Apărarea Patriei, septembrie 1953 (Anul 9, nr. 209-232)

1953-09-29 / nr. 231

2 APARAREA PATRIEI Marți 29 Septembrie 1953 Nr. 231 (2226) 2 OCTOMBRIN SLUJBA SCUMPEI NOASTRE PATRU­ 14)­­ — —-------~~-----|­­ |—­jgggi Infanteria, arma de bază a Armatei Republicii Populare Române In războiul modern, fiecare armă își are rolul ei bine determinat. Nicio armă nu poate fi înlocuită prin alta. Toate acționează în strânsă colaborare pentru obținerea­ suc­ceselor și a victoriei. Infanteria îndeplinește întotdeauna misiu­nea principală și cea mai grea și anume ni­micirea inamicului prin lupta apropiată, ocu­parea și păstrarea terenului cucerit în ofen­sivă, menținerea cu îndârjire și fermitate a pozițiilor ocupate­­ în apărare. Pentru în­deplinirea acestei misiuni, infanteria se bucu­ră de sprijinul real și masiv al celorlalte ar­me și mijloace tehnice de luptă. Cel de al doilea război mondial a demon­strat pe deplin că victoria nu poate fi obți­nută nici prin acțiunea exclusivă a ma­selor de tancuri, nici prin aviație, — ori­cât ar fi aceasta de masivă, și nici prin combinarea numai a acestor două arme sau a unor arme tehnice noi. Știința militară sovietică a acordat și a­­cordă o deosebită atenție folosirii tehnicii în războiul modern, fără însă să diminueze prin aceasta rolul de seamă al infanteriei. Știința militară sovietică a știut să stabilească un raport just între factorii om și tehnică, omul fiind elementul principal.­­ Potrivit acestei concepții juste, P. C. U. a întărit continuu infanteria Arma­tei Sovietice, a înzestrat-o cu noi mijloace de luptă mărindu-i necontenit puterea de foc. Paralel cu aceasta, P.C.U.S a desfășu­rat o muncă intensă pentru pregătirea și perfecționarea cadrelor, pentru educarea călirea Infanteriștilor ca luptători iscusiți și și neînfricați. Examenul greu al Marelui Război al Uni­unii Sovietice pentru Apărarea Patriei, fost trecut în mod strălucit de viteaza Ar­a­mată Sovietică. Alături de militarii celor­lalte arme, bravii infanteriști sovietici, având în frunte pe comuniști și pe comsomoliști, au înscris pagini de glorie nepieritoare în cartea de aur a istoriei Patriei Sovietice. După modelul Armatei Sovietice, folosind experiența P.C.U.S., Partidul Muncitoresc Ro­mân a făurit Armata noastră Populară. In cadrul Armatei noastre, un loc de frunte îi este rezervat infanteriei. Fiind arma de bază a Armatei Republicii Populare Române, in­fanteria, împreună cu artileria, trupele blin­date de tancuri și mecanizate și celelalte ar­me, strijuesc cu vigilență hotarele țării, in­dependența poporului român și pacea In compunerea oștilor celor două princi­pate române, infanteria a constituit întotdea­una elementul de bază. Alcătuită în marea majoritate din țărănime, infanteria primelor noastre începuturi a știut să țină piept atacurilor dușmane și să le sdrobească. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea, Mir­­­­cea cel Bătrân, în Țara Românească, și ma târziu, către începutul secolului al XV-lea, Ștefan cel Mare, în Moldova, organizând oștile respective, pun mare bază pe­ pedestri­­me, care constituia forța principală a arma­tei Infanteria cuprindea 2/3 din armată și era înarmată cu arcuri, săgeți, halebarde, to­poare, ciomege și coase; ca mijloace de protecție, ostașii erau îmbrăcați cu o că­mașă, groasă, căptușită cu frunze de in. Ei mai aveau și câte un scut din același mate­rial, care nu putea fi pătruns de săgeți și să­bii. Mai târziu, ostașii primesc „sînețe“. în­cărcarea acestora necesita însă mult timp, astfel încât, înainte de a fi reușit să în­carce a doua oară, infanteria putea fi ata­cată de