Amfiteatru, 1983 (Anul 18, nr. 1-12)
1983-11-01 / nr. 11
6 1 „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului spre a o manifesta lumeil pentru dînsa trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dînsa Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi trasară asupră-le năvălirea îngrozitoare a turcilor; pentru dînsa Mihai ce! Viteaz cade ucis în Cimpul Turda, pentru dînsa Şerban Cantacuzino bea otrava, pentru dînsa Huria moarte cumplită pe toate sufere“. SUB ACESTE CUVINTE MEMORABILE ale Bâlcescului („Mersul revoluţiei în istoria românilor“, 1850) se aşează, ca sub un memento vizionar al întregii noastre istorii, toate stăruinţele, toate jertfele, toate luptele şi toată neodihna „bărbaţilor noştri cei mari“, pentru care intr-adevăr unitatea naţională a fost „visarea iubită“, convingerea profundă şi ţelul fierbinte al existenţei. Cînd încredinţa tiparului aceste cuvinte ,studiul a apărut în revista „România viitoare“, pe care patriotul de arzătoare credinţă o întemeia la Paris, cu doi ani înainte de a trece „pragul lumii“), autorul „Românilor supt Mihai-Voievod viteazul“ exprima dezideratul patetic al numeroaselor generaţii de făptuitori ai istoriei şi nu numai al „voievozilor noştri cei viteji" ci şi al altor cărturari, ctitori ai spiritului românesc („eternii păzitori ai solului veşnic“, cum avea să-i numească, printr-o sintagmă memorabilă George Călinescu), între care el, Bâlcescu a depus o admirabilă pildă de demnitate morala de patriotism lucid şi incadescentă dăruire totală. De secole întregi, cărturarii luminaţi ai neamului nostru au socotit că „ţintirea noastră este de a întemeia regatul Daciei“, cum mărturisea mai tîrziu Ion Ghica în ale sale „Amintiri din pribegie după 1818“, încredinţarea neclintită că „România noastră va exista deci“ nu a fost steaua călăuzitoare doar a generaţiei patetice de la 1848 (Bălcescu putea să scrie cu absolută certitudine : „Am această convingere, te orb cine n-o vede“), ci şi a neîntreruptului şir de generaţii — şi cea a cărturarilor „iluminişti“. Şi cea a tranşeelor primului război mondial şi cele de mai tîrziu. Cînd socialiştii români lansau (în 1383, într-o publicaţie cu nume simbolic, desigur : „Dacia viitoare“) acel răsunător apel: „Voim Dacia aşa cum ea fu“. Ţelul neadormitelor noastre stăruinţi IN ACEL VEAC al tuturor speranţelor (care începuse ca o primăvară a popoarelor), a speranţelor de libertate în primul rînd, generaţia lui Bălcescu, a lui Kogălniceanu, a lui Rosetti, a Goleştilor, a lui Magheru, a lui Bariţiu şi Papiu-Ilarian, a lui Iancu şi Cipariu, a lui Bolliac şi Ghica, a lui Bolintineanu şi Alecsandri, a lui Negri şi Cuza, a lui Heliade şi Russo, această generaţie a „oamenilor începutului de drum“ (pentru că asta au şi fost ei — întemeietori şi începători de drum, şi era o vreme cînd aproape toate „drumurile“ civilizaţiei româneşti, abia se deschideau) s-a aruncat cu toată fervoarea tinereţii, cu toată incandescenţa crezului revoluţionar, în acţiune, ridicînd temelii mai tuturor instituţiilor ce se impuneau a fi înălţate — literaturii şi presei, teatrului şi învăţământului — aducînd spirit nou idealurilor înalte, patriotice, imperativelor vremii. Este tulburător să constaţi că mai toată pleiada de iluştri slujitori ai jurnalisticii noastre moderne a fost formată de această generaţie, de numele căreia se leagă marile înfăptuiri ale celuilalt veac : revoluţia. Unirea, Independenţa, consolidarea României moderne. Era o epocă patetică (romantică şi revoluţionară) şi ei au fost chiar oamenii momentului: înfiinţau, conduceau şi scriau reviste şi ziare, făceau politică, făceau presă, făceau operă de necesitate socială, istorică, naţională. Scriau : „Dezvoltarea şi întărirea naţionalităţii române vor fi ţelul neadormitelor noastre stăruinţi, sufletul tuturor, lucrărilor noastre, ca aşa să avem nu numai a dori, dar şi a dobindi realizarea mîntuitorului princip : Unirea!