Almanah Estival Luceafărul, 1982
Corespondența lui O. Călinescu cu Al. Ronetti dezvăluie citeva din ideile de laborator ale Istoriei literare căliesciene: „Ideea mea, aerb O. Călinescu, este că centrul literaturii noastre este Ardealul". Și in altă parte, după ce opera a fost dusă pină la capăt, revine cu explicații : „In concluzie, dovedesc că literatura romănă mal are sediul mai ales în Ardealul ocupat (Coșbuc, Rebreanu ș.a.), pe versanți munților, pe marginile frunților (Slavici), că teritoriul ei de formație este tocmai ceea ce ni se contestă". Intenția criticului este de a anexa și o hartă de o subliniată figurație plastică care să arate mai ales străinilor speciala configurație a geografiei literare românești. Ideea e prezentată de altfel și in Istoria literaturii române de la origini până in prezent. In capitolul despre Specificul național, unde G. Călinescu, voind a contura specificitatea, se oprește mai ales asupra a ceea ce el numește „români din centru". „Ardelenii mai cu seamă și subcarpatinii au această calitate", zice criticul. Dincolo de orice alte comentarii avem aici dovada că în Istoria literaturii române de la origini până în prezent scriitorii Transilvaniei sunt urmăriți cu un ochi atent, criticul având proiectul de a urmări literatura română atât în planul strict al esteticului cit și în configurația ei istorico-geografică. Cartea a stirnit la apariție un cor de proteste, nemulțumiri mai trezește și astăzi, de vreme ce nu e reeditată, și dată fiind conjunctura istorică a apariției el este de presupus că această orientare a cărții și-a avut și ea rolul ei în procesul violent care s-a făcut lui G. Călinescu In presă. Noutatea atât de izbitoare a acestei istorii literare n-a fost încă descifrată in Întregime, ceea ce face posibilă resuscitarea unor fraze vetuste asupra ei. Baza acestei Istorii literare era fără precedent și a fost automat comparată cu singurele Istorii literare de mai mari proporții ale vremii, in primul find cu istoria literară a lui Nicolae Iorga, de circa trei mii de pagini In opt volume, și cu aceea a lui E. Lovinescu de peste o mie de pagini In patru volume. Juxtapunerea lor era motivată și de faptul că prima Începea cu literatura epocilor vechi, absente din a doua și de faptul că Istoria lui Ni. Lovinescu se deschidea acolo unde se termina de fapt aceea a lui N. Iorga și E. Lovinescu. Chestiunea e mai puțin simplă decit pare. Raportul dintre G. Călinescu și predecesorii lui nu se poate face insă mecanic. Cercetarea atentă a Istoriei lui literare ne arată că doar In privința duratei cele trei lucrări se suprapun, spiritul fiecăruia dintre ele fiind Insă altul. Și G. Călinescu acordă atenție fondului autohton ca și Iorga, după cum este interesat și de fuziunea dintre fondul autohton și modernitate, chestiune care intra in primul rind in vederile lui E. Lovinescu, dar el stabilește ca centru de greutate al întregii lui istorii perioada clasicilor : Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, ceea ce nu făcuse nici unul din cei doi. Literatura romănă veche este privită de G. Călinescu dinspre Eminescu, Caragiale, Creangă. Noutatea argheziană e privită și ca tot de pe acest promontoriu al literaturii române. Miza Iul G. Călinescu e secolul XIX. Miza Iul N. Iorga se fixează Înaintea acestui secol. E. Lovinescu pariază pe valorile care se impun mai ales după cel de al doilea război mondial. Dacă trebuie să căutăm un precursor al lui G. Călinescu acesta este Ibrăileanu. Criticul Vieții românești este cel care a stăruit asupra valorilor literare junimiste, chiar și după ce Mihail Dragomirescu le părăsise cu totul intreținând vie flacăra Interesului față de ele. Eminescu, Creangă, Caragiale sunt marile lui mize, preocupările constante din preajma lui 1800 până la sfârșitul carierei. Ibrăileanu l-a apărat pe Caragiale de atacurile lui E. Lovinescu din 1911, el a dat primele comentarii memorabile asupra lui Creangă și tot el, după război, este deschizător de drumuri In exegesa eminesciană modernă ca și în stabilirea criteriilor pentru o ediție nouă a poeziilor lui Eminescu. In predilecția pentru Eminescu și Creangă, Ibrăileanu se intUnește cu G. călinescu, apariția monografiilor acestuia despre clasici dându-i prilejul să recunoască tn el un urmaș. Interesanta poezie istorico-literară a lui G. Ibrăileanu, ca și Influența lui asupra noii generații de critici au fost semnalate de Pompiliu Constantinescu In 1912 ! „In evoluția criticii de analiză, scrie probul cronicar literar, Ibrăileanu apare astăzi mult mai aproape de Maiorescu decit propriii lui discipoli și mult mai depărtat de Gherea, cu toate aderențele lui la „critica științifică" a veacului trecut . Iar prin teoriile asupra „specificului național", Ibrâileanu este opus gherismului, depășind unele firi maioresciene, din care și-a constituit apoi o dogmă, depășind și pe Maiorescu Însuși, și pe Iorga. Scrisă la un an după apariția marii Istorii literare călinesciene, care se termina cu faimosul capitol dedicat „specificului național", caracterizarea nu ni se pare intimplătoare. Ponpiliu Constantinescu, fără să discute aici opera lui G. Călinescu, semnalează punctul de contact dintre ea și perspectiva adusă de G. Călinescu, semnalează punctul de contact dintre ea și perspectiva adusă de Ibrăileanu. El precizează pentru prima dată în critica noastră rolul jucat de G. Ibrăileanu In posteritatea criticii lui Titu Maiorescu : „Dintre criticii postmaiorescieni, dintre care fac parte D. Mihail Dragomirescu și de E. Lovinescu, G. Ibrăileanu este primul glosator interesant al valorilor estetice junimiste (...) Mai mult chiar, s-ar putea spune că Ibrăileanu, pe premisele criticii maioresciene, care afirmase importanța lui Creangă, Eminescu și Caragiale, trage fructuoase concluzii din Înseși Judecățile ei de valoare, prin analize estetice, prin Investigații istoricoliterare și prin disociații sociologice. Exceptând pe