Almanahul Literar, 1975
cu Scrisoarea III-a și cu multe altele din poemele sale decit să ducă mai departe și să desăvirșească sensurile operei istoricului și luptătorului martir de la 1848, in credința căruia trecutul ascunde atâtea semnificații pilduitoare pentru urmași și care îmbrățișase, in stagiile lui pariziene și palermiene, misionarismul lui Lamennais sau patetismul, retorismul sublim și avântul romantic al lui Michelet, acel filozof și mare poet al istoriei a cărui impresionantă pledoarie pentru cauza poporului român, din cadrul celebrelor sale cursuri de la Collége de France, este bine cunoscută? Ce înseamnă, in fond, emoționantul și piosul început al narațiunii Bâlcescului — „Deschid sfinta carte unde se află închisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor“... — în concepția căruia timpurile de aducere aminte stau sub semnul Providenței, ocrotitoare simbolică a dreptelor bătălii, a idealului național, care formează, in esență, obiectul pateticei sale demonstrații . Nu este vorba de aceeași nevoie, poate organică, cu care Eminescu avea să compare, trecutul cu prezentul — antiteză tipică și frecvent romantici — și să pună în valoare adevărul istoric în creația sa, nu pe linia celebrei „fortuna labilis“, ci în sensul resurecției patriotice, al dorului de libertate, al viziunilor providențiale, al antitezelor, al invocației și al unui erou excepțional — ca, de pildă, Tomna Nour sau Mureșan —, alternînd necurmat expunerea istorică cu meditația ? Ducînd mai departe și valorificînd la un nivel atît de înalt tradiția istorică, concepțiile filozofice ale lui Bălcescu și Eminescu se situează pe linia cea mai înaintată, nu numai în România, dar și tn întreaga Europă a epocii lor. Deși din spirit romantic și deși nu o dată frînați de implicații idealiste, fondul gîndirii lor istorice și filozofice este materialist, sensibil apropiat de principiile marxiste în explicarea mecanismului social. Pînă și preferințele poetice ale lui Bălcescu reflectă o vastă arie de preocupări pentru literatura română și europeană, care îl previne pe Eminescu și care se integrează organic între coordonatele concepției lui științifice și social-politice revoluționare. Este tocmai ceea ce explică, în bună măsură, de pildă, apropierea lui Bălcescu de creația lui Byron, de ideile și viziunea istorică a celui mai de seamă reprezentant al romantismului englez și, în același timp, — cum îl considera și Eminescu — unul din marile modele ale veacului, al cărui sfîrșit tragic la Missolonghi, în Grecia, îi adusese aura legendei. Apoi, dacă lui Bălcescu nu-i rămine întru nimic străin nici elogiul naturii în marele său poem al trecutului, excelând, cu deosebire, în acea imagine arhitectonică a peisajului transilvan — tărîm fericit al Cancanului —, imagine impunătoare prin marea sensibilitate a autorului, prin tehnica descripției, prin armonia frazei, prin acea rară vibrație a comparațiilor și epitetelor, care se cheamă unele pe altele, se contopesc și curg prin trupul cuvintelor ca un fluid de taină și de muzică —, la Eminescu natura patriei, atît de nuanțat receptată și fermecător cîntată, devine însăși inima creației sale, unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în fața frumuseților lumii, menit să-i regenereze elanurile istovite de suferință și eforturi și să-l ajute să înfățișeze mai adine intensitatea romantică a pasiunii, a arderilor și dorului său, într-un limbaj simplu, pur, colocvial, de o inegalabilă aură poetică. Dar, mai cu luare aminte, Bălcescu și Eminescu au rămas mereu aceiași în viață ca și în opera lor, ca două naturi desăvîrșite, prototipuri ale pasiunii adevărului, ale consecvenței în idei și-n acțiune, pînă în momentul în care și-au circumscris destinul tragic, harul din ei eliberînd atît de prematur țărînei țărîna ce-au fost... cu singura deosebire că, Martirul luptător — de la nașterea căruia s-au împlinit de curînd 155 de ani — sfîrșește întrun amurg întunecat, departe de țara lui mult dragă, pe pămîntul Siciliei, cea plină de vinturi, de vuietul mării și de neamuri, la Palermo, unde avea să rămână pentru totdeauna în groapa comună a săracilor din cimitirul Capuccinilor, iar Luceafărul poeziei românești — de la răsăritul căruia se împlinesc, la 15 ianuarie 1975, 125 de ani, se stinge într-un ospiciu, în țara lui, în aceeași tragică părăsire și însingurare, sub ochii contemporanilor neputincioși, orbiți de lumina lui solară... Ireproșabili și pilduitori în toate gesturile vieții lor, fiecare din cei doi, trăind pe aceste pămînturi la cite o răscruce a istoriei, au rămas între marii noștri înaintași, oameni ai culturii și ai faptei, venerați de toate generațiile, ca doi coloși fără de asemănare, mistuiți în ființa lor de atît de nobile idealuri. Popoarele au dreptul să ni-i invidieze. Aproape că e de necrezut în tulburea noastră istorie și-n tulburea istorie a lumii! De aceea, nici o altă apropiere, ca aceea între Bălcescu și Eminescu, n-ar fi putut aduce azi în sufletul nostru mai multă smerenie și mai multă lumină. Car și unul și altul fără de asemănare — prin harul lor, prin focul lor lăuntric purificator, prin credința și creația lor, prin acțiunea lor, în expresia căreia aduceau, la nivelul vremii, tumultul continental al vieții pe care începeau s-o trăiască milioane și milioane de oameni simpli, de truditori din lumea întreagă. Așa-i păstrează și așa li va păstra de-a pururi memoria afectivă a generațiilor, memoria României eterne. FANICA N. GHEORGHE 146