Almanah Viaţa Românească, 1983
Iată mai întîi două mărturii : 1. Victor Eftimiu — Oameni de teatru, (București, 1965, Editura „Meridiane“): „Mi-aduc aminte sînt mai bine de 50 de ani de-atunci, de-o zi de vară (28—30 august 1911 — nul.), la Blaj, cu prilejul aniversării unei jumătăți de veac de la întemeierea Astrei (Asociația de literatură și teatru a românilor transilvani). Caragiale a fost unul dintre scriitorii din vechiul regat care păstra legături cu românii de peste munți: în drum spre Berlin, el se oprea la Budapesta, unde se întîlnea cu intelectualii ardeleni... Nu putea lipsi de la sărbătoarea Astrei. După festivități, ni se întinse o masă sub un șopron uriaș. Era printre noi și Aurel Vlaicu, erau poeții Octavian Goga și Șt. O. Iosif, era actorul Petre Liciu și publicistul de la „Furnica“ — George Ranetti. La sfîrșitul mesei scriitorul sămănătorist Ion Scurtu a ținut să închine un toast. — Ridic paharul meu în cinstea marilor noștri umoriști, aici de față, Ion Luca Caragiale și George Ranetti ! Caragiale s-a ridicat tremurând, a bătut cu pumnul în masă și a strigat : — Eu nu sunt umorist ! Eu sunt un profund sentimental !“ (s.n.) (op. cit. pag. 220). 2 2. L-AM CUNOSCUT PE CARAGIALE (III) Memorii de A. P. Bănuț (Astra, An III, nr. 2 (21 februarie 1968) „Blaj, vara anului 1911. La cererea tuturor intelectualilor și mai ales a tineretului din Blaj, care dorea să-i mai vadă odată pe scriitorii noștri, în frunte cu Caragiale și Coșbuc, lumea a dat năvală în curtea Seminarului teologic [...]. în fruntea mesei erau Caragiale și Coșbuc, apoi Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu și toți ceilalți scriitori [...]. La un moment dat un tînăr elogia personalitatea și talentele lui Caragiale. [...]. Din dreapta mesei lungi, ceva mai jos de mine (A. P. Bănuț era, cum afirmă mai la început, „la mijlocul mesei improvizate, auzind tot ce se vorbea“ — n.n.) se ridică acum Ion Scurtu să-l elogieze și el pe Caragiale, începu așa : — Maestre Caragiale ! Dumneavoastră ca scriitor satiric (s.n.) ați creat o operă care... Caragiale îl opri brusc : — Ce vorbești, mă ? Scurtu, privindu-1 fix pe marele «cerber», repetă cu glas scăzut. ----Dumneavoastră, ca scriitor satiric... v Dar meșterul îl întrerupse mînios : — Cine ți-a spus lucrul ăsta ? — A scris-o Eminescu, zise Scurtu, vădit surprins de riposta neașteptată a periculosului interlocutor. — Și dacă Eminescu a făcut o greșeală, tu trebuie să spui o prostie ? Ion Scurtu rămase perplex. Sute de ochi se uitau nedumeriți cînd la Caragiale cînd la el, iar obrajii lui Scurtu se aprinseseră ca jevaticul. Scriitorii din jurul lui Caragiale, și mai ales Coșbuc, încercau să-l domolească Dar Caragiale continua cu glas strident : — Eu sînt liric, nu satiric. S-o știi! (sin) (art. cit.) „Temperament mușcător, necruțînd pe nimeni cu vorba, înainte de a-și trece zeflemelele în scris“ (Șerban Cioculescu, I. L. Caragiale E. T., București, 1967, pag. 37), neegalat parodist la Ghimpele și Moftul român, chiar și „în corespondență și în oratorie“ cu „un stil caricatural“ (G. Călinescu, în Contemporanul, 8 iunie 1962), părinte al comediei românești, recunoscut de critică drept „marele nostru satiric“, Caragiale își spune el însuși „cinicul“ (o scrisoare către Maiorescu, prin care autorul Scrisorii pierdute solicita ministrului o audiență, e semnată „vechiul dv. cunoscut — «cinicul» I. L. Caragiale“). Admițând ambiguitatea caragialescă, pendularea continuă, inimitabilă între sobru și burlesc, dar păstrând totuși litera cuvintelor — fără a ajunge, bineînțeles, la interpretări literale — se poate afirma că termenii „ecuației“ „satiric sau sentimental“ au fost lansați de însuși scriitorul în discuție. Că a fost Caragiale un satiric, consider că e o axiomă care, ca orice axiomă, nu mai necesită demonstrații speciale. A fost însă Caragiale un „sentimental“, un „liric“ ? „Numeroși dușmani ai marelui dramaturg [...] au trâmbițat, au clamat, au scris, au șoptit, că creatorul Scrisorii pierdute a fost un om fără inimă, un om rău, care nu și-a iubit semenii, 77