Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)

1977-12-01 / nr. 12

Ironie şi disimulare românescă Marian Popa, critic literar modern, în­zestrat cu o excepţională capacitate de sinteză, a publicat anul acesta un roman cu un titlu bizar, Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (Ed. Cartea Românească). Bi­zar nu atit prin faptul că două nume de personaje, asociate, formează titlul, ci­ prin doza de arbitrar pe care o conţine. Titlul acesta explică întregul roman care, grosso modo, este un inventar, arbitrar la rindul lui, de stereotipii comportamentale contemporane. Dar, deşi pare un joc ve­nit din partea unei persoane inteligente care şi-a pus în gînd să se amuze, textul ascunde totuşi o întreagă regie care pri­veşte selecţia faptelor, translarea lor in literatură (de prelucrare ficţională mai greu poate fi vorba), un mod puţin vizibil de a cocheta cu cuvintele, tactica, absurdă uneori, a replicilor pe care le dau perso­najele, numele acestora etc. etc. In lite­ratură, arbitrarul este tot o chestiune de regie. Ce mai este aşadar acest roman al lui Marian Popa, dincolo de aparenţa de scriere gratuită într-un „anti-stil“, pe care o afişează ? Trecînd peste faptul că auto­rul l-a construit aducînd cu răbdare ste­reotipii ale existenţei comune, Doina Doi­cescu şi Nelu Georgescu este o imensă ironie. El nu se sprijină decit pe clişee, lipite unul lingă altul pentru a fi denun­ţate. Se ride cumplit dindu-se la o parte perdeaua găurită a epicului din acest ro­man , dincolo de o poveste elementară in care patru personaje, Doina, Lia, Nelu şi Gigi, sunt plimbate dintr-un clişeu de via­ţă cotidiană în altul, nu rămine absolut nimic. Aceasta este insă şi intenţia auto­rului : să disimuleze o completă neutra­litate, un semn minus, pentru a putea să rîdă liniştit. Chiar dacă numai parţial, ironia se poate totuşi traduce şi prin disi­mulare. Marian Popa, cunoscător de ex­cepţie al modalităţilor comice al unei vas­te literaturi teoretice despre comic (v. Co­­micologia), şi-a ales formula convenabilă pentru a ride de banalitate, de locurile comune ale existenţei, de superficialitatea augmentată la puterea n­e forma indirectă, adică ironia. Este capcana acestui roman, lejer d e adevărat, dar nu facil. Ştiind că „logic, ironia decurge din dis­tribuţia obiectelor în timp şi spaţiu“, Ma­rian Popa îşi deplasează continuu perso­najele, trecîndu-le dintr-un clişeu în altul cu aer de seriozitate. întîlnirea dintre cu­plurile Doina-Lia şi Nelu-Gigi are loc dintr-o confuzie, în primul capitol al ro­manului. în ultimul însă cuplurile sînt altele. Aventura banalului îi poartă pe protagonişti de la braseria Monte Carlo pină in Cimitirul Bellu. Peste tot com­portamentul acestor inşi este superficial şi comun, deşi înăuntrul cercului inchis pe care ei il descriu, Încearcă să iasă din tiparele cotidiene. Nonşalanţa este a iro­­nistului care îi aduce sub ochii cititorului , căci ei, de fapt, se iau in serios. De aici, decalajul presupus de ironie. Inventarul de stereotipii se face simţit de la clişeele situaţionale la cele verbale. Nu se pierde nici un detaliu de mediu : străzi, parcuri, mijloace de transport etc. Sunt înregistrate gesturile banalităţii, dar şi expresiile ei. Se ride de semidoctismul care dă la iveală „perle“ demne de gigă, situaţie nu tocmai rară prin cenacluri : unul care „sparge întotdeauna gheaţa“ spune : „Poezia are părţile ei, ca şi au­­toarea“ (p. 54), altul vrea să facă proba înaltei sale „specializări“ : „Cred că s-a produs aici o confuzie. Nu au dreptate cei care susţin amatorismul acestei poezii. Eu am repetat aici cîteva procedee rafi­nate, rarisime, bunăoară, o silepsă, poate mai curînd o variantă zeugma : „Să-şi bată capul şi visele de pămînt“. Apoi ceva dintr-un japonez, Kagura-guta, Barbu, poate să mă corecteze cineva, dacă fac vreo eroare, dar observ că se păstrează evident mai puţin elementele cultului shintistic, cu­ versul de 5—7 silabe, ver­­sul-cheie şi cel principal“ (p. 55). Specta­colul de clişee se converteşte într-o evi­dentă gratuitate. Dar, supralicitînd stereo­tipia, rîzînd amarnic după cortină, gratui­tatea derivă în absurd. Reparabil în citeva suite de replici în care tronează convenţia hilarului (v. dialogul Doinei cu Lia, p. 138, sau dialogurile de la pp. 151, 163, secvenţa din autobuzul 35, pp. 139—143 etc.). De un absurd al convenţiilor efemerului este convins şi Marian Popa. Este o posibilă concluzie a romanului său care tratat ad­ litteram, induce uşor în eroare. Mai ales, probabil, pentru că textul este scris cu un refuz al stilului, dacă facem ab­stracţie de truismul că lipsa de stil în­seamnă stil. Inconsistenţa epică din Doina Doicescu şi Nelu Georgescu, punct de iritare al altor comentatori, paradoxală pentru un critic cu apetenţă la ficţiune (o ficţiune 100% livrescă este Călătoriile epocii ro­mantice), are o singură explicaţie : incon­sistenţa clişeului de care se ride, se ride pe tot parcursul acestui roman. Suspectat de superficialitate, textul comic al lui Ma­rian Popa este copia in negativ a formu­lei născute din concentrarea ironică a unei inteligenţe critice de foarte bună calitate. Costin Tuchilă „Infantele criticii literare interbelice“ Astfel l-a numit Vladimir Streinu, in­tr-un articol omagial, pe Pompiliu Con­­stantinescu, criticul cu aleasă ţinută in­telectuală, rafinat in gusturi şi judecăţi, ascunzind in spatele manifestării „distan­te“ un echilibru care era in egală măsură al raţiunii şi al bunului simţ. Pompiliu Constantinescu a fost, cum tot Vladimir Streinu l-a caracterizat , „un „domnişor“ cu menirea înaltă, un neverosimil „da­­moiseau“ curat, discret şi studios (..), în­făţişarea şi conduita supravegheată, dar în nici un fel convenţională, îi crea în mintea altora imaginea de infante traves­tit cetăţeneşte sau, în orice caz, aceea de tinăr pe care il aştepta o răspundere suc­cesorală“. Chiar numai citind culegerea de cronici Romanul românesc interbelic (Editura Minerva, 1977), apărută de curind, am putea anula cu uşurinţă superficiala imagine a „foiletonistului“ pe care, din­tr-o prejudecată, foarte mulţi i-au apli­cat-o acestui critic infinit mai temeinic şi mai profund in analize decit un recenzent de serie. Intrat in critică sub oblăduirea lui Mihail Dragomirescu, criticul a fost considerat un raţionalist prin abstractis­­mul constatărilor, prin apelul la concepte­­ şi prin disocierile minuţioase, formulă de care nu s-a dezis nici cînd a trecut sub „ocrotirea“ lui Eugen Lovinescu. Urmele impresionismului lovinescian n-au fost absenţe, dar sub plasticizarea expresiei şi a „emoţiei poematice, extatic-metaforice“ (cum observă G. Gheorghiţă in Postfaţa acestui volum), vocaţia raţionalizării a ră­mas nealterată. în definitiv, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva în critică, impresionismul spectaculos e mult mai efemer decit sondarea operei in adincime prin apelul la raţiunea adesea defăimată. Nu cunosc judecăţi critice care să-şi fi dobindit viabilitatea fără o minimă con­ceptualizare. Observaţiile pe care noi le-am reţinut de la Lovinescu ori Căli­­nescu, dacă n-au avut aerul „teoretizării“, s-au impus datorită fascinaţiei produse de personalităţile celor doi. Pe Pompiliu Constantinescu tocmai pa­siunea adincirii observaţiilor îl va împie­dica probabil să dea o operă de construc­ţie şi nu e greu de observat că prolifici­tatea în critică este invers proporţională cu profunzimea opiniilor. Altfel, acest critic poseda o viziune teoretică admira­bilă, coerentă, în ciuda dispunerii ei frag­mentare în foiletoane. Observaţiile sale surprinzătoare îl apropie de marii critici şi gînditori, viziunea sa asupra literaturii fiind afină cu cea a lui Ortega y Gasset, Lukacs ori Musil şi, dacă astfel de ală­turări par insidioase, ele nu sunt cituşi de puţin neadevărate. Pompiliu Constanti­nescu a fost, în primul rind, un pertinent comentator de romane şi disponibilităţile sale l-ar fi putut ajuta, fără îndoială, să elaboreze şi o lucrare teoretică despre a­­ceastă formă literară mult stimată. La 1926 emitea observaţia că „prin mijloacele de expresie şi preocupări, romanul e consi­derat ca o derivaţie din epopeea antică“, observaţie care astăzi a devenit funda­mentală pentru exegeza genului. Ideea di­­mesiunii epopeice şi a totalităţii, aşezată în genere sub paternitatea lukacsiană, fă­cea parte din concepţia criticului asupra romanului, in perspectiva căruia a infir­mat deseori nuvelele „superficiale“, „na­turalismul“ şi „rudimentul de psihologie“ din proza antebelică. Viziunii sale i se adăuga o altă aserţiune, referitoare la substanţa originară a literaturii (prozei) : „îmbrăţişînd toată realitatea — afirmă criticul in consonanţă cu Ortega y Gasset —, străbătînd cuceritor prin aleele sub­conştientului, sau desfătindu-se în jocul fanteziei — în centrul romanului modern vom găsi, cu predilecţie, pe om (s.n.)“. Observaţia, în aparenţă truistică, este fun­damentală pentru viziunea lui Pompiliu Constantinescu asupra literaturii ; noi cu­noaştem, din inerţia unor clasificări date, două feluri de a privi literatura : pers­pectiva sociologică gheristă şi cea estetică maioresciană. Determinismul sufocant şi autonomia operei au constituit cei doi poli între care au oscilat marile întreprinderi critice. Pompiliu Constantinescu (mi se pare printre primii) a aşezat la baza li­teraturii (prozei) un substrat existenţial : nu contează, scrie criticul, că literatura porneşte de la realitatea concretă. Litera­tura „nu e însă o copie a realităţii“ („a­­ceasta cade în sarcina istoriei politice şi sociale“) şi ţelul său suprem trebuie să fie acela de a configura o „supraexisten­­ţă“ bazată pe „unghiul de viziune perso­nală aplicat realităţii“, dar mai ales pe „viziunea despre lume“. Romanul (in ca­zul de faţă) trebuie să-şi stabilească o „fi­­losofie“ care să scoată la suprafaţă acel „eu subteran“, realitate generatoare , de viziuni substanţiale, trans-sociale. Iată ce scrie criticul despre Blecher, comentînd Inimi cicatrizate : „Mă gîndesc numai că experienţa umană rareori vine din ideo­logie şi că un fapt brutal, un accident cu adinei repercusiuni, o experienţă strict in­dividuală sunt mai revelatoare decât cele mai învietoare programe“. Pompiliu Constantinescu a negat con­secvent literatura devenită victimă a rea­lităţii (Delavrancea, Vlahuţă, Sandu Al­­dea), opunindu-i pe cea validată de „su­­perstructură“ : „Pornind de la realitatea istorică, proza îşi capătă prestigiul din mitul ficţiunii“. Acest elogiu al „ficţiunii“ nu-l califică însă pe Constantinescu drept un maiorescian. Criticul a contemplat, înaintea structurilor interne ale operei, substanţa viziunii, „sensurile“, „soluţiile“ şi „propunerile“ (cum spunea Musil) , pe care orice scriitor autentic e obligat să le caute. Raţionalismul lui Pompiliu Con­­stantinescu e semnul puterii de judecată dincolo de litera textului. Radu G. Ţeposu I JURIlAl DC CART PO€ZI€ Melancolia în oraşe Melancolia este „comodă“, spune Hugo Friedrich. Poetul modern trăieşte mai de­grabă in încordare, care este opusul ei. Deşi ultima carte a lui Mircea Florin Şan­­dru se numeşte Melancolia, poetul nu pare a fi, in accepţiunea curentă, un me­lancolic. Se botează mai degrabă cu acest titlu un anumit rafaelitism al blîndului delicat, care îşi are deocamdată destulă audienţă şi la alţi poeţi tineri. Şi la Mir­cea Florin Şandru există o acţiune con­ştientă de „îndulcire" a asperităţilor lexi­cale prin cuvinte dintr-un inventar con­venţional serafic şi prin subsumarea unei atitudini discret exaltate. Cuvinte ca : lin, suav, blind, pîlpîire, ţipăt stins lasă un sentiment de epuizare, iar uneori de tor­­poare , ele filtrează în mod constant poe­mul, pină