Almanahul Părinţilor, 1987
Desen de G . MACHE O „columnă“ pe care o purtăm toți în inimă: MAMA avut un vis minunat. Lui i se părea că e ca un curcubeu cu mult albastru. La virsta copilăriei visele frumoase cu zîne sunt multe, numai că acesta era unul deosebit. Tot cu o zină, dar una cu care nu se putea compara nici măcar una din toate poveștile lumii. A încercat să-l povestească, dar nu a reușit. Era ceva ce nu se putea exprima in cuvinte și copilul nu îl uitase, îl ținea minte exact așa cum era, cum îl fermecase într-o noapte. Și poate nu numai o noapte, ci o întreagă copilărie, o viață. El se afla pe o cîmpie și cerul începuse, deodată, să plouă cu stele, după care au răsărit florile albastre. Toate florile albastre ale lumii răsăriseră în iarba verde din fața lui. Dar a apărut soarele și cîmpia a devenit aurie. Spice flămînde de lumină se leagănă ușor pe lujeri plini de seve, învăluind florile albastre. Și a auzit vuietul mării. Se apropia marea cu valurile ei mingîietoare. Apoi, nu știe cum, marea s-a transformat în cer senin. Pămîntul s-a unduit blind și au apărut cîteva dealuri potopite de copaci, din aceia care rodesc privighetori. Lumina curgea, coborînd fantasticul din fructe și vise, prin firele ierbii, în adîncul pămîntului. Stinci albe, strălucitoare, se îmbătaseră de parfumul norilor și se tot ridicau, amețitor, iar cind au ajuns aproape de cer, cîntecele florilor lactee le-au smuls izvoare reci, limpezi, visătoare, care au șerpuit transformîndu-se în cărări de argint, impletindu-se în mijlocul cîmpiei. Cîmpia germina sămința timpului. De aceea a auzit el cum crește o pădure in care o poiană aurie pulsa prin cercul silvestru. Și începuse în poiană să ningă liliachiu, cu flori adevărate. După ninsoare a apărut curcubeul, scăldat într-o spumă de culori. Ce frumos înflorește curcubeul ! Miroase a fii cosit, o iarbă tăiată de curînd, a cireșe! Toți copacii au cercei roșii de cireșe. Printre frunze trece cintecul pădurii. Ce mare a crescut pădurea cu flori sălbatice, cu fragi și alune! Lingă ea e cîmpia, și dealurile cu privighetori, și văpaia aurie a lanurilor, și florile albastre, și livezile solare, și lacurile cu nuferi de cristal. Ce frumos e pămîntul! Copilul s-a întors fiindcă auzise vibrația luminii în spatele său și a privit și a înțeles atunci de ce a fost totul atît de frumos. Zîmbise mama! Universul zîmbise și îi adusese atîta fericire. Mama e mai frumoasă decît o zînă. Ce puteri, nebănuite de el pînă atunci, are mama cînd zîmbește! Și atunci s-a trezit. A înțeles că a fost un vis, dar a rămas încredințat că mama lui poate să facă mai mult bine și frumos în lume decît oricare zînă. Din păcate, nu putea povesti nimănui visul. Apoi a aflat că timpul și omul au construit, împreună, o columnă pe care au închinat-o mamei, tuturor mamelor. Este înaltă, foarte înaltă, deoarece fiecare a pus ce avea în suflet, în minte, fiecare om a adăugat o piatră, oricît de mică, pentru a o ridica. Și s-a întrebat atunci: „Oare cuvintele sînt de prisos ? Oare se mai poate spune ceva sau s-a spus chiar tot? Columna e gata? Oare mai pot eu adăuga visul meu, o pietricică precum un curcubeu ?“ Mai tîrziu a înțeles că această columnă o avem toți în inimi, că este cel mai frumos monument din lume, că ea va fi infinită. RALUCA IOANA PARVU elevă, clasa a IX-a, a Liceului de matematică-fizică „Nicolae Bălcescu". Premiul I la faza pe țară a Concursului de limba și literatura română „Mihai Eminescu", ediția 1986 76