșirea năvalnică a maselor pe scena istorică a țării a fost obiectiv determinată de criza profundă pe care o cunoșteau structurile feudale, de necesitatea acută a unor transformări de substanță și care erau resimțite de întregul popor. Nu întîmplător de aproape un veac o frămîntare social-politică și ideologică din ce în ce mai amplă ca dimensiuni cuprinsese țara întreagă ; confruntări aspre, de anvergură națio­nală, punctează cursul dezvoltării isto­rice a poporului român între care răs­coala lui Horea și revoluția condusă de Tudor Vladimirescu zguduiseră din te­melii anacronicele întocmiri feudale dar fuseseră înfrînte ca urmare a interven­țiilor militare habsburgice și otomane. In derularea lor, evenimentele amin­tite, dar nu numai acestea, au învederat forța și capacitatea cu care puteau ac­ționa masele o dată angajate pe făgașul luptei social-politice, dar și necesitatea dirijării eforturilor lor, a orientării pa­șilor pe acele drumuri ale istoriei ca realitate ce putea conduce la atingerea și împlinirea aspirațiilor nutrite. Și, în mod deosebit, s-a impus imperativul conștientizării maselor, al transformării idealurilor lor din expresii ale u unor ne­voi resimțite zilnic în impulsuri active care să alimenteze acțiunea politică re­voluționară și aceasta a fost menirea is­torică a conducătorilor. Iar pregătirea și mai ales desfășurarea propriu-zisă a re­voluției din 1848—1849 au „sculptat“ me­morabile figuri de personalități care au și intrat pentru totdeauna în panteonul conștiinței istorice a poporului român : Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, C.A.Rosetti, Ion Ionescu de la Brad, Ion și Dumitru Brătianu, Costache Negri, Alecu Russo, Gheorghe Magheru, Axente Sever, Ion Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian etc. Ei au avut capacitatea nu numai de a sesiza conținutul necesi­tăților exprimate de societatea româ­nească pentru a-și asigura un curs mai accelerat al evoluției sale pe calea pro­gresului, dar și căile și mijloacele de acțiune, răsturnarea prin forță a înve­chitelor alcătuiri sociale și politico-insti­­tuționale fiind singura alternativă dătă­toare de speranțe, singurul drum pe care, mergînd, poporul român se putea des­prinde din anacronicele tipare feudale pentru a pătrunde mai ferm pe făgașul dezvoltării moderne. Și este de-a dreptul remarcabil faptul că o conștiință atît de riguroasă și de angajată în tumultul ac­țiunii revoluționare ca cea a lui Nicolae Bălcescu a și surprins într-o manieră ui­mitor de exactă relația istorică dintre masele populare și conducătorii lor atunci cînd nota într-una din scrisorile sale : „Comitetul revoluționar nu el făcu revo­luția, el puse numai mîna pe ea, o dirijă, o orîndui. El a formulat într-un program sentimentul popular și îi dădu ideea re­voluționară“. Așadar, masele populare, îndeosebi ță­rănimea se angajaseră cu temeinicie pe calea luptei încă înainte de izbucnirea propriu-zisă a revoluției. Din primele luni ale anului 1848 în întreaga țară, pe între­gul teritoriu locuit de români exista, așa cum cu prisosință o dovedesc documen­tele de epocă, o stare de spirit antifeu­dală, im­plecât mai mult sau mai puțin surd pe care îl întreținea îndeosebi țără­nimea. Iar o asemenea stare de spirit tindea să capete dimensiuni din ce în ce mai ample , se constituia în același timp și ca o justificare reală, ca un p­unct de sprijin pentru cererile de reformă pe care ajunseseră a le formula viitorii con­ducători ai revoluției. Așa se face că spre sfirșitul lunii martie în Moldova agitația a devenit din ce in ce mai vie, din toate părțile provinciei boierii „veneau în mare număr“ la Iași ca să caute adăpost și mijloace de apărare în timp ce țăranilor li se dădeau asigurări de către conducă­torii revoluției că „aceia ce vă așteaptă și vă cheamă sunt patrioți și partidă mare“. Chiar adunarea de la Iași din 27 mar­tie, cu toate măsurile preventive de re­primare a opoziției față de regim, a că­pătat un caracter popular, în documen­tele care o evocă menționîndu-se că a fost „un mare număr de persoane“, sau, după cum se preciza chiar în textul introductiv al Petiției proclamației, cei care o susțineau prin prezența lor se re­crutaseră „din toate stările din țară pre­cum și din străini de toate națiile ce locuiau în Moldova“. Și ceea ce se înfă­țișa cu adevărat distinctiv din punctul de vedere al caracterului popular pe care-l punea în evidență adunarea de la Iași din 27 martie, fapt semnalat de ase­menea în documente, era atenția încor­dată cu care locuitorii Capitalei moldo­vene urmăreau evenimentul amplificînd și mai mult starea de tensiune, de încor­dare. In Țara Românească evenimentele re­voluționare au căpătat dimensiuni mult mai ample. Proiectul politic făurit de cei care aveau să devină conducătorii revo­luției a fost dintru început mai radical ; exista în această provincie românească o tradiție mai vie a luptei pentru libertate după revoluția condusă de Tudor Vladi­mirescu, continuată ulterior prin alte forme de acțiune între care mișcarea re­voluționară din 1840 sau activitatea So­cietății secrete Frăția, care au făcut să fie mai viu întreținută flacăra luptei re­voluționare. Așa se face că, după opinia exprimată de Bălcescu, și aici poporul a îmbrățișat cauza revoluției „cu focul și energia care-l caracterizează“­­ că la Islaz într-un torent de entuziasm cu adevărat popular a fost aclamată nu numai pro­clamația, dar și constituirea guvernului provizoriu ; că, mai apoi, în drumul spre Craiova, guvernul provizoriu s-a văzut însoțit și susținut de o mulțime de țărani ale cărei dimensiuni sporeau necontenit. Așa cum sporea și entuziasmul atît al Nicolae Bălcescu Tudor Vladimirescu 9

Next