“ (Mihai Kogălniceanu). Scriau : „Unirea României într-un singur stat nu este numai în capetele cîtorva români prea înaintaţi ; nu este o idee ieşită din dezbaterile de la ’18 încoace; ea a fost sentimentul naţiunii in toate părţile României de cînd istoria a început a ne spune cite ceva despre Dacia“ (Cezar Bolliac). Scriau : „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi decit unitatea noastră naţională a românilor. Unitate mai intil in idei si sentimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică (...) La crearea acestei naţionalităţi, la o reformare socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii, trebuie să ţintească toate silinţele noastre. Românismul e dlară steagul nostru, supt atinsul trebuie să chiemăm pe toţi românii“ (Nicolae Bălcescu). Bleu foot (cel puţin atunci, In anii, fierbinţi ai revoluţiei şi ai Unirii Principatelor) cei chemaţi In faţa marilor evenimente, au fost generaţia care a răspuns cu bărbăţie eroică (şi tragică uneori) acestor evenimente, acestei epoci , ci au fost şi diplomaţi (Alecsandri, C. Negri, Ion Ghica), şi miniştri (Kogălniceanu, Bolintineanu, Heliade), şi directori de teatru (Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi), şi întemeietori de societăţi (Heliade — — „Societatea Filarmonică“, Iancu Văcărescu — „Asociaţia literară a României“, Cipariu, Bariţiu — ,,Astra“), au întemeiat publicaţii (Heliade — „Curierul românesc“, Asachi — „Albina“, Kogălniceanu — „Dacia literară“, şi, împreună cu Alecsandri, Ghica şi P. Balş, — „Propăşirea“, Bălcescu şi A. T. Laurian — „Magazin istoric pentru Dacia“, Rosetti — „Pruncul român“, Bolintineanu — „Poporul suveran“ şi „Dîmboviţa“, din nou Kogălniceanu — „Steaua Dunării“, din nou Rosetti — „Românul“ etc., etc. etc.), să mergem cu naţiunea7 SUNT TOATE ACESTEA modalităţi de acţiune pentru împlinirea ţelului „neadormitelor stăruinţi“ naţionale. Operă de unificare naţională făceau şi scriitori , grupaţi ,în jurul „Daciei literare“, al cărei program prevedea cit se putea de clar : „ţărul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibe o limbă şi o literatură comună pentru toţi“ (de observat extraordinara preocupare a mai tuturor cărturarilor pentru realizarea unei unităţi naţionale pe toate căile, inclusiv pe calea unificării limbii), făcea şi Alecsandri cînd întocmea culegerea sa (prima de acest fel) de ..poezii populare, cum de bună seamă operă de unitate naţională îşi propunea a împlini şi Societatea academică, mai apoi Academia română, prin mult controversatul său proiect de Dicţionar al limbii române. „Istoria ne cheamă la fapte“, avea să sune, peste aproape un veac, textul convocării la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Răspunzînd parcă unei astfel de chemări venite de mult din lăuntru, Bălcescu scria din exil în 1851 : „Să alergăm la istorie!“. Dar asta chiar au şi făcut „oamenii începutului de drum“ şi cei de după ei, scriitorii din epoca „Junimii“, postpaşoptiştii, clasicii şi cei de mai tîrziu. „Atunci n-a mai avut a scrie, am făcut istorie“ însemna undeva Mihail Kogălniceanu. Aşa au făcut ei istorie, cu fapta şi cu scrisul, cu fapta scrisului, întocmind proclamaţii, programe, proiecte de constituţii şi de legi, de reforme, luptînd pentru ele (unii) şi renunţînd cîteodată (alţii), zbătîndu-se între deziderat şi oportunitate şi obosind şi luînd calea exilului şi militînd plnă la ultima suflare, în exil, şi rătăcind prin munţi cu fluierul, ca Iancu, şi pribegind prin străinătate, şi întorcîndu-se mai potoliţi, mai moderaţi, mai „maturizaţi“. Aşa au scris şi s-a scris istoria, cu jertfe de tot, cu ardere necontenită, purnînd totul în joc, pe o carte, pe o pagină de ziar, scotind şi scriind ziare care să exprime năzuinţa care nu putea fi stinsă. Haşdeu avea să exprime cu maximă claritate acest deziderat cînd, scriind în 1867 în „Românul“ articolul programatic „Părţile Daciei“, afirma : „Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe faţa părtiintului; există o singură Românie cu un picior in Dunăre şi cu altul pe ramificaţiile cele mai îndepărtate ale Carpaţilor : există un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul“. EI AVEAU O „MISIE", şi o convingere, şi o credinţă („Voi credeaţi în scrisul vostru“, zicea Eminescu în „Epigonii“). In numele ei a ridicat Iancu moţii în Munţii Apuseni; în numele ei a citit Heliade (cu mantaua lui albă pe umeri) la Islaz Programul revoluţiei muntene ; în numele ei scria Bălcescu limpede că „revoluţia de la 1848 se cuprinde pe de-antregul in acest al 13-lea punct“ (reforma agrară); în numele cauzei naţionale Bălcescu sfîrşea în exil cu mult înainte de vreme (avea doar 23 de ani); in numele ei a scris