cavalerie. Din această cauză, do­robanții folosesc ca armă principală de luptă, până târziu, tot arcul. In comparație cu infanteria greoaie a feu­dalismului apusean, care era acoperită cu grele zale de fier, infanteria română era mult mai suplă și ușoară în luptă, așa că ac­țiunile ei de luptă erau mult mai rapide. Nenumărate sunt luptele în care oștile ro­mâne au înscris pagini de glorie în isto­ria luptelor de apărare ale poporului împotri­va invadatorilor turci, înflăcărați de dragostea­­ pentru țara lor, conștienți de cauza dreaptă a luptei pe care o duceau, pedestrașii lui Ștefan cel Mare reușesc în bătălia de la Vaslui (Podul înalt) să nimicească una din cele mai puternice armate turcești. Referitor la această bătălie, iată ce scria cronicarul turc Sead Eddin : .,A fost un teribil măcel și puțin a lip­sit ca să nu fie cu toții (turcii n. n.) tăiați în bucăți și, cu mare greutate, Soliman Pașa și-a scăpat viața prin fugă...“ In bătălia de la Cahul, oastea lui Ion Vodă cel Cumplit, ajutată de cazacii za­­porojeni, a luptat cu deosebită înverșuna­re împotriva turcilor. Pedestrimea moldove­nească și cazacii descălecați cauzau duș­manului comun pierderi grele. Iată ce scria cronicarul Gr, [Jreche re­­feritor la această bătălie : „...Deci cazacii cu focul, moldovenii cu furturile (ghioagele), aruncau turcii de nu știau ce vor face... și multă moarte s’au făcut între îmbe părțile, că nu era a călca pe pământ, ci pe trupuri de om­..." Ajutați de viteazul popor rus, care lupta împotriva aceluiaș dușman, străbunii noștri s’au afirmat ca luptători străluciți. Faima lor a răsunat mult departe de granițele țărilor românești. •­ Nașterea primelor batalioane de infanterie ,organizate și echipate cu tehnica de luptă corespunzătoare timpului, se datorește aju­torului dat de poporul rus. Organizată și instruită după regulamen­tele ruse, infanteria română devine arma de bază în cadrul armatei. In războiul pentru independență din 1877, infanteria noastră, luptând cot la cot cu viteaza armată rusă, cucerește victorii însemnate, săvârșește acte de eroism, care constitue exemple vii pentru infanteriștii Armatei noastre Populare. Intr'una din poeziile lui V. Alecsandri, do­robanții români sunt descriși astfel ■ „Toți dorobanți, toți căciulari Români de viță veche Purtând opinci, suman, ițari Și cușma pe-o ureche . Ne dase nume de Curcani Un bătru, bun de glume ; am­ schimbat lângă Balcani Porecla în renume !“ Deși lipsiți de armament, hrană și echi­pamentul necesar, infanteriștii, plugari și muncitori, au dovedit înalte calități de luptă, au dat pilde de adevărat patriotism. Din paginile de proză ale lui Coșbuc, a­­flăm cu câtă strășnicie își apărau doro­banții steagurile, aceste „semne de mândrie și de mărire ale ostașilor“, cum le numește scriitorul. Emoționantă este povestirea felului în care dorobanții și-au apărat într'o luptă steagul regimentului lor. ...„Steagul, smuls împreună cu o bucată de prăjină de un obuz, fusese svârlit pe coa­ma șanțului turcesc : „Steagul, steagul !“ strigară dorobanții speriați că-1 pierd. Atunci, sergentul Toader Hristea se re­pezi deodată după steag și... s-a trântit cât era de lung peste el, acoperindu-1 cu trupul. Turcul, care întinse mâna, o tră­gea repede îndărăt, căci Hristea i-o prinse sub piept. L-au lovit turcii pe Hristea cu cârligele în cap, dar el s-a ridicat repede strigând : „E la mine, copii”.­­ A arătat dorobanților steagul, — „După steag, bă­ieți”, mai zise el și sărită cu toții înainte, înflăcărați“. Cu aceeași strășnicie se îngrijeau doro­banții și de armele lor. Coșbuc relatează : — „Răniții care își trăgeau sufletul se târau după, pușca lor, pe care o scăpaseră, și cea mai grozavă durere a lor era să-i duci la ambulanță fără pușcă. Se împotriveau să fie ridicați din locul unde căzuseră, dacă n'aveau pușca în mână“. Iată, așa­dar, care au fost înaltele cali­tăți de care au dat dovadă infanteriștii ro­mâni în războiul pentru independență, în a cărei cucerire au avut un rol important. Nume ca Valter Mărăcineanu, Șonțu, Ene, Grigore Ion a Lucăi, sergentul Furtună și alții au fost înscrise în paginile istoriei po­porului român ca nume de eroi. El constitue pildă de vitejie pentru infanteriștii noștri. Cu aproape o jumătate de secol mai târziu, infanteria noastră a făcut din nou dovada înaltelor sale calități. Luptele dela Mărăști și Mărășești relevează în mod stră­lucit dârzenia cu care infanteria, sprijinită de celelalte arme, a putut să înfrângă atacurile masive ale unui dușman mult mai puternic. Infanteria noastră avea calitatea și posibi­litatea de a duce lupta în condițiile cele mai complexe. Datorită însă faptului că era con­dusă de comandanți incapabili, și că nu avea la bază o doctrină militară științifică, infan­teria noastră nu a putut face dovada întregii sale capacități. Burghezia și moșierimea nu s’au îngrijit de înzestrarea infanteriei cu echi­pamentul și armamentul necesar, cum dealtfel nu s-a îngrijit nici de celelalte arme. De aceea, în timpul regimului burghezo-moși­­eresc, situația infanteriei era mizeră, așa cum a văzut-o poetul nostru Eminescu, atunci când dorobanții se înapoiau în București din războiul pentru independență. „Acești eroi... sunt, mulțumită guvernu­lui, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bu­căți, iar sub manta, cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic, încălțați sunt tot atât de rău, unul c‘un papuc și o opincă, altul c‘o bucată de manta înfășurată împre­jurul piciorului, toți într'o stare de plâns, într'o stare care te revoltă în adâncul inimii“. Nici din punct de vedere cultural, situa­ția infanteriei române nu era mai bună. Ca­pitaliștii și moșierii români aveau tot inte­resul să țină masele de ostași în întuneric, pentru a le­­ putea folosi în scopurile lor de jaf și cotropire. După eliberarea patriei noastre de către glorioasa Armată Sovietică, la chemarea Partidului Comunist Român, armata română a întors armele împotriva cotropitorilor fas­ciști. Infanteriștii celor 14 divizii românești, în frunte cu infanteriștii Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu-Debrețin", au luptat vi­tejește, aducând o contribuție prețioasă la distrugerea dușmanului hitlerist. Ei au legat din nou firul prieteniei și al tovărășiei de arme cu armata marelui popor frate dela Răsărit în cadrul Armatei noastre Populare, fău­rite de partid după modelul Armatei So­vietice, infanteria a fost creată ca o armă de bază. Ea a fost bine echipată și înzes­trată cu mijloace puternice de luptă, a fost încadrată cu cadre noi, tinere, instruite pe baza științei militare sovietice, educate pe baza științei marxist-leniniste. Aceste cadre, folosind experiența Armatei Sovietice, in­­struesc luptători și educă pe subordonații lor ca iscusiți, cu înalte calități morale și de luptă. Cadrele de comandanți și lucrători politici au permanent în vedere că infanteria este arma care calcă terenul cu piciorul, peste toate cutele lui, se deplasează cu ușurință pe distanțe mari și în condițiile cele mai grele, pătrunde prin golurile dispozitivului inamic pentru a-l lovi prin surprindere în flanc și spate, combină focul cu mișcarea, atacă, ocupă și păstrează terenul cucerit, respinge atacurile inamice prin foc și miