Analele Universităţii din Timișoara - Ştiinţe Filologice, 1976 (Anul 14)

ION SLAVICI - UN SCRIITOR REPREZENTATIV de I. CHEIE-PANTEA Ion Slavici s-a impus în conștiința noastră ca unul din "marii cla­sici", fixat pentru totdeauna într-o fericită constelație, alături de Eminescu, Creangă și Caragiale. Bucurîndu-se de la început de aprecierea lui Titu Ma­­iorescu și a Junimii, precum și, în mod deosebit, de prețuirea lui Emines­cu, Slavici și-a consolidat treptat prestigiul de scriitor cu merite incontes­tabile în dezvoltarea literaturii române moderne. Dar trebuie desigur preci­zat că, spre deosebire de mai sus amintiții săi confrați întru celebritate, prestigiul lui Ion Slavici, în general aureolat de o recunoaștere pioasă, n-a întrunit întotdeauna unanimitatea sufragiilor criticii sau cititorilor. Uneori chiar critici de gustul și probitatea lui Pompiliu Constantinescu vădesc o ab­solută și greu explicabilă lipsă de receptivitate în fața operei scriitorului,pe care o judecă fie superficial și pripit, fie scoțîndu-i în relief cu predilecție aspectele cu adevărat vulnerabile. Pentru a-și justifica afirmația că "opera lui Slavici e mărturia u­­nui literat minor"­, P.Constantinescu arată că literatura scriitorului e "po­pulată de o lume vegetativă, opacă și fără inițiativă individuală" și că ea, prin urmare, "se reduce la povestirea etică și didactică, fără fantezie și o­­menesc, convențională și rigidă ca o predică teologală", această proză - își continuă criticul execuția sa necruțătoare - "e un anacronism cu prestigiu hrănit de fetișismul trecutului"2.Impresionat neplăcut de unitatea (îi zice el "dezolantă"!) a prozei lui Slavici, ca și de fondul moral al acesteia, criti­cul o rezervă implacabil bibliotecilor rurale. Chiar și romanul Ма [UNK]а, în ca­re G.Călinescu intuia "aproape o capodoperă", și pe care unii critici de azi nu ezită să-l considere o capodoperă, îi apare severului judecător ca o "pro­lixă povestire melodramatică, în care caracterele difuze, contradictorii, au o consistență șubredă"^. Am acordat acest spațiu convingerilor lui P. Constantinescu nu atît pentru a demonstra un regretabil moment de eclipsă a gustului la un critic veritabil (la urma urmelor, exemple de acest gen, chiar mai senzaționale, se pot da foarte multe!), cît pentru că ele pot fi socotite ca simptomatice pentru un întreg curent de opinii - consacrate sau nu - ce au izvorît din contactul cu opera scriitorului ardelean. Trebuie spus, totuși, că majorita­tea acestor rezerve își au temeiul nu atît în problemele de conținut ale ope­rei, cît mai ales în acelea privind limbajul ei. Se constată, îndeobște cu un­

Next