la exagerări ; într-un loc, spre exemplu, caii ce transportă pe cîmp în­­grăşămintele „trag lin căruţele de putre­gai". Presupusa melancolie este deci un sistem stilistic de control ; altul, comple­mentar acestuia, s-ar putea numi cel al aglutinării. Se adiţionează elemente de legătură (o supralicitare a copilei, de obi­cei) sau imagini-simbol, prin care este „forţată“ atmosfera. Vizibile sunt în acest sens ninsorile abundente, sau suprapune­rea acelor numeroase motive ale „oraşu­lui“ — zonă predilectă în sfera tematică a poetului. Cărţile anterioare impuneau cu o oare­care ostentaţie imaginea preferenţial „ci­tadină“ din tematica lui Mircea Florin Şandru. Noul volum rămîne în aceleaşi zone, deşi acum se abordează şi „margi­nea“ oraşului : „La marginea oraşului o livadă de pruni / Un fum de frunze vi­neţi ne-mpresoară / Ard focuri umede prin porumbişti / Ca-n vechi sălaşuri de păstori de munte / Culoarea toamnei a-nceput să moară / Cai singuratici rătă­cesc pe dealuri / Miroase aerul a prune coapte / Şi din străfunduri vine o ră­coare / Pămîntul umed ţi-a pătat că­maşa / Sîngele urcă şi apoi descreş­te / E linişte ca la-nceputul lumii / Şi aerul încet bolboroseşte“. Din plăcerea cu care degustă noile sucuri, dar şi din in­sistenţa cu care revine în alte poezii spre aceste margini (ex : „La marginea ora­şului în liniştea / Măruntă şi conforta­bilă / Stă un arbust verde şi inocent şi iată ne oferă / Porumbe“) putem surprin­de o vină de pastelist încă insuficient în­curajată de poet. In schimb se face prea adesea inventarul „tarelor“ secolului, de la smogul oraşelor, pină la subnutriţie, după cum se declamă în ipostaze whit­­maniene din avanposturile unui umanism generic : „Voi, care ştiţi iubi, pentru voi bate inima mea, vă salut / Oameni !“. Aşa cum nu cînta la debut „elegia“ ora­şului, Mircea Florin Şandru nu-i radio­grafiază acum nici „melancolia“ ; poetul este mai degrabă dornic de linişte, el se insinuează într-o postură quetistă de unde, în tihnă, poate urmări traseul unor fas­tuoase, dacă nu chiar romantice reverii, în noul volum o nuanţă a acestei atitu­dini este glosarea pe latura menirii celui ce scrie, pină la descrierea altitudinilor lui de odaie, de interior. Aşa : „seara descoperi că eşti singur în faţa unei foi de hirtie“ ; urechea receptează zgomotele din jur, gîndul se joacă cu idei uriaşe, despre esenţa timpului, de pildă : „cum ne înmulţeşti şi ne scazi ca seminţele / nimicule“. O uşoară panică în faţa celor efemere se şterge până la urmă prin în­demnuri tonice : „dar nu te lăsa / Fă să ţipe cuvintele, stai şi veghează“. Mircea Florin Şandru este prea tonic pentru a mai fi şi melancolic. O bună parte din acest volum gravitează spre definiţii com­plementare de „ars poetica“. Cele mai ne­inspirate sunt, desigur, declaraţiile de ge­nul : „Nu scriem întotdeauna noi, ci viaţa / Viaţa lipită de spatele nostru, ea...“ Din volumele precedente, poetul a păstrat şi a perfectat stilul prozaismului său incan­­tatoriu, rafinat. Dacă volumul se deschide acum cu prudenţă spre noi teme, o face în mod prospectiv. Poetul prospectează un nou sunet, elimină mult din balastul de dinainte, închide imaginea cu mai multă spontaneitate. Cînd se fereşte de genera­lităţi, de „umanioare“, cînd se mulţumeş­te să întindă în univers receptacole avide de senzaţii, poezia comunică spontan : „Stors de putere eşti uneori ca / Un ani­mal sălbatic cu plămînii roşii de aer / Dimineaţa, pe ceaţă, cu geamul deschis / întins pe spate în mansarda / Cabanei / Plouă tăcut, cenuşa nopţii se spulberă / Urcă o nouă zi pe meridian / Undeva în munţi auzi cum se surpă gheţarii / Cugeti, / Parcă numai tu eşti stăpîn / Peste uni­vers“. Mai bună decit precedentele vo­lume, această nouă carte a lui Mircea Florin Şandru deschide pentru poet, cî­­teva zone noi de exprimare. Dar poezia va trebui să-şi asume drama care acum îi lipseşte. Dinu Flămând

Next