Anale de Istorie, 1987 (Anul 33, nr. 1-6)
1987 / nr. 5
sonalităţi politice ale vieţii internaţionale. Recunoaşterea, în repetate rînduri, de către marile puteri ale Antantei a principiului autodeterminării popoarelor şi a dreptului legitim al poporului român la unitate naţională şi statală, afirmarea înaltelor principii de echitate şi dreptate ce urmau a sta la baza organizării postbelice a lumii, toate acestea erau de natură să sporească încrederea României, ca şi a altor state mici şi mijlocii, în opera ce urma să o înfăptuiască Conferinţa de pace. Mai ales că România aducea spre recunoaşterea oficială a acestui for internaţional hotărîrile istorice ale poporului român, proclamate solemn şi definitiv în adunările reprezentanţilor maselor largi populare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. De aceea, Conferinţa păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a crea ea un stat român întregit. Acesta era înfăptuit prin opera poporului român. Conferinţa a fost chemată să dea consacrare juridică noului statut teritorial şi politic, prin recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale. Poporul român punea, de această dată, comunitatea internaţională în faţa unui fapt împlinit, ca şi la 1859 şi 1877. Aşadar, Conferinţa de pace nu urma să ofere României un „dar“, ci ea trebuia să consacre o cerinţă de bază a dreptului istoric care se dezvăluise cu atîta putere în faţa întregii lumi, încît şi cei mai neîmpăcaţi adversari ai poporului român au trebuit să înţeleagă această cerinţă fundamentală a istoriei. Pentru realizarea acestei cerinţe România intrase în primul război mondial, transformînd participarea sa într-un război al întregului popor. Tocmai de aceea marile puteri nu puteau ignora situaţia creată în această parte a Europei, unde, pe ruinele fostelor imperii, se realizaseră statele naţionale unitare. Istoricul francez Pierre Renouvin, în lucrarea sa , „Histoire des relations internationales“, ajunge şi el la concluzia că „distrugerea dublei monarhii era un fapt împlinit înainte chiar ca guvernul imperial să fi semnat, la 3 noiembrie, armistitul de la Villa-Giusti. Această distrugere a fost realizată prin voinţa popoarelor... Conferinţa de pace nu face altceva decît să înregistreze rezultatele obţinute“ 46. Asupra conţinutului tratatelor de pace îşi vor pune amprenta aceste realităţi, expresie a voinţei şi luptei revoluţionare a popoarelor de realizare a statelor naţionale unitare. Programul Conferinţei de pace, convocată pentru începutul anului 1919 la Paris, întrecea ca importanţă pentru popoare toate congresele şi conferinţele din trecut. Pacea urma, în interesul tuturor, să împiedice orice posibilitate la o hegemonie politică, economică sau militară, să pună în aplicare principiile de autodeterminare naţională, să recunoască statele nou constituite. In acelaşi timp, Conferinţa de pace trebuia să refacă harta Europei conform voinţei popoarelor, în aşa fel ca nici o naţiune sau părţi ale aceleiaşi naţiuni să nu mai fie încorporate unui stat străin, prin încălcarea flagrantă a voinţei acestor popoare. Conferinţa de pace se găsea în situaţia de a constata sfîrşitul marilor imperii, a căror integritate era materialiceşte imposibil de a mai fi conservată şi ai căror moştenitori erau în general recunoscuţi : Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia, Austria şi Ungaria. Misiunea Conferinţei era astfel redusă la fixarea detaliilor frontierelor, care practic fuseseră trasate prin lupta şi voinţa maselor populare. „De fapt — aşa cum aprecia istoricul american J.A.S. Grenville —, Aliaţii şi Statele Unite au venit la Paris ca să confirme statele noi, suc- 48 48 Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, vol. 7, Paris, 1958, p. 114.