Amicul Poporului, 1911 (Anul 51)

Numerele paginilor - 55

locul altora, rămânând deacî încolo să se ocupe cu desvoltarea­ învăţământului superior, în fruntea căruia e pus ca rector al universităţii din Bucureşti (28 Oct. 1892), reales dar apoi demi­sionat în Nov. 1897 din pricina violării localului universităţii de­ cătră oamenii poliţiei guvernului din acel timp. Activitatea politică din acest timp e susţinută prin deosebite publicaţii. Amintitul articol din „Deutsche Revue“ apoi „Precedente con­stituţionale“ (Bucureşti 1886), „Reforma instrucţiunii publice (1891), şi în fine monumentala publicaţie „Discursuri parlamen­tare“, în care editează discursurile ţinute între anii 1871—88­ (3 vol. 1897—99). Ele sunt însoţite de o schiţă istorică a evenimentelor politice din această vreme, care împreună cu publicaţia „Aus dem Leben Königs Karl“, constitue cele două isvoare de căpetenie pentru istoria politică a acestei epoce. Dar bogăţia activităţii politice nu-l împiedecă de a con­tinuă activitatea literară dublată de la 10 Oct. 1884,­­când ministrul G. Ghiţu declarând nelegală înlocuirea din 25 Nov. 1872 îl numeşte profesor de Logica şi de Istoria Filozofiei contemporane la univ. din Bucureşti), cu activitate filozofică.. Nu e vorbă, această activitate filozofică continuase, deşi nu mai eră profesor, să o exercite şi mai înainte prin prelegeri libere la univ. din Bucureşti (1874—75), prin traducerea şi publicarea în „Convorbiri literare“ a multor părţi mai acce­sibile din filozofia lui Schopenhauer. (Despre istorie, despre poezie, „Aforismele“ editate în volum Bucur, 1891), şi apoi prin îndemnul cel dete lui I. A. Cantacuzin (Zizine) de a face cea dintâiu traducere franceză a operei capitale a lui Schopenhauer: „Lumea ca voinţă şi reprezentare“, editată, de Socecu. Această activitate începe acum să devină pentru personalitatea sa mai caracteristică decât activitatea critică, literară, de pe urma căreia avea acum să culeagă numai roade. In adevăr în urma criticilor sale se ivesc talente, cari dau vieaţă idealului artistic pe care-l pusese în „Critice“. Rând pe rând apar, şi colaborează la „Convorbiri“. Eminescu, Sla­vici, mai întâiu, Creangă şi Caragiale mai apoi, nu mai vorbim de Alexandri, care deşi în politică îi eră opus, continuă cu sârguinţă să dea vieaţă noului curent literar întrupat în „Di­recţia nouă“. Ceva mai mult. Ideile sale privitoare la limbă şi ortografie se impun Academiei române, care atâta timp îl duşmănise, şi în 1880 este însărcinat cu un „Raport asupra noului proiect de ortografie“, care şi servi de temelie siste­mului de ortografie adoptat de Academia română şi care e în vigoare până azi. Intr’un articol „în contra neologismelor“ (1881), precisează sub formă sistematică idei, pe cari altă­dată le formulase în mod critic „agresiv şi oarecum frag­

Next