Anuarul Institutului de Istorie Naţională, 1931-1935 (Vol. VI.)
644 DARI DE SEAMA egal cu dregător sătesc. Proprietatea răzeșilor și moșnenilor nu era o proprietate colectivă, ci indiviză, o juxtapunere de drepturi individuale, moștenite pe spițe de neam și deci inegale, în hotarul comun al satului. (In Ardeal forma aceasta de proprietate o găsim la Secui). Studiind domeniul eminent al suveranului, formele de danie și întăriri domnești de moșii, autorul se oprește mai ales la formula . . . „și vezi căruia din ei s’ar întâmpla mai înainte moarte, la ci predali ca să nu fie, ci să fie celor rămași“, foarte deasă mai ales la întărirea proprietăților în indivizie. „Pradalia“ a fost tradusă atât de diecii vechi, cât și de traducătorii moderni, cu „vânzare“ și câteodată și cu „împărțeală“. Autorul acceptă interpretarea, lui Nădejde, că aceasta nu e decât dreptul domnului la partea rămasă fără moștenitori direcți, la care renunță în favorul celorlalți copărtași, drept pe care-l deduce din legea „aniticității“ din Ungaria, adoptată și în țările române. (La Secui moștenirea părții spiței de neam stânsă era un drept indiscutabil). Decât deducerea cuvântului din ungurescul predabi=a prăda, e mai greu de acceptat. Cuvântul în această accepțiune nu se găsește în documentele ungurești. Dacă e să fie căutat în ungurește (pare însă mai mult slav și mai cuprinzător, de pildă să însemne „înstreinare“), s’ar putea apropia ca formă mai repede de termenii „praedialis“ sau „praedium“, aceasta însemnând printre altele, mai ales un teren locuit odată și rămas pustiu, și asupra căruia proprietarul putea să dispună. (O simplă sugestie). In veacurile XVI și XVII se produce o dislocare vizibilă a proprietății în favorul boerilor încăpuți în dregătorii și în dauna micilor proprietari, a căror moșie prin înmulțirea descendenților s’a fărâmițat și cam acum, sub povara tot mai apăsătoare a fiscalității și îndatoririlor militare, își vând moșiile și-și caută refugiu în servitute. Suntem într’un timp de plină frământare, când ușor se luneca dintr’o categorie în alta. Acum se formează marile proprietăți. Capitolul II se ocupă de cultivatori, pe cari îi deosebește în oameni în dependență personală “ și în „cultivatori liberi“. Analizând documentele, autorul înclină să creadă, contrar tezei lui Giurescu, care descoperea pe cultivatorii liberi numai începând cu veacul XVII, că și în țările române au existat dela început, alături de robi, amândouă aceste categorii de cultivatori. Termenul vecin în Moldova apare mai întâi la 1545 sub forma „suscoli“, care e tradus apoi în veacul XVII și de atunci se păstrează consecvent. Cuprinsul lui corespunde grecescului „parokos“, desemnând pe oameni dependenți de pe moșia altuia .Nu acceptă derivația din ungurescul szomszéd=vecin, căci în Ungaria, ca și în Apus vicinus—szomszéd avea înțelesul de proprietar megiaș, ci îl apropie de „podsusiedki“ — vecinii din Rusia, cari în veacul XVI erau țăranii fără avere, așezați în curtea altor țărani și muncind pe pământul lor. (Se aseamănă deci, nu cu proprietarii, ci cu inquilini=jelerii din Ardeal). In Muntenia „vecin“ apare și mai curând, într-un act slavonesc din 1482, sub forma românească „voisin“. De la sfârșitul veacului XVI