Amfiteatru, 1989 (Anul 23, nr. 1-12)

1989-12-01 / nr. 12

r . Serile de la „Junimea • „ţăraniile" lui Popa Smîntînă • caracuda in delir • coţcării, năzdrăvănii • mp. Creangă ,i conu* Titu • 31 decembrie, spre mrinz. Se petrec ultimele ceasuri ale tristului an 1889. Cu sase luni şi jumătate în urmă, un poet român se stingea intr-o odaie de azil bucureştean. La numai patruzeci şi nouă de zile, o tînără autoare de poezii îşi curma firul încîlcit al vieţii în foşnetul cast de veşminte negre ale maicilor mi­­năstirii Văratec, 31 decembrie 1889, spre prinz. Cu o seară în urmă, scriitorul român Ion Creangă, cetăţean al oraşului Iaşi, a ter­minat de făcut cumpărăturile de Anul Nou. Cu doi franci, un monezi de argint, a cumpărat de la franzelăria de lux Szakmary 20 de crafte mari umplute cu dulceaţă şi pudrate pe deasupra cu za­hăr, pe care domnişoara Ludmila, fiica franzelarului, i le-a împachetat aşa cal­de, aburinde, să fie proaspete pină a doua zi. De Anul Nou. A nins peste noapte, probabil, și zăpada e acum pînă mai sus de genunchi. In ziua de 31 decembrie, anul 1889, spre prînz, scriitorul român Ion Crean­gă moare în urma unui atac epileptic, în tutungeria fratelui său Zahei din stra­da Golici 51. Peste numai citeva ceasuri, pentru cei pregătiţi şi pentru cei nepregătiţi, înce­pea anul 1890. In bojdeuca din Ţicău 20 de crafle abureau pe cuptor. Sosise Anul Nou. Saloane, lambriuri, oglinzi Ehe, pe vremea cind mergeam eu la „Junimea“ lui conu’ Titu Maiorescu...! Aşa ar fi fost frumos să pot începe a­­ceste rinduri! Pentru că n-a fost nici­odată, nu este şi nici nu va fi nimic mai fascinant pentru un tinăr aspirant la gloria literară decit acel acum aproa­pe mitic cenaclu „al bărbaţilor“ de la baza piramidei literelor române. Un ce­naclu in care, cu puţin noroc, îi puteai intilni într-o singură seară pe Eminescu, pe Caragiale, pe Creangă, pe Slavici şi pe Maiorescu. La un loc! Un vis! Un ideal! Un orgoliu nemăsurat in splen­doarea lui! Da, dar acestea toate cu o singură condiţie, să fii, într-adevăr, un tinăr aspirant la gloria literelor...! Pentru că, altminteri, cine poate şti ce ginduri şi imagini se preumblau prin mintea unui sărman institutor care vota furibund in alegerile electorale împotri­va junimiştilor, care nu avusese încă timpul necesar consolidării unui bagaj cultural care va deveni in cele din ur­mă mai mult decit apreciabil, şi care, în ultimă instanţă, nu era încă deloc Ţintu­­­­it de focul creaţiei artistice?! Acest ro­­­­mân „verde“ venea in laşul cel pe care avea să nu-l mai părăsească pină la moarte dintr-un sat, Humuleştiul, şi din­­tr-o familie, cea a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, in care grădina era plină de legume, livada gemea de fructe, ogra­da de găini, in care Smaranda, mamă-sa, ţinea mălaiul in saci şi varza murată în poloboace, brînza de oi in putină şi mai smîntînea şi laptele de la o vacă sau două, asta pe lingă faptul că taică-său, Ştefan, în fiecare an tăia cîte-un porc. Şi, chiar dacă această stare de lucruri era una „mijlocie“, impactul cu saloanele aristocrate ale clasei „superpu­se“, cum o numea Eminescu, înţesate de lambriuri şi oglinzi, funcţionind după legi străine după care un ele nu se putea pătrunde neanunţat, în fine, acest impact nu putea fi, pînă una alta, pen­tru humuleştean, nici rivnit şi, în ultimă instanţă, poate chiar nici de dorit. Pen­tru că e greu de crezut că prea puţin conformistul dascăl răspopit să fi fost atit de „pervertit“ de civilizaţie incit să abdice de la un mod de viaţă verificat aşa cum era cel pe care-l deprinsese acasă, mai ales că există mărturii des­tul de ferme care atestă ataşamentul său faţă de locurile şi de oamenii in mijlocul cărora s-a născut şi-a crescut. Lungile excursii sărbătoreşti pe la nea­muri, în fiecare vară, contau totuşi mai mult decit trăsurile şi toaletele etalate pe străzile Iaşului. De altfel, Creangă nu va renunţa niciodată la modelul lui rural de existenţă in favoarea luxului urban. Şi totuşi, un compromis cu oraşul, cu civilizaţia, Creangă va trebui să facă in cele din urmă, chiar dacă nu în varianta plină de suficienţă in care se fac, de obicei, astfel de compromisuri! Vara anului 1875 ii prilejuieşte lui Creangă intîlnirea cu Eminescu, iar in­­tr-una din primele şedinţe ale „Junimii" din toamnă, Ion Creangă va apărea in faţa cenaclului pentru intîia oară în ca­litate de scriitor. El, fostul adversar al junimismului, cel care venea, rar, la şe­dinţele cenaclului în calitate de dascăl talentat, protejat al lui Maiorescu, a că­rui intuiţie în cîştigarea acestui om a fost, iarăşi, exactă, va deveni, în scurtă vreme, unul din „răsfăţaţii“ adunării. Dar nu aceasta este marea transformare a lui Creangă în urma intilnirii cu Emi­nescu, ci una cu mult mai profundă şi mai importantă : geniul oral ciştigă acum conştiinţa fundamentală a scrisu­lui, capătă, în contact direct cu o mare conştiinţă scriitoricească, acea esenţială încredere în propriile mijloace artistice. In fine, Creangă devine acum un scriitor de meserie. Toate demersurile exaspe­rante făcute pe lingă contemporani în­spre, chipurile, „ameliorarea“ şi stiliza­rea scrierilor sale, toată neîncrederea ostentativ afişată în propria-i operă, toate acestea nu sunt decit o uriaşă far­să. O farsă care nu este nimic altceva decit o mică parte, o neînsemnată faţetă a unei alte „opere“, dincolo de cea scri­să, pe care humuleşteanul s-a străduit s-o clădească in cele aproape două de­cenii de activitate, să-i spun aşa, cul­­tural-urbană. Opera, viaţa trăite zi de zi sub masca aceluiaşi personaj ideal pen­tru colectivitatea în mijlocul căreia tră­ia. Pentru că, şi aici este compromisul, sau poate că e mai bine zis sacrificiul făcut de omul spiritualmente rural, nn e­­fortul lui de adaptare la o civilizaţie ur­bană cu totul şi cu totul străină, Creangă a construit din sine însuşi un personaj care un sat nu i-ar fi fost necesar, dar care într-o societate esenţialmente inte­­lectualistă devenea eclatant tocmai prin inteligenţa acută şi, mai ales, prin pito­rescul modului de a o face vizibilă. S-ar putea ca ceea ce n-au văzut la Creangă atâţia biografi de ocazie să fi văzut tocmai Eminescu, adică omul chi­nuit care întrevede, chiar sub masca jo­vialităţii perfecte a celuilalt, exact zbu­ciumul interior care pe el însuşi il con­sumă. Probabil că aceşti doi oameni se asemănau foarte limpede unul cu ce­lălalt, şi doar masca perfidă care-l a­­coperea pe Creangă şi ignoranţa contem­poranilor au generat întrebarea: „ce oare au a-şi spune aceşti doi oameni?" „Sărmanul Creangă!“ Cu această la­mentare, cu această idee se încheie, chiar dacă ea este uneori formulată în subsidiar, mai toate „amintirile“ despre autorul „Amintirilor din copilărie". De ce sărman, insă, nimeni nu poate spune cu exactitate. O viaţă agitată, roman­ti­­co-romanţioasă?! Nu tocmai! Boala?! Posibil, dar nu numai! In fond, cred că o nelămurită sensibilitate colectivă îi determină pe toţi aceşti memorialişti să gindească mai mult, să simtă mai acut starea permanentă de provizorat al pro­priei fiinţe, stare ce l-a surpat pe Crean­gă poate mai mult decit însăşi boala. Nevoit o viaţă întreagă să joace un rol, să se autocreeze ca personaj, el a tre­buit să limiteze dimensiunile operei scrise. Adulat era nu omul-Creangă, ci eroul-Creangă. Aplaudate erau nu numai vorbele de duh, „țărâniile" şi echivocu­­rile, ci, poate chiar mai mult decit ele, actorul care Ie rostea. Scindat intre pro­pria sa natură umană şi personajul Creangă, intre opera scrisă şi opera vie­ţii, omul a fost cel sacrificat. Omul­ Creangă a căzut pentru a trăi celelalte trei coordonate. Un trup sacrificat nu pentru o operă, ci pentru trei: a vieţii, a cărţii, a personajului. „Ionică cel Prost“ Nu-ţi prea dă mina să intri, aici nu intră orişicine! Asta chiar dacă toţi fii foptesc şi te trag de mine că: „Intră cine vrea... Intră cine vrea...!“ O intra, cine ştie, şi poate că o şi rămâne cineva, poţi să ştii, cine poate...! Dar problema e alta: dacă vrei să ieşi, mai ieşi?! Adică, mai pofi să ieşi?! Că s-aude, că coconu Titu, afita-i­e, să pună ochii pe tine, că dup-aia ăla eşti! Junimist, de! Acum, se zice că ăl­ mai nou e unul scurt, gros şi oraş, cam blond fi cu-un git scurt şi cu hainele de-atim­ă de el ca pe altă aia. Da’ vorbeşte frumos, zi­ce-se... Şi rizi... ! Atracţia serii — Popa Smintină sau scriitorul popular Ion Creangă! La „Ju­nimea“ este aşteptat cu braţele deschise. I se cer „corozive“, „pe uliţa mare“, corul caracudei e în delir. „Povestea lui Ionică cel Prost“, „Povestea Poveşti­lor“ sau năzdrăvănii inedite de-ale lui Moş Nichifor coţcariul... Lumea se amu­ză, parte de „poantă“, de gluma savu­roasă, parte de hazul povestitorului. Este o presiune uriaşă cea care se exercită acum asupra lui Creangă. O povestire fără haz, sau o seară fără inspiraţie ora­lă şi totul se duce de rîpă. Dar asta încă nu s-a-ntîmplat niciodată! Ai auzit ?! Coroziva...! Teribilă! Tre­buie să recunoşti că are haz răspopitul! De unde le-o ţine minte, doamne, că parcă nu se mai termină! Sac fără fund, aia e moş Creangă! Da’ parcă astă-seară tot s-a-ntrecut cu gluma, n-ai văzut strimba din nas şi conu’ Titu, ce să mai....! Adevăru’ că talent cine ştie ce n-are, dar le spune bine! Ia să-l pui s-o scrie, să vezi poate?! Nu poate! Intr-adevăr! Ion Creangă scrie greu, ritmul publicărilor este relativ lent. „Ju­nimea“ aşteaptă. Intr-o vreme, sfătuitori literari îi sunt numiţii Culianu, Melic şi Emilian, profesori universitari de mate­matici, de calcule diferenţiale, de geo­metrii. Melic, cel care in caietul „Juni­mii“ a scris mai demult atit: „Să scriu? Ce? Nimic. MELIC“. Pe alţii ii plimbă prin ploaie şi le citeşte fragmente din „Amintiri“. Vrea să afle orice părere, cu o ipocrizie fantastică. Cei care profită sunt, de fapt, Melicii ! De Moş Nichifor Coţcariul a zis şi co­nu' Titu ci nu-i bună, că nu cumva s-o publice in „Convorbiri"! Ai văzut! Cind ţi-am spus eu că n-are pic de talent! I le povesteşte coana Tincuţa şi el dup-aia ni le vai­să nouă, pe tavă. Bravo! Aşa mersi, poate oricine! Singurul lui talent e că vorbeşte bine. Adică le spune cum trebuie, nu te plictiseşti de ele. E drept că mai sare şi calul citeodată! Da’ nu-n­­ţeleg ce-are Eminescu-Minunescu cu el? De ce l-o ţine-n braţe aşa, că vorb-aia, se potrivesc ca nuca-n perete. Zice că toată ziulica stau împreună. De, o vrea şi moşu­’ să mai înveţe cite ceva, il pune pe Eminescu să trăncăne şi el Sş£ umflă burdihanu’ la Bolta Rece! Hoţoman moşneagu’! într-o zi îşi cumpără „un testemel de perje“ şi vine cu el la cenaclu, făcind prinsoare cu Pogor că îl va determina să spargă pruneta fără să ştie şi fără să vadă. Petre Carp are de făcut co­municări politice, dar anecdota primea­ să spargă prunele fără să ştie şi fără dotă. In timpul povestirii, strecoară pe scaunul lui Pogor citeva perje. Acesta se aşează greu, după ce sărise in sus de hazul poveştii, şi astfel Creangă ciştigă prinsoarea. Glumă groasă, de un uşor infantilism, dar acesta este Creangă. Posibil ca far­sa să o fi văzut la şcoală, printre puş­tani. Transbordarea umorului infantil pe terenul politico-intelectualist de la „Ju­nimea" este o formă de protest mascat. Insă spiritul larg al cenaclului il atenu­ează, fiindcă junimiştii gustă farsa gro­sieră. Şi-aşa, cu patru clase, cit are el, să zică mersi dacă ii iese nume de culegă­tor de folclor, tot e ceva! Acum, vezi doamne, toţi suntem­ scriitori! Păi alţii stau cu anii pe la Viena şi pe la Paris, şi tot n-ajung musai scriitori, şi vine Popa Smintină, hodoronca-tronca, te pomeneşti că s-o vrea şi clasic ! Am au­zit că se duce pe la colegii de preoţie şi-i roagă cu ceru’ şi cu pămintu’ să­-i corecteze manuscrisele! îşi fac pomană de el, că cică-i şi bolnav! Nici n-o mai duce mult! Păcat de el, că altfel, petre­ceam bine cu dinsul! Şi alt pariu, de data asta in masă. La 2 Aprilie 1877, cenaclul se împarte în două taberi large: Conta, Eminescu, Creangă, Bodnărescu, Melic, Petre Gri­­goriu şi M. Pompiliu susţin (citeşte pa­riază!) că românii ii bat pe turci. Vâr­­golici, Carp, Missir, Naum Rosetti, Po­gor — susţin contrariul. Negruzzi ii ve­de infrinţi pe ruşi, dar nu de turci Peste cinci săptămîni, România intră in război şi se declară independentă. Tre­cuse vremea jocurilor, a pariurilor! In această vreme, Creangă scrie „Povestea lui Harap-Alb“ şi nu are ştiinţă de in­trarea ţării în război! Cic-a dat buzna in casă veste domnul Maiorescu, la Bucureşti! Nici n-are ma­nieră, ce vrei! Pofi să te-aştepţi la ceva bun? S-aude că a căzut in clasă, in faţa elevilor, mai demult! Pe-asta n-o ştiam! Păcat de femeia aia pe care-o lasă sin­gură acasă, că aşa femeie, mai rar, şi harnică şi talentată! Păcat de ea, păcat de amindoi! Las’ că nici el n-a fost aşa rău pe cit se zice! Mai şi exagerează, lumea asta! Nu ştii cum e?! Aia e! Să­raca' Creangă !* O sută de ani 31 decembrie, spre prinz. Se vor pe­trece ultimele ceasuri ale unui veac fără Creangă. Ale unui veac cu Creangă. In­tre timp parcă a mai nins ceva, totuşi! Peste citeva zile, scriitorul român Ion Creangă va împlini 150 de ani! Dinspre Ţicău miroase-n crafle aburite. Cătălin JIRI­EA 6. Trei repere în destinul cultural al „Junimii“ : Titu Maiorescu, Mihai Eminescu şi Iacob NegruZZi Membrii societăţii „Junimea“ CENTENAR Amfiteatru -11

Next