Almanahul Literar, 1969

LUCA ION CARAGIALE un scriitor puțin cunoscut la ora actuală, dar a cărui operă integrală urmează să apară curînd, este Luca Ion Caragiale. Fiul ilustrului dramaturg a rămas o figură enigmatică a literaturii noastre. Pomenit frecvent în presa literară din anii douăzeci, în jurul lui s-a așternuut apoi o deplină tăcere. Luca Ion Caragiale se stingea, în anul 1921, la numai 28 de ani, victimă a epidemiei de gripă care a secerat, îndată după primul război mondial, tinerimea atît de încercată în anii anteriori. Pînă la moarte, Luciu a publicat foarte puțin, dintr-un maldăr de manuscrise cu care-și uluise prietenii. Din corespondențe recent publicate reiese că se pregătea tocmai să-și publice un prim volum Jocul oglinzilor, sub patronajul lui Ibrăileanu, cînd a fost secerat pe neașteptate. Fratele mai mic al lui Mateiu, pe care numele ilustru al familiei nu-l copleșise — lucrul ce se poate afirma și despre autorul Crailor de Curtea Veche — se hotăra să se așeze în acel vîrf de unghi al literaturii noastre postbelice, în care-și făcuse un loc, lîngă Adrian Maniu și Ion Minulescu. Soarta nu i-a îngăduit-o. Spre deosebire de fratele său mai mare, nu a putut trage de partea lui decît farmecul omenesc, bucuria de a trăi și de a se instrui, tihna perspectivei pe care i-o aducea un cămin fericit și un talent remarcabil. Dar și acestea, pentru scurtă vreme. Oricum, opera sa, din care redăm mai jos poezia Ale oglinzii completează tripticul spiritual al familiei Caragiale — triptic, deoarece considerente de simplificatoare modernitate ne îngăduie să nu ne referim și la înaintașii cu același nume, ai dramaturgului. C. BARBU ALE OGLINZII în gerul ce se-argintă și-n forma ei ovală, Oglinda își resfrînge în umbre trecătoare obrazul ce smerit e și-obrazul plin de față, Și-acela ce zîmbește, și-acel pe care-l doare. N-o turbură privirea și nu păstrează fața. Și toate pier în grabă, ca și pe cer un zbor, Ca dorul și nădejdea, iubirea și viața — Și-oglinda e aceeași și n-are un fior. Și, cum privesc la dînsa cît e de lucitoare, Mi se trezește gîndul că-n față i-ai stat goală. Și că-ți restrînse trupul cu vraja-i de izvoare Din gerul ce se-argintă și forma ei ovală.