Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)
1978-01-01 / nr. 1
continu Cultivarea uneltelor Constanţa Buzea ŞTEFANIA ZAHIU — Viaţa oferă poeziei pe care o scrii suficiente subiecte de meditaţie, poate uşor monotone în filosofia tristeţii lor. Se cere, cred, o reevaluare a ideii de altruism; spiritul de sacrificiu al femeii iţi dă senzaţia de consumare strictă în singurătatea celor patru pereţi. Unde ar fi rezonanţa celor spuse, unde este, cu alte cuvinte, viaţa ? ALEXANDRU PRIBOIENI — Admirabilă şi curată a fost întotdeauna modestia, ca şi apăsarea credincioasă a mîinii omului pe coarnele înţeleptului plug, ca şi dorinţa poetului de a-şi înnobila verbul. Reuşitele se intitulează : Peste coline. Iată, eu cred şi Sub tîmpla pădurii. ROMAN A. — In multe din rîndurile sale, scrisoarea exprimă, la obiect, o anume realitate. De la „talentul, luciditatea, modestia“, la „ce bolid literar aş vrea să fiu“ şi pînă la urmă la aceste „unde electrocreaţionale“ (sic !), este o cale pe care autorul, deşi s-a angajat, se dovedeşte indecis şi cu lacune serioase, tocmai la capitolul talent, luciditate, modestie. Să dai înapoi, nu credem că este prea tîrziu, pentru că, totuşi, a face poezie nu este, cum afirmi, o rumegare „de stele, cîmpii, lumină, maşini, verbe, predicate, iluzii, un fel de uruială cosmică, la care te uiţi din toate părţile...“. BOGDAN PĂCUREŢEANU — Nu trebuie să priveşti cu spaimă şi nici cu tristeţe la ceea ce ai scris şi selectat pînă la 28 de ani ! Drumul este abia început şi poezia este resimţită pe nedrept „ca o piatră de moară în loc de inimă“. Tensionată şi convingătoare este Viaţa impersonală. Un semn bun în ideea că, păstrînd în sertar poeziile mai multă vreme, autorul le poate aduce îmbunătăţiri. Este cazul poemelor Joc universal şi Singurătate. Remarcabilă definiţia sărutului şi acel chip de prinţ al anotimpului contemplat în singurătate, şi, în întregime, Fiasco. Dr. TH. BANAŢEANU — Cea mai inofensivă soluţie pe care tinerii noştri corespondenţi o găsesc pentru vindecarea de moment a orgoliului rănit de o aşteptare îndelungată este să se plîngă de subiectivitatea şi superficialitatea colegilor lor mai în vîrstă şi cărora li s-au adresat cu toată încrederea. La întrebarea formulată atît de clar în scrisoare : „Oare nu se puteau selecta un număr de 2-3 poezii din cele trimise care să poată vedea lumina tiparului ?“ răspundem că poeziile pe care le semnaţi dv. nu de puţine ori depăşesc prin sinceritatea lor valoarea medie a multor poeme care se publică. OPREA HOLBAV ZORILEANU — Din nou ţîşneşte o sinteză / din trup rodeşte o viteză / pe rana tăcerii de sine / roiesc izbînzile prea pline (Interior) — aceste versuri, indiferent de nobleţea intenţiilor autorului lor, sună a gol absolut. Şi vom sparge distanţe cu ideea / Şi vom porni spre o nouă izbîndă ! (De faţă). M. C. URSU — Trecînd peste afirmaţia că „prin 1973 v-am trimis cîteva poeme însoţite de o scrisoare care purta pecetea nuanţată a unei vîrste cu apele tulburi“, (11 II 1974 fiind data de la care lucrez la „Amfiteatru“), trecem direct la poeziile care nu fac altceva decît să anunţe foarte vag un talent la început de drum. Un talent căruia i-am recomanda din toată inima o cultivare serioasă, adică lectura unor cărţi fundamentale de poezie şi estetică. DANIEL CORBU — în primul rînd, felicitării pentru noua adresă şi pentru integrarea rapidă şi perfectă in lumea Iaşului în care s-a născut şi a devenit celebru verbul lui Ioanid Romanescu. Şi, pentru că toţi avem gustul citatului exemplar, aş transcrie în continuare un vers la fel de celebru al unui poet român contemporan : „Să nu ne molipsim de bolile veacului“. De ce am recurs la acest citat ? Deoarece în cîteva din poemele pe care ni le-ai trimis este copleşitor modul poate prea „modern“ de a rîndui ideile şi frazele lirice : fiecare purtam sub braţ, un pachet imens / cu poezie condensată / privighetoarea cînta pe benzinăria din colţ / în oraş apăruseră comis-voiajorii / cu răniţile de păsări din ţările calde... De un nivel admirabil sînt în schimb înşelătoarele misive şi Scrisoare. STOICA MITICĂ — O minte torturată / de misterele firii / caută lumina blagiană / în sensul ei opus. Poetul strînge comoara / nepreţuitului tezaur / de moaşte sfinte şi păgîne... (Refuz). Şi, în altă parte, Prin inima tractorului / străbate seva rodului... în acest ţinut natal / formez o cunună / din snopi de miini, / ce străluce ca un piedestal, urmînd ca la lumină se aduc idei / Pe pajişti mişună miei ş.a.m.d., numai cadre şi icoane din ceea ce autorul numeşte „lumea mea aparte“ (Rod). ROŞCA STELIAN — Citind misiva, am avut senzaţia stranie că mă aflu la una din reuniunile cenaclului „Amfiteatru“ în care poetul Viorel Padina Abălaru ne onorează nu numai cu prezenţa, nu numai cu atenţia, ci chiar cu lectura cuvîntului său. Izvorul glumei bune, se ştie, la Buzău s-a arătat cînd s-a arătat, aşa că nimic nu ne miră, nimic nu ne şochează, dacă din Buzău gluma ni se expediază. Iar dacă limba celui mort strigă, mă doare pe mine gura. Ce de putere însoţitoare zace intr-un grîu. Ce de izvoare sunt rîu. Ce de gînduri cuvintele sunt Poesia şi ce de cuvinte gîndite sunt Limba, Ce de sublime plantele cuvintelor, şi, pînă la urmă, O, dacă poeţii nu s-ar juca de-a şoriceii cu arta. O. Intr-adevăr. O, dacă ar avea foarte tinerii noştri poeţi curajul de-a spune lucrurilor pe nume, cele mai articole iertate de păcatul cel negru al politeţii ar mai asalta revistele noastre literare ! CART€fl DCIXBUI Lucia Olaru Nenati: „DRUMURI“ Mai mult decit debutantul însuşi, candid în fond şi purtătorul înflăcărat al iluziei, cel care va scrie despre o carte de debut se gindeşte să nu-i rănească fireasca bună-credinţă şi doreşte să-i vindece cit mai lin cu putinţă orgoliul grăbit. Drumurile lirice ale Luciei Olaru Nenati puteau fi, cu ajutorul timpului care mai trebuia lăsat să treacă, nu numai nişte suave şi prea avintate mărturisiri ale unei femei simţitoare, ci şi dovezi pregnante de artă literară. Cele mai multe poeme ale acestei cărţi de debut incep înaripat, ca să sfirşească printr-o cădere pe pămint. Poeta nu ştie sau nu vrea să se oprească la timp, în punctul culminant al sugestiei, la versul cel mai semnificativ. Tirziul este colindat, fluierele sunt mari cu înaltul, tremurările sunt pulberii (!). Vom intîlni ades şi cu dezinvoltură presărate aşa-zisele cuvinte poetice, expresii ostenite, cu sensul lor iniţial pierdut de o barbară întrebuinţare : tării, părelnici paşi, străjuind alei margini, soroc, credinţi, adumbrire. O poezie care se poate însă recita uşor şi te poate convinge şi ciştiga în momentul auzirii (Poarta, Stirpe iară moarte). Cele cîteva poeme patriotice cu care se deschide cartea lasă repede drum deschis pastelurilor, poeziei de dragoste, stărilor fulgurante între basm şi truda spirituală de fiecare zi, intre speranţă şi amintire. Foarte rar respiraţia se contaminează de un aer modern. Lucia Olaru Nenati leagă mai întotdeauna poezia de o stare afectivă puternică, de cîntecul cu care această stare a pătruns în simţirea femeii, simţire căreia îi respectă fluidul melodios în momentul redării acelei stări. Avem în faţă fragmente colorate adine în tablouri însă nebuloase, ca înrămate