Almanahul Literar, 1989
MENTENAR ION CREANGĂ TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÎNEȚE CLASICII, CONTEMPORANII NOȘTRI Trăim, cred, unul dintre cele mai interesante evenimente din istoria literaturii noastre. Este vorba de creșterea impresionantă a interesului pentru opera celor trei uriași ai cuvîntului românesc : Eminescu, Creangă, Caragiale. Interpretarea postumelor, editarea publicisticii, comentarea atât de inspirată a Caietelor, înălțarea în mijlocul Bucureștilor a staturii ideale a Luceafărului ne-au arătat fațete surprinzătoare ale geniului eminescian. Lui Caragiale i s-au dedicat exegeze care-i pun cu inteligență în relief arta cuvîntului, surprinzătoarea modernitate. Cărțile despre Ion Creangă evidențiază și ele darurile unui scriitor de mare complexitate, cu o estetică literară depășind în mod evident formula simplistă de povestitor popular care i s-a atașat. Dar ceea ce mi se pare cu totul nou în creșterea fără precedent a interesului pentru această treime de geniu a scripturilor române este prezența lor vie în chiar actualitatea scrisului românesc. Cele trei stele de primă mărime de pe firmamentul literaturii române nu mai sunt doar capitole în Istoria literaturii sau în manualele școlare, subiecte pentru examene și pietre de încercare pentru promoțiile noi de istorici și critici literari. Pe Eminescu, pe Caragiale, pe Creangă îi întîlnim tot mai des în laboratorul de creație al scriitorilor. Lecția lor dă mai cu seamă roade în poezia și proza tinerelor generații. Nu e vorba de vreun epigonism mărunt, ci de o înțelegere lucidă, plină de mîndrie patriotică a valorii ieșite din comun a acestor titani și mai cu seamă a uimitoarei lor modernități. Fenomenul a fost evidențiat mai cu seamă în legătură cu proza lui Caragiale. Ironia, modernitatea momentelor și schițelor sunt valorificate cu rezultate promițătoare mai cu seamă în scrisul prozatorilor din generația '80. Lumea fermecată a Amintirilor din copilărie, a povestirilor și basmelor lui Creangă se relevă a fi și ea un teritoriu capabil să ofere sugestii dintre cele mai mănoase, nu doar istoricilor și criticilor literari ci și creației propriu-zise. • Tărîmul fabulos străbătut de Harap Alb și de Dănilă Prepeleac nu este cu nimic mai prejos decit fantasticul din care se inspiră Marquez și toți ceilalți romancieri faimoși latino-americani. Povestea porcului, Povestea lui Stan pățitul, Ivan Turbincă și Punguța cu doi bani, Capra cu trei iezi și Soacra cu trei nurori nu sunt doar niște prelucrări de folclor ci adevărate capodopere ale limbii române, mărturisește într-un dialog radiofonic prozatorul Mircea Simionescu, iar Fănuș Neagu, tot într-o conversație în fața microfonului, vorbește despre tinerețea fără bătrînețe a povestirilor lui Ion Creangă. NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT — Vă propun, Fănuș Neagu, să ne reamintim de Ion Creangă, de locul fără egal al operei sale în literatura română, în sufletul fiecăruia dintre noi. Creangă este uriaș. — Afirmația mi se pare încărcată de largi semnificații gândindu-ne că ea aparține unui scriitor înrudit cu autorul „Amintirilor din copilărie". — Am într-adevăr, in scrisul și în sufletul meu, enorm de mult din Creangă. El este părintele meu spiritual, estetic. — Nu numai pentru că azi noapte a nins, socotesc că ar fi potrivit să începem dialogul nostru despre Creangă evocind năluca săniei cu care aleargă pe berdelușul din Humulești Nica a lui Ștefan a Petrei. — Vreau să vă spun că eu păstrez în minte, neînchipuit de frumoasă, ca și cum m-aș fi dat aseară cu sania, acea iluzie fără egal a zborului pe albul zăpezii descris de Ion Creangă. Pentru mine, toate săniile fug spre depărtări și, culmea, nu duc în viitorul acoperit de aurul tehnicii, ci spre aur a lui Creangă și a lui Sadoveanu. A lui Eminescu. Pentru mine orice sanie alunecă spre depărtări trecute și spre depărtări viforoase în viitor, întrucît nu noi am început lumea și nici noi nu o vom sfîrși, dar cu Creangă s-a întîmplat povestea și minunea tuturor copiilor. Așa cum aș putea eu să vă ofer o carte despre Creangă, noi toți sîntem purpura acestei minuni care s-a numit Creangă și apoi Sadoveanu. Fără acești doi mari nedespărțitori noi nu putem intra în istoria săniușului, în istoria luceafărului și a lunei care bate peste zăpezi, mai ales în nopțile uluitoare ale colindelor și ale încîntărilor de a ne crede în lumea basmului. — In lumea tinereții fără bătrânețe a spiritualității românești. — Asta ne vine și de la Ispirescu. Acești mari și fantastici, nețărmuriți, de neatins scriitori Creangă și Sadoveanu mi-au umplut