Anale de Istorie, 1979 (Anul 25, nr. 1-6)

1979 / nr. 5

Istorici şi în aceeaşi măsură făuritori de istorie, Bălcescu, Kogălniceanu, Bărnuţiu ş.a. au făcut din ştiinţa şi talentul lor armă de luptă în realizarea crezului de unitate politică, independenţă naţională şi progres social. Urmaşii în timp, B. P. Hasdeu, Al. Odobescu, A. D. Xenopol, N. Iorga, D. Aricescu ş.a. au fundamentat prin cercetări de amplă întindere teoretică şi argumente arheologice, aceste crezuri. Aplecaţi asupra marilor întrebări care stau la temelia explicării existenţei, a rosturilor ei, românii au întemeiat o originală şcoală filozofică avînd o poziţie echi­librată optimist-constructivă, raţională, pe care poporul nostru a moştenit-o din vechime. Caracterul militant al filozofiei româneşti este prezent prin teze care au îmbogăţit şi devansat gîndirea revoluţionară europeană. Astfel, Bălcescu referindu-se la revoluţia de la 1848 subliniază : „...Revoluţia de la 1848 n-a fost un fenomen nere­gulat, efemer, fără altă cauză decît voinţa întîmplătoare a unei minorităţi sau mişca­rea generală europeană. Revoluţia generală cu ocazia iar nu cauza revoluţiei româ­neşti“, şi postulează necesitatea căii revoluţionare în realizarea unirii şi indepen­denţei statului nostru. Sunt idei care îndreptăţesc mîndr­­u şi veneraţie, şi care se păstrează în arhiva sufletului românesc. Astfel se explică faptul că deschizătorii de drumuri întru filozofia românească au fost istorici : — Bălcescu care a sintetizat gîndirea filozofică revoluţionară a generaţiei paşoptiste, concepţia ei despre lume şi viaţă cu mari implicaţii în timp ; Xenopol, filozof al istoriei. O contribuţie originală aduce Vasile Conta prin teoria ondulatorie, preluată şi completată pe plan mondial prin aportul unor specialişti în alte tărîmuri de investigaţie. Alături şi deseori împreună cu filozofia, şcoala românească de matematică s-a situat de la începuturi printre cele mai avansate din lume. Savanţi de renume mondial ca Spiru Haret, D. Pompiliu, T. Lalescu, — rămîn prin cercetările şi aplica­ţiile interdisciplinare pe care le-au realizat, nume de referinţă pentru ştiinţa mate­matică românească şi mondială, înrudită prin rigoarea raţionamentului, cu mari aplicaţii concrete cu matema­tica, fizica şi chimia românească s-au impus prin lucrările teoretice şi practice ale savanţilor P. Poni, C. Istrate, V. Teclu. Doctorii V. Babeş şi Gh. Marinescu deschizători de drumuri şi întemeietori de noi ramuri ale medicinii, personalităţi marcante în ştiinţa mondială, au fost în acelaşi timp militanţi consecvenţi ai progresului social. Dacă oamenii de ştiinţă din toate domeniile au înţeles ca prin partea concret aplicativă a cercetărilor lor să contribuie la aşezarea unor rinduieli mai drepte, mai umane în societatea contemporană lor, creatorii de literatură au reflectat prin scrisul lor lupta naţională şi socială, caracteristicile epocii în care au trăit. Scrisul românesc al marilor noştri creatori de literatură a reflectat conştiinţa unor mili­tanţi ai progresului social şi politic. Nu sterila luptă de cafenea literară provocată de promovarea unor noi curente literare, ci slova care exprimă lupta neîntreruptă a unor întregi generaţii prejudiciate fie de drepturile politice, fie de cele elementar umane. Participanţi activi la înfăptuirea marilor noastre acte istorice, scriitorii români au militat prin opera lor la realizarea marilor acte ale istoriei naţionale moderne ale României. De la începuturile timpuriu retezate de moarte ale lui V. Cîrlova, la Bolinti­­neanu, Grigore Alexandrescu şi A. Mureşanu, liricii generaţiei de la 1848 şi 1859 , de la Alecsandri şi Coşbuc, cîntăreţii independenţei, lirica românească dăruieşte şi se dăruieşte lumii, prin M. Eminescu. Gîndire genială, enciclopedică, poet-filozof şi creator de limbă, teoretician al artei literare, pasionat cercetător şi cunoscător al trecutului românesc, în acelaşi timp aspru observator al realităţilor contemporane lui, în viaţa politică, economică, socială evocată, Mihai Eminescu a fost, este şi ră­­mâne o strălucită întruchipare a spiritualităţii româneşti. De pe aceleaşi poziţii militante lirica românească a fost continuată de Alexan­dru Vlahuţă, Alexandru Macedonski, Şt. O. Iosif, Octavian Goga şi atâţia alţii. Perioada studiată cunoaşte unirea scriitorilor, a oamenilor de cultură, în aso­ciaţii care promovează idealuri culturale. Este cazul societăţii Dreptate-Frăţie înte­meiată de paşoptiştii munteni la Bucureşti, de Astra, întemeiată în 1861 de către cărturarii patrioţi transilvăneni George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Ion Puşcariu ; Societatea pentru literatură şi cultură română în Bucovina în 1866. Asemenea socie­tăţi se formează apoi şi în Crişana şi Banat. Societatea Literară Română — 1866 — devine în 1870 Academia Română. La Iaşi ia fiinţă — în anul 1863 — Junimea con­dusă de criticul literar T. Maiorescu, societate care înmănunchează marile valori li­terare româneşti printre care M. Eminescu, I. Creangă, I. Negruzzi, I. L. Caragiale, I. Slavici. Alături de literatură ia naştere critica şi istoria literară. Se poate afirma că mulţi dintre primii noştri scriitori au vădit preocupări şi în acest gen. Prin preocup

Next