Almanah Estival Luceafărul, 1982
Pe baronul Banfy, cel mai energic dintre toți miniștrii unguri (asta nu e puțin lucru), nu l-am văzut decit o singură dată. Ne găseam in cele dinții zile din ianuarie 1896. Banfy era un vlăjgan cu mustățile în furculiță , care-ți făcea impresia unui prefect de pe timpul celui de-al doilea imperiu, maghiarizat, adică pornit pînă la superlativ spre violență administrativă, și necioplit. Baronul Banfy era un om mediocru, dar energia lui indiscutabilă găsea mijlocul să impună, chiar și într-o limbă pe care o cunoștea atît de puțin. Banfy era de fel din Transilvania. Vorbea chiar românește. Ca prefect — căci debutase ca prefect — iși făcuse ucenicia cu acea teribilă presiune electorală cu care mai tîrziu, ca președinte de Consiliu, avea să facă minuni. El îmi trimise vorbă la Viena, printr-un ungur din partidul neatîrnării, în cele dintîi zile din ianuarie 1898, că dorea mult să mă cunoască. E foarte simplu motivul pentru care președintele de Consiliu al Ungariei ținea să mă vadă. O simplă curiozitate. Fusesem cel dintîi ministru român care dăduse ajutoare bănești, în taină, firește, nu numai școalelor și bisericilor române din Transilvania, dar și ziarelor și comitetelor politice. Pentru ziare găsisem o formulă ingenioasă: însărcinasem pe ziaristul de peste munți să aică Take Ionescu BARONUL BANFY tuiască cărți școlare românești din Macedonia și-i plăteam munca împărătește. Bineînțeles că se putea ca acele cărți școlare să nu fie scrise deloc. Banfy sfîrșise prin a mirosi ceva din activitatea mea politică, care de altfel era necunoscută colegilor mei din minister, afară de președintele Consiliului, bâtrînul Lascăr Catarg! Chiar și acestuia nu i-o destăinuisem decât după ce o practicasem doi ani și jumătate. Nu mi-a purtat nici o pică pentru aceasta. Adversarii mei politici din România, mai bine zis unul singur, neuitatul Dimitrie Sturza, denunțase fapta mea. Pe această cale, Banfy fu sigur de ea. Cum căzusem de la putere în octombrie 1895, Banfy dorea să vadă de aproape pe dușmanul neamului lui. Inapoindu-mă la Viena, mă oprii la Budapesta și cerui o audiență președintelui Consiliului maghiar. Mă primi în acel măreț castel regal de la Buda, de unde se desfășoară o atît de splendidă vedere peste Dunăre și peste Pesta. Banfy îmi vorbi, firește, despre chestia românilor din Ungaria. El începu prin a mă întreba brusc : — N-o să-mi spuneți, sper, că nu vreți să anexați Transilvania ? — Nu, i-am răspuns, n-o să vă spun asta. Și chiar dacă v-aș spune-o, n-o s-o credeți, ci o să credeți numai că aveți de a face cu un mincinos sau cu un om care nu-și iubește patria. Vreau să anexez Transilvania, dar nu pot. Și dv., la rîndu-vă, n-o să-mi spuneți, adăugai eu, că nu vreți să împingeți granițele statului maghiar pînă la Marea Neagră ? Banfy mi-a răspuns foarte amuzat : — Nu, n-o să spun asta. Vreau să împing granițele Ungariei pînă la Marea Neagră, dar nu pot. — Atunci, i-am răspuns, fiindcă procesul istoric care există între voi și noi, nu poate fi rezolvat acum nici în sensul meu nici în al d-voastră, pentru că sintem vecini n-ar fi oare cu putință să gă-