în fum. Uneori poeta îşi exprimă o dorinţă acută de a trăi plenar şi în siguranţă jocul împlinirilor în dragoste. Şi aici sunt umbre, temeri, soluţii indecise, amintiri care te pun în gardă. Dacă citind să zicem următorul fragment : Feţii Frumoşi ce limpezi se sting fără soroc / Să trag-un pui de moarte în văile cu flori / Sporind norocul gliei cu propriul mai lor noroc (al cui ? al colindului ? al puiului ?) / Cînd noaptea se preschimbă în dulci privighetori... (Colind) nu am fi obligaţi să legăm imediat acel pui de moarte de sensul pe care poeta i-l dă, de banalul pui de somn, am putea decupa versul acela, lăsîndu-l singur, şi am înţelege un lucru infinit mai valoros pentru poezie : ideea de moarte-copil, de pui al morţii, deci ! Nu-ţi trebuie o dexteritate ieşită din comun ca, trecînd întîmplător pe lingă o expresie care îţi dă ocazia să gîndeşti în două direcţii contrare, să te faci că n-o vezi pe cea mai avantajoasă pentru poezie ! Ritmuri pure, eminesciene, funcţionind în favoarea pămîntului, cu cîntecul lor care a părăsit filosofia astrelor, mulţumite să îndrepte, numai pentru o clipă, colţul bătrîn şi răsucit al unei pagini de istorie. Coama verdelui de iarbă — poem sublim şi în acelaşi timp ratat, în care Colibaba ar fi putut modela lutul într-o iarnă perfectă, albă, însufleţindu-l cu smalţuri verzi, gîndind că verdele este însăşi fiinţa zeilor, dacă aceştia ar fi avut cîndva fiinţă. Şi parcă mă durea să mor în gînd / Un dor de ducă fără seamăn dor / Dar e coroana verdelui de iarbă / Şi cită vreme-i verde, nu mor (Sublimul). E zarea strachină de Colibabă / Ce-o port prin lume dureros zălog. / Nimic mai verde ca acel din mine / Născutul anilor rămaşi în zbor (ratarea). Spuneam că Lucia Olaru Nenati scrie cu har întrerupt pasteluri şi poezii de dragoste. Greşeşte, din greşeală poate, din bunătate, greşeşte din încredere, fiind prea singură cînd scrie, copleşită de umbra unui maestru divinizat şi uşor detectabil : Fugarul meu din întuneric / Venind cu ochi fosforescenţi / în jurul lor zboară concentric / Fluturii mei adolescenţi // Iubitul meu dinspre tenebre / Cu tine lumea mea vibrînd / Din amorţire vechi vertebre / O lume grea de trup şi gînd // Dacă mă porţi în iadul tău / De patimă şi jar de stele / Ori pleci luîndu-mi jugul, eu / La fel mă mistui intre ele (Antagonie). Dacă Lucia Olaru Nenati s-ar fi menţinut mai mult timp la un înalt nivel şi n-ar fi alternat în scenă imediat acel plin ca şi fierul inimii tale ca o cădere, ca o predare în imperiul unei relaţii de subordonare şi al unei convenţionale slăbiciuni, această carte de debut, care este o virtuală radiografie lirică în care putem distinge viitorul drum al poetei, ar fi avut de cîştigat. Constanţa Buzea 11 COIOCVIInmc€ Dan Culcer Cînd debuta editorial în 1973 cu volumul Un loc geometric, Dan Culcer avea o idee limpede asupra angajării sale critice. Tocmai de aceea, cu premeditare ne propunea ipostaza unui scriitor polivalent. Un loc geometric strîngea împreună niște „texte“ de proză confesivă, teatru cvasiabsurd, poezie, critică şi eseu. Ce voia să însemne tot acest material, acest mélange pus în evidenţă mai puţin de titlul cărţii ? Mai mult, chiar negat la prima vedere de acest titlu. Titlul acesta impunea o concepţie critică articulată. Ideea lui Dan Culcer despre literatură, înţeleasă modern ca aptitudine comună de a fabrica texte, putea să constituie un atentat la acea mentalitate puritană după care literatura e doar inspiraţie şi talent. Autorul ne demonstra în act cum literatura e o îndeletnicire ca oricare alta, care cere doar o specializare aparte. Toate „textele“ expuse de Dan Culcer într-„un loc geometric“ sînt extraordinare prin noutatea unghiului de vedere, impunînd înainte de toate un „tehnician“ perfect al actului „scriiturii“, indiferent de genul abordat. Opţiunea afină a lui Laurenţiu Ulici pentru poetul Dan Culcer, mi se pare îndreptăţită, textele lirice dintr-un loc geometric reprezentînd cu adevărat o vocaţie autentică şi un profil de poet remarcabil. Dan Culcer voia să ilustreze pe viu cum se poate participa la actul literaturii (înţeles ca spaţiu geometric), reunind toate „punctele“ posibile care să satisfacă aceeaşi „proprietate“ : „Se numeşte loc geometric ansamblul punctelor unui spaţiu avînd ele şi numai ele o anumită proprietate“. în Citind sau trăind literatura, lucrul acesta e spus în mod direct: „Literatură înseamnă tot ceea ce se scrie. Chipul adevărat al ei este dat, în dauna termenului prea general, de opere“. Trecînd la exercitarea propriu-zisa, activitatea criticului este tutelată de aceleași preocupări cuprinzînd o sferă mai largă de imperative, metodologice și participative. El pune actul criticului sub imperiul necesităţii principiului de interdependenţă şi interrelaţionare dintre „producerea“ şi receptarea operei de artă : „e timpul să încercăm scrierea cărţilor criticii nu numai sub forma unor culegeri mai mult sau mai puţin selective de cronici, ci sub forma unor comentarii menite să cuprindă elemente ale întregului proces de creare a culturii, care impune şi producere şi receptare. în acest sens, idealul meu este o carte în care sociologia, critica, teoria literaturii, estetica, analiza stilistică şi analiza moravurilor obştei scriitoriceşti şi a obştei naţionale să se împletească într-o lucrare concentrată. Moralistul, psihologul, filozoful, criticul şi sociologul trebuie să se întîlnească în aceeaşi persoană cu scriitorul“. Iată deci dezideratele temerare spre care tinde Dan Culcer. Trebuie să recunoaştem că, aşa cum s-a mai spus, criticul avansează un concept teoretic foarte modern, sincronizînd critica românească actuală cu punctele de vedere ale unui Pierre de Boisdeffre sau un Escarpit. Lite- ratura e un act viu, dinamic, care trebuie I „trăit“ total, printr-o participare angajată şi angajantă. Iată o poziţie critică foarte personală, individualizînd conturul unui critic original, cui un program decis şi o optică acut-actuală. Pu- nerea în practică a acestui program exigent evi- denţiază, mai ales în aplicaţiile asupra prozei, cîteva observaţii extrem de îndrăzneţe, teoreti- zări pe marginea actului creativ demne de a fi reţinute. Astfel, pornind de la György Lukács, Dan Culcer susţine că „romanul istoric devine roman atunci cînd, dincolo de pretext, se între- văd structurile unui roman social ale cărui legături cu contemporaneitatea vor fi nu numai posibile ci şi necesare“ (s.n.) ceea ce mi se pare judicios şi exact. La fel este pertinentă observaţia despre un anumit tip de erou al romanului actual : „Eroul romanului redevine o fiinţă problematică, purtător al idealurilor unei etici problematice, accentul va să se mute , (nu întotdeauna cu suficiente justificări) dinspre ceea ce în condiţiile multiplicităţii factorilor cauzali conduce spre o supradeterminare, echivalentă uneori cu indeterminarea“. Sociologia romanului actual, practicată ca inteligență critică de către Dan Culcer reprezintă punctul cel mai avansat în cercetarea prozei contemporane. ; Marin Mincu Bibliografie : Un loc geometric, Editura Cartea Românească, 1973 ; Citind sau trăind literatura, Editura Dacia, 1976 Responsabil de număr : Grigore ARBORE Prezentarea grafică : Tiberiu PETRESCU I