Anale de Istorie, 1969 (Anul 15, nr. 1-6)
1969 / nr. 2
tice ? Argumentarea teoretică a acestor măsuri practice este o dovadă că el nu opunea capitalismului în dezvoltare interesele moşierimii conservatoare şi nu-şi îndrepta atenţia şi speranţa spre trecut. In sprijinul ideilor sale sunt competent folosite scrierile lui Smith, Ricardo, List, Marţian. Uneori, în disputa cu liberalii, Eminescu trebuia să declare ceea ce i se impunea de către patronii gazetei şi anume că este apărătorul „principiilor conservatoare“ , dar aceasta nu-l împiedica să veştejească superficialitatea, incompetenţa şi reaua credinţă în administrarea vieţii publice, tendinţele venale de agonisire a averilor fără muncă, indiferent de cine erau practicate. „Cînd era vorba de asemenea păcate omeneşti — spunea Slavici — el nu face deosebire între conservatori şi liberali“ 13 14 1S. Dezamăgit de comportamentul grupărilor politice instalate prin rotaţie la cîrma ţării, Eminescu le consideră ca „partide de oameni fără caracter“, fără principii, scopul lor fiind căpătuiala şi cîştigul fără muncă, folosind pentru aceasta presa cu întregul ei arsenal de vorbe mari. Toată această ziaristică — scria el — „nu plăteşte doi bani, tocmai din cauza tonului de şarlatanarie şi impertinenţă, care le caracterizează pe toate, fie ele din orice partid ar fi. Căci scopul lor e banul şi mijlocul minciuna“, promiţând „toate fericirile posibile şi imposibile ale pămîntului“ 14. După părerea sa, pentru asigurarea viitorului ţării nu sînt suficiente promisiuni şi bune intenţii, ci măsuri practice, eficiente de ridicare a economiei ţării şi a condiţiilor de viaţă ale „claselor pozitive“. Cu drept cuvînt, arăta Nicolae Iorga, idealul pentru care a luptat Eminescu nu era indicat de patronii lui politici, ci izvora din întreaga dezvoltare a cugetării sale, din propria-i conştiinţă 15. El a lucrat din convingere şi cu speranţă în înfăptuirea ideilor sale, dar a fost amăgit de comportarea claselor cîrmuitoare, care, cu toate încrucişările de vorbe mari în numele unor principii fictive, şi-au întins „frăţeşte“ mina, apăsînd mai vârtos grumazul claselor asuprite. Decepţionat de mercantilismul şi corupţia „păturii superpuse“, strivit de mizerie, Eminescu moare la 15 iunie 1889, la vîrsta de 39 de ani. ★ In publicistica eminesciană îşi găsesc tratarea o gamă largă de probleme economice, social-politice, filozofice, istorice, literare, artistice etc. In rîndurile de faţă ne propunem să relevăm cîteva aspecte ale gîndirii sale economice şi sociale, privitoare, îndeosebi, la situaţia şi perspectivele economiei româneşti. De la început trebuie precizat că Eminescu nu a fost un diletant în investigarea teoretică şi practică a problemelor economice. Cum remarca G. Călinescu, „în cîmpul economiei politice, Eminescu avea aşadar cunoştinţe integrale şi temeinice şi... se mişca în voie în lumea acestui soi de idei“ 16. Scrierile eminesciene din domeniul economic vădesc profunzime în cercetarea realităţilor ţării şi cunoaşterea unei cuprinzătoare literaturi de specialitate — economie politică, statistică, finanţe, administraţie. Menţionăm printre studiile şi articolele sale din această categorie : Paralele 13 Ioan Slavici, Amintiri, Eminescu-Creangă-Caragiale-Coşbuc-Maiorescu, Cultura naţională, Bucureşti, 1924, p. 121. 14 B.A.R.S.R., Manuscrise româneşti nr. 2 264, fila 414—415. 15 N. Iorga, Istoria presei române de la începuturi pînă la 1916, cu o privire asupra presei românești din zilele noastre de C. Bacalbaşa, București, 1922, p. 35. 16 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, vol. II, București, 1935, p. 20. 46