Andrei Mureşanu acel răscolitor poem „Deşteaptă-le române“, pe care l-a transformat aproape în adevărat imn naţional punîndu-l pe muzică, cine credeţi, chiar Anton Pann („Fiul Pepelei cel isteţ ca un proverb“). Anton Pann care n-a fost numai cîntăreţ de biserică şi paracliser şi psalt, dar şi tipograf, şi profesor de muzică, şi om de lume (chiar aşa se cheamă un volum al său , „Poezii deosebite sau cîntece de lume“), n-a fost numai „Cintătorul dorului“, n-a ivit doar „Spitalul amorului“ dar şi, „rumânirea“ liniei melodice a cântărilor liturghice, izbucnind in fine, la 1848, cu impresionantele acorduri ale „Răsunetului“, care au fost intonate apoi de generaţii întregi, în toate clipele grele şi în toate, momentele măreţe ale istoriei. In numele ei, a acestei încredinţări neclintite s-au jertfit „voievozii noştri cei viteji“ şi „bărbaţii noştri cei mari“ (şi un astfel de voevod tragic a fost chiar Horia, care a fost numit „Rex Daeiae“). Grigore Ghica Vodă care s-a împotrivit, pîii i-au scurtat zilele, pentru a păstra întreagă „moşia“, Brîncoveanu, al cărui cap de ghiaur a trebuit să fie retezat pentru că se împiedica de el politica Sublimei Porţi, principele cărturar Cantemir, care a încercat şi el a ridica sabia pentru păstrarea neamului său şi, mai tîrziu, Nicolae Iorga, care cu pana lui a slujit luminării naţionale cu o generaţie întreagă de cărturari, Nicolae Iorga care a trebuit şi el să sfîrşească prin odioasa moarte pentru democratismul şi patriotismul său. Şi aşa mai departe, „De cînd istoria a început a ne spune cite ceva despre Dacia" DAR A SOSIT TIMPUL ca România să formeze toată o singură şi puternică naţie. Să umplem dar sufletele noastre de o viaţă nouă, plină de virtute !“ Îndemna într-un articol din 1851 tînărul Odobescu. Şi cu sufletele pline de „o viaţă nouă“, de virtute, au lucrat ei, au întemeiat reviste ce purtau simbolic numele patriei întregi. „România" se numea primul cotidian românesc, redactor fiind Florian Aaron. Tot „România“ se va numi şi gazeta de politică şi literatură scoasă în 1857 de un colectiv redacţional format din C. Brezianu, Gh. Sion, C. Bolliac, G. Creţeanu, G. D. Vernescu ş.a., suprimată de cenzură după jumătate de an. Şi iarăşi „România“ s-a numit săptămînalul lui Ilasdeu (a apărut numai 3 luni— noiembrie 1858 — ianuarie 1859), în care marele savant şis temutul pamfletar de mai tîrziu desfăşoară o autentică şi vie campanie prounionistă. „România liberă“ se intitula un excelent cotidian politic şi literar care începuse să apară chiar în zilele fierbinţi de la începutul războiului de independenţă (director T. Aug. Laurian). Tot în slujba unităţii politice a românilor se afla, desigur, şi revista condusă la Iaşi de Vasile Alecsandri „România literară (ianuarie — decembrie 1855) care,, dînd glas năzuinţelor întregii intelectualităţi din Muntenia, Moldova şi Transilvania, devenisecîmpul de întîlnire frăţească a tuturor talentelor din ţările noastre“, la fel cum fuseseră şi „Dacia literară“ şi „Propăşirea“. Intr-o admirabilă încercare de a regrupa pe exilaţii români, revoluţionarii de la 1848 aflaţi la Paris, Bălcescu iniţiază o revistă cu nume de rezonanţă, ROMÂNIA VIITOARE care. Şi apare cu un unic număr în septembrie 1850. Din comitetul de redacţie mai făceau parte C. Bălăcescu, D. Brătianu, C. G. Florescu, Şt. Golescu, N. Golescu, Gh. Magheru, V. Mălinescu, C. A. Rosetti, Voinescu II. Aici publică Nicolae Bălcescu studiul său „Mersul revoluţiei în istoria românilor“, aici apare pentru prima dată „Cîntarea României“ a lui Russo. Şi tot „România viitoare" se va numi şi, publicaţia tinerilor socialişti Th. Mănescu, Panait Muşoiu, G. Ibrăileanu, apărută la Brăila în 1883. „România jună“ este numele cotidianului politic şi cultural apărut la Bucureşti in decembrie 1559 — octombrie 1900 în paginile căruia se întîlnesc semnăturile lui Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, Iorga, V. A. Urechia, Bogdan Duică şi ale altora. Intre 1861—1863, Al. Odobescu scoate la Paris „Revista română“ care se aşează în imediata descendenţă a publicaţilor paşoptiste. „Să alergăm la istorie!" ESTE AICI, în această excepţională efervescentă, care va culmina cu Unirea din 1913, semnul unei totale adeziuni a oamenilor scrisului la marile probleme naţionale, la dezideratele fundamentale ale naţiunii. Transformînd paginile unor astfel de publicaţii în largi tribune de promovare a idealurilor româneşti, scriitorii militanţi nu făceau altceva decât să-şi împlinească menirea, să exemplifice în chip suprem condiţia esenţială a cărturarilor patrioţi, luminaţi, care şi-au transmis făclia năzuinţelor neamului de la o generaţie la alta, într-o necontenire care dovedeşte că nesecat este izvorul dragostei de patrie. Aceeaşi pornire sublimă de a scoate în faţa ochiului public, a opiniei naţionale şi internaţionale, marile probleme ale fiecărei etape istorice şi cu deosebire idealul nestins al unirii, aceeaşi pornire îi apropie, peste generaţii şi mari momente istorice, pe Bălcescu, cu al său „Magazin istoric pentru Dacia“, cu unicul număr al „României viitoare“, de Odobescu, iniţiatorul „Revistei române“, pe aceştia de publicistica militanţilor ardeleni de la „Gazeta Transilvaniei“, de la „Vatra“, „Tribuna“, „Luceafărul“, până la „Românul“ din anii Unirii de la Alba. In aceeaşi familie de spirite neliniştite întru lucrarea pentru patrie, se intunesc ■ personalităţi covârşitoare ca Ilasdeu, care iniţiază şi scrie aproape singur atîtea publicaţii, mereu optate şi mereu reînviate (ca „România“, „Din Moldova“, devenită „Lumina“, „Columna lui Traian“, „Forţă de istorie şi literatură“, „Arhiva istorică a României") cu Iorga cel din „Neamul românesc“. Este marea lecţie de patriotism curat pe care scriitorii exemplari ai neamului au dat-o în momentele de răscruce ale istoriei. Este exemplul patetic şi covîrşitor al unei impecabile conştiinţe politice şi inflexibile demnităţi intelectuale şi profesionale, cel pe care îl oferă gazetarul total Eminescu, aşa cum o vor face, avînd conştiinţa clară a datoriei lor de onoare faţă de destinul naţional un Delavrancea, un Goga, un Emil Isac, un Constantin Miile. IN DEFINITIV, aşa au înţeles ei să-şi facă datoria, şi au înţeleg bine, şi şi-au făcut-o bine, atunii cînd alături de opera lor culturală, cîteodată chiar în paguba creaţiei, pentru că nu mai era vreme („ce veniră asupra noastră cumplite aceste vremi de amu, de nu stăm, de scrisori, ce de griji şi suspinuri“ scria cu îndreptăţire la vremea lui Miron Costin), ieşeau la tribună1, ieşeau în argora, pledau în presă, militau în străinătate pentru cauza românească, revenind apoi, pentru scurte răgazuri, în liniştea bibliotecilor, la masa de lucru, la operele lor tonele tocmai de aceea neterminate), la „Istoriile“ lor, la „Dicţionarele“ lor. Fapte patriotice şi fapte de susţinere cu mijloacele cărturarului, a ideii de unitate naţională, au fost desigur şi acel lung şir de opere capitale ale istoricilor noştri care, de la cronicari pină la Iorga au tot iscodit geneza românilor, originile neamului, demonstrând unitatea lui şi permanenta lui stăruire. Incepînd cu acel cantemirian „Hronic al vechimei a româno-moldovlahilor“ din 1717 (operă neterminată), lucrare redactată ca și „Descriptio Moldaviae“, la cererea Academiei din Berlin, al cărui membru Cantemix era, pînă la „Greschichte des Rumänischen Volkes“, pe care Iorga avea s-o redacteze, două secole mai tîrziu (a fost publicată la Gotha In 1905), la invitaţia marelui istoric Lamprecht, istoriografia românească s-a aşezat sub semnul unei neostenite acţiuni de susţinere a adevărurilor esenţiale despre destinul nostru istoric, de pledoarie (implicită) pentru necesitatea întregirii tuturor românilor în graniţele aceluiaşi stat. Nu întîmplător „epoca luminilor“ iveşte prin străluciţii ei reprezentanţi opere de căpătîi care se numesc „Istoria pentru începuturile românilor în Dachia“ (Petru Maior, 1812 — iată, aceeaşi stăruitoare întoarcere la originile, la începuturile neamului românesc, ca şi la Miron Costin, în „De neamul moldovenilor“, ca şi la Cantemir, în „Hronic“), „Istoria, lucrurile şi întîmplările românilor“ (Samuil Micu, operă în 4 tomuri, rămasă în manuscris), „Brevis historica notitia originis et progressus nationis daco-romaniae“ (acelaşi Samuil Micu, 1778 şi din nou problema originilor tuturor românilor), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri“ (cel mai impunător edificiu al erudiţiei româneşti pină la Nicolae Iorga, monumentul istoriografiei Şcolii Ardelene, operă pe caresărmanul Şincai n-a mai apucat s-o vadă tipărită în cursul zilelor lui). In jumătatea primă a veacului trecut, Dionisie Fotino scoate o „Istorie a vechii Dacii, numită acum Transilvania, Moldova şi Valahia“ (1818—1819). Daniil Philipide scrie o „Istorie a României“ (1816), Kogălniceanu dă a sa „Historie de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens“, 1837 (devenită, la a doua ediţie, „Historie de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie“). Ilasdeu scrieşi el, în modul său fantast, stufos şi paradoxal, o erudită „Istorie critică a românilor (1873—1874), Xenopol — „Istoria românilor din Dacia traiană“, poate chiar nemărginită" O EXCEPŢIONALA SEMNIFICAŢIE stă evident, in întocmirea tuturor acestor lucrări, care nu sínt „Istorii" pur şi simplu ci sínt istorii ale tuturor românilor, ale românilor din vechiul teritoriu al provinciei imperiale romane (vezi Xenopol). In acest sens, adevărată operă de restituire şi afirmare naţională fac mai toţi marii istorici ai veacului trecut atunci cind încep a scotoci prin arhive, prin depozite şi biblioteci din ţară şi din străinătate, căutând izvoare documentare referitoare la istoria noastră naţională. începutul l-au întreprins Bălcescu şi A. T. Laurian cu „Magazin istoric pentru Dacia“, unde publică felurite scrieri vechi, cronici şi altele. Li se alătură un Al. Pepiu Ilarian cu „Tesaurul de istorie pentru România“ (1862—1864), Hasdeu cu marele număr de acte şi documente publicate in „Arhiva de istorie a României" şi in celelalte reviste ale sale, T. Codrescu cu „Uricarul“ său („Colecţiunea de diferite acte care pot servi la istoria românilor“), Hurimizaki cu celebra colecţie de documente, lorga cu nenumăratele sale valorificări de izvoare de prin biblioteci străine, din depozitele unor minăstiri etc. Chiar şi acea stufoasă „Istorie a românilor“ a lui V. A. Urechea nu este altceva decit o masivă alăturare de documente pentru veacul al 18-lea. Nu altui fel decit mobilizării conştiinţelor pentru înfăptuirea unităţii naţionale îi erau dedicate şi restituirile culturale întreprinse de Kogălniceanu prin editarea „Cronicelor române (sau letopiseţele Moldovei şi Valahiei)“ (în 1872—1874), de A.T. Laurian şi Kogălniceanu in 1854 şi de Grigore Tocilescu in 1886 prin tipărirea integrală a „Hronicii românilor" de Gh. Şincai ; în sfîrşit, ce altă semnificaţie decit de adeziuneprogramatică şi continuitatea idealului paşoptist însemna editarea în 1878 de către Al. Odobescu a operei lui Nicolae Bălcescu „Românii sunt Mihai Voievod Viteazul" ? CU ARMELE ,CĂRTURARULUI au militat şi Samuel Micu prin lucrările sale lingvistice („Elementa linguae daco-romanae sive Valachicae“, 1780, prima gramatică tipărită în limba română „Dicţionarul valachicum latinum“, „Lexiconul de la Buda“, 1825, operă de vastă erudiţie a iluminiştilor ardeleni), şi Enăchiţă Văcărescu cu a sa gramatică românească („Ochire sau băgare de seamă asupra regulelor şi orînduelilor gramatice româneşti“, Râmnic, 1787), Laurian şi Massim, chiar, cu „Dicţionarul limbii române“ (1873—76), fertil prin erorile şi exagerările sale, prin polemica de idei pe care a stârnit-o, Chiriac cu Dicţionnaîre d’etymologie daco-romane“ 1879 şi mai cu seamă Hasdeu cu monumentalul „Magnum Etymologicum Romaniae“. „Numai această colosală enciclopedie a poporului român, numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi naţiuni, numai satisfacţia că fac singur ceea ce duşmanii mei au recunoscut că nu poate face nimeni, numai aceasta mă mai scapă de uiritul ce m-ar prăpădi“, scria Hasdeu în aprilie 1887, intr-un moment de mare oboseală sufletească. Dar evident savantul copleşitor care işi asumase „această colosală muncă“ („Ce fac eu este „Magnum Etymologicum", nu un vocabular de toate zilele. Are să iasă cel puţin zece tomuri, in care se va cuprinde întreaga viaţă a poporului român, prezinte şi trecută, inhueii se exprimă prin limbă (...) îmi trebuie 10 ani ca să termin tot“) nu începuse acest proiect (despre care singur spunea : „Lucrarea aceasta este foarte întinsă, poate chiar nemărginită“) doar din vanitate sau pentru că l-ar fi „prăpădit urâtul“ (n-a avut vreme niciodată pentru toate cite le avea in minte), ci pentru că o astfel de operă fundamentală ar fi fost oglinda fidelă a sufletului românesc întrupat în toată complexitatea sa. „Eu lucrez zi şi noapte la Dicţionarul meu. Sper că va ieşi ceva monumental, dar obositor, obositor de tot“. Măsura unui astfel de efort, a unei asemenea întreprinderi dovedeşte cu prisosinţă neobosita lucrare a scriitorilor români faţă de care Hasdeu îşi asumase o sarcină pe măsura geniului său, capabil de a fi în contact zilnic cu „spiritul unei întregi naţiuni“. De bună seamă că astfel de stăruinţi erau in măsură să mobilizeze spiritul public, pregătindu-1 pentru înfăptuirea măreţului act naţional. In acest sens, Bălcescu avea încă o dată dreptate arătând că este necesară mai întâi „unitatea de idei şi de sentimente care să aducă mai apoi, cu vremea, unitatea politică“. De altfel, aici, ideologul revoluţiei paşoptiste se întâlnea în chip semnificativ cu celălalt gînditor patriot,, cu Eminescu, care spusese şi el cit se poate de clar într-un articol din „Curierul de Iaşi“ : „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi a conştiinţei lor ,în deplinul înţeles al cuvintului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar libertatea şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin... Aşadar, idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti... Este o Dacie ideală aceasta dar ea se realizează pe zi ce merge“. Argumentul acesta al unităţii lingvistice ca o componentă a unităţii spirituale şi o premisă a imitaţii naţionale îi intuiseră şi exprimaseră înainte şi alţi cărturari, dar pentru Eminescu, ca şi pentru mulţi dintre contemporanii săi, aceste realităţi se impuneau ca fundamentale. Intr-un alt text, Hasdeu surprindea cu maximă forţă de sugestie aceeaşi identitate : „Nu numai în privinţa limbei — scria el — ci şi în aceea a teritoriului este absolutalmente imposibil de a trage o linie de demarcaţiune între moldoveni şi munteni... moldovenii sínt munteni, muntenii sínt moldoveni, moldovenii şi muntenii sínt transilvăneni, transilvănenii sunt moldoveni şi munteni, iată singurul aspect adevărat şi posibil al acestui majestos tablou de o unitate naţională fără exemplu în analele lumii“.I „Există o singură Românie, un singur suflet..." PREGĂTI CONŞTIINŢELE înăuntru şi înafară, a constituit imperativul tuturor marilor spirite preocupate de împlinirea destinului naţional. In Transilvania, acţiona cu un imens prestigiu, încă din 1861 ASTRA, „Asociaţia transilvană pentru literatură română şi cultură poporului român“, care printr-un larg program de înfăptuiri culturale, sociale şi economice, s-a preocupat de afirmarea naţională şi întărirea solidarităţii românilor din Transilvania. In preajma Unirii din 1918, ave® peste 80 de despărţăminte care cuprindeau în jur de 3500 de comune şi peste 10.300 de membri. Ca şi Academia română mai tîrziu, cuprindea ca membrii onorifici cărturari de peste munţi. La 1911, cu prilejul serbărilor de la Blaj, Astra a mobilizat 30.000 de participanţi, ceea ce, pe de o parte amintea de Marea Adunare de la 1348, iar pe de alta semnifica o adevărată repetiţie generală a Adunării Naţionale de la Alba. InS Maramureş funcţiona „Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş“, înfiinţată cu un an înaintea Astrei. Societăţi similare luaseră naştere in aceeaşi perioadă în Bucovina şi Banat. La Pesta se organizase Societatea academică „Petru Maior“, iar la Viena studenţii români se grupaseră în jurul Societăţii „România jună“, de numele căreia ne leagă, prin-,tre altele, acel impresionant moment al serbărilor de la Furna, prilejuite de comemorarea a 400 de ani de la ridicarea mănăstirii de către Ştefan cel Mare. Sufletul acestei sărbătorii a fost, ne aducem aminte, tânărul Eminescu. Tot studenţii români aflaţi în străinătate au fost cei care au reuşit, pentru scurtă vreme, în anul 1893, să facă să circule în marile centre universitare ale Europei (la Paris, Viena, Pesta, Cluj, Chişinău, Bucureşti, Graz, Berlin, Strasbourg, Anvers) o publicaţie, manuscrisăun fel de jurnal al orezului lor politic naţional numită CHARTA ROTUNDA. „Am botezat această foaie „Charta rotundă“ — scria în primul număr, la 1 martie 1893, Stanton Mehedinţi, din iniţiativa căruia pornise acest „jurnal politic“ — şi pentru că face un ocol, şi pentru că este charta poporului nostru românesc şi a ţării care va fi rotundă cînd drepturile poporului nostru nu vor mai fi ştirbite“. Studenţii de atunci erau Siraion Mehedinţi, George Moroianu, viitorul doctor Staicovici, Elie Crîstea şi alţii. „Gindiţi-vă, seria Siraion Mehedinţi pe atunci (revista avea să circule numai 4 luni după care va fi suprimată de cenzură), că dacă întreţinem forma aceasta de corespondenţă (căci ce alte erau ei dacă nu chiar corespondenţi ai istoriei?) vom şti cum bate pulsul in orice moment al întregii noastre naţiuni“. „...o Dacie ideală" IN SLUJBA IDEALULUI DE UNITATE politică a tuturor românilor s-au pus şi celelalte instituţii de cultură din vechiul regat," între care şi „Liga culturală“ (întemeiată in anul 1891, avînd ca membri în emitetul de conducere pe Simion Mehedinţi, F.P. Negulescu, G. Murau şi preşedinte pe Al. Orăscu, rectorul Universităţii din Bucureşti), devenită din 1914 „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor“ cu Vasile Lucaciu preşedinte, Delavrancea vicepreşedinte şi N. Iorga secretar, „liga culturală* îşi propunea a întreţine, «intinuu vie, pe baza culturii naţionale, conştiinţa de solidaritate în întreg neamul românesc. Pentru unitate naţională deplină a românilor depunea admirabilă stăruinţă şi lorga cu a sa Universitate populară de la Văleni, devenită după propria expresie „o şcoală a oamenilor maturi în jurul problemelor vitale“, „o şcoală naţională liberă“. „Am deschis aceste cursuri de vară cu dublu scop, afirma savantul într-un articol din „Neamul românesc“ , de a topi sufletul românesc de pretutindeni şi de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru. Am fost un luptător pentru împlinirea graniţelor dar şi unul pentru ridicarea sufletească a claselor oropsite“. Adevărat semănător de idei, cum şi-a plăcut să se socotească o viaţă întreagă (şi de fapt asta a şi întreprins prin toată opera sa istorică, jurnalistică de popularizare), patriarhul culturii române moderne a urmărit „a împrăştia cultură în vederea celor mai grabnice necesităţi morale ale sufletului nostru naţional“. Căci, spunea el, „suntem neam fărâmiţat şi cea dinţii datorie a ceasului de faţă e să strîngem aceste fărîme prin imprimarea aceluiaşi spirit de cultură“. Cînd Academia română îşi propunea ca prim obiectiv în programul său elaborarea unui „Dicţionar al limbii române“, aceasta răspundea unei stringente necesităţi culturale dar şi unui important scop naţional, o limbă unitară fiind, după expresia lui Delavrancea, „imaginea Virtuală a României mari“ (Eminescu spusese la fel de plastic şi de adevărat : „Dacia ideală ce se realizează pe zi ce merge“). De aceea în demersul neobosit al Academiei române s-a văzut (îl cităm iarăşi pe Delavrancea) : „Simbolul premergător al aspiraţiilor noastre", pentru că aceasta „a izbutit să întreţină flacăra unui patriotism integral care nu cunoştea hotarele artificiale ale României, ci săltînd peste Carpaţi înfrăţea de fapt pe cei care erau fraţi de drept. Ea, topind istoria suferinţe „Cea dinţii datorie a ceasului de faţăi VOIND ŞI VISlND UNIREA cu fraţii din Ardeal, cu toţi românii aflaţi sub stăpinire străină, luptînd şi aşteptînd-o ca pe ceasul izbăvitor al răscumpărării tuturor suferinţelor naţionale, cărturarii cei mari ai neamului şi-au asumat sarcina acelui „patriotism integral“. Înţelegând limpede, cum zicea, şi bine zicea, Eminescu, că acum „cu toţii uniţi trebuie să mergem cu principiul, cu naţiunea“. Faţă de imensa suferinţă naţională a acestui„neam fărâmiţat“ („Istoria de veacuri a Ardealului este istoria de lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan“, scria cu dreptate Octavian, Goga, poetul pătimirii noastre), scriitorii, conştiinţele lucide ale timpului au invitat cu toată flacăra credinţei în viitoarea vieţii naţionale, exprimînd limpede „toate- adevărurile mari“, fiind călăuze Sigure ale neamului. „Neamul acesta nu poate să aibă odihnă cît timp toţi aceia de aceeaşi limbă nu se vor întregi în acelaşi neam“, scria în 1915 Constantin Miile. Şi neodihna aceasta („Românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fier", afirma încă( la 1873 Eminescu) a fost chiar rostul generaţiilior care au pregătit Unirea şi mai cu seamă al aceleia care a avut fericirea s-o vadă împlinită. Convingerea că „această naţiune nu poate să piară, chiar dacă am fi cea mai ticăloasă dintre generaţiuni, căci sunt 20 de generaţiuni aici sub pămint care ne vor susţine“ (cum spusese, Iorga într-un discurs — evident generaţia lui nu era nici pe departe „cea mai ticăloasă“, dimpotrivă a fost una eroică şi patriotică) se întemeia pe fundamente istorice care n-au putut fi clintite niciodată. „Românii, enunţase Gheorghe Şincai cu mai bine de 100 de ani înainte de Alba Iulia, nu sunt numai suferinţi in Ardeal, ci ei sunt vatra Ardealului“. Pe temeiul unor astfel de nestrămutate încredinţări, la care a lucrat pina şi spaţiul geografic (nu rostise oare Delavrancea intr-un patetic discurs, ţinut la Iaşi, adevărul de nezdruncinat că pe noi „Carpaţii nu ne despart, ci ne întregesc“ ? Nu spusese el oare atunci cu o expresie de tot fericită : „Carpaţii sunt osul de rezistenţă al nostru, şira spinării care nu s-a încovoiat niciodată“!) au depus silinţă generaţii după generaţii de patrioţi, afirmînd imensa voinţă naţionalii de nestăvilit care la 1 decembrie 1913 a împlinit la Alba Iulia idealul unităţii naţionale, cînd românii s-au taurinit pentru a nu se mai despărţi niciodată. Felic Brasoveanu PfTvita : Stiu socotesc ca nu poite fi ti unitatea politică a românilor" „Lucrarea această este foarte întinsă. „Cu toţi uniţi trebuie lor noastre seculare, a scos din zgura trecutului un singur suflet al unei singure fiinţe, al României de altădată şi al României de totdeauna. • noiembrie, 4983 - AMFITEATRU - noiembrie, 1983 • livrea - monumentul limbii Româna Transilvania e pâmintul sublim al romaticilor ce respiră de două mii de ani liberi, ca păsările cerului albastru buni la suflet ca pîinea fragedă, din tată în fiu botezaţi în Vasile, Ion, Niculae, fecioarele cu Ana, Maria, Irina, români în România fiinţă adevărată din Decebal şi Traian răsărita, prin Horia ce-a fulgerat istoria -prin Iancu cel mare trecînd Ardealul călare cu românii ce nu mor înveliţi în tricolor, prin Gh. Lazăr trecînd Carpaţii cu glasul sublim rostind : - Bună dimineaţa Românie, altar al sufletelor vitejeşti — sînt mirele născut să te evite cu toată suflarea, cu sîngele răsfrînt cuvînt născător de cuvîntpe truditoarea matcă mireasa bulbilor ce zvicnesc fructele trandafirii, dogorind bucuria frămîntării. D !spre sărutarea acestui pămint din cînturi şi coline de eroi, cel ales ca urmaş al străbunilor rosteşte fiorat de nobleţea sunetului vocalei : - Bună dimineaţa, Românie ! lasă-mi tîmpla să se culce pe-o ramură de prun înflorit, înrourat de dor, vibrarea ce cutreieră munţii mă va miresma egal pentru veşnicie şi drept şi cinstit, şi soldat brav şi pruncii pruncilor mei tulburaţi de, fierbintea dragoste să-i aud intonind cu aceeaşi patimă pură precum rugăciunea Mamei către sfînta primăvară . • Bună dimineaţa, Românie, tu ştii că de dragul tău soarele răsare in fiecare dimineaţă, ca tu să-l binecuvîntezi cu limba marilor poeţi — pe care o înţelege şi-o răsfrînge luminos clipă de clipă fîntînind iubirea acest popor nemuritor de limbă dulce românească ! Dorul Şcolii Ardelene Dorul Şcolii Ardelene pulsînd sîngele cărturarilor - Şincai, Micu, Maior, Budoi-Deleanu, latinitatea limbii şi unitatea neamului cu dorul cronicarilor ce sculptau la monumentul unirii slova lor înţeleaptă. Cu Grigore Ureche căutînd stirpea neamului acestei vetre „Toţi de la Rîm se trage, glasul lui Miron Costin, „Biruit-au gîndul să mă-apuc de-această trudă..." Cantacuzino , „Dintr-o fîntînâ au izvorît şi cură", zicerile lui Neagoe, scrierea lui Cantemir.^ Cărturarii Şcolii Ardelene cugetau arşi în dorul cumplit al unirii tuturor celor de neam din Daci, cu Romani Traiani şi pînă la Romani Aureliani Români născuţi în aceeaşi limbă şi lege precum nu ca aşa a fost să fie — ci aşa au visat şi-au luptat românii ca să rămînă cu toţii şi în vecii vecilor amin — Românî ! Dorul din Albac Horia cînd horea tot Ardealul asculta Drum întors cînd el făcea Tot iobagul tresărea... Horia cere carte dreaptă Vai ! de cel care aşteaptă... Zice vîntul din suflare : - Crăîşoruie cel mare Duci pe umeri îndurare Din strămoşi trezind strigarea : ~ Dreptatea nu se cerşeşte Pe la porţi împărăteşti Făptuieşte-ţi gîndul frate Fără ca să suduieşti ! Cînd te-auzi strigat ca nume„_ Sărăntoc valah ! te-încruntă Poţi să rabzi ca nimeni-n lume Tu învingi cînd toţi te-înfruntă ! Horia suie de-a călare Spre Cîmpeni, Abrud mereu Dorul lui taie dreptate Dincolo de Dumnezeu. Dorul pruncii-n viaţă crească Din islrii mai departe Toţi tortrânii-s o Unire Horia calcă peste moarte ! Vasile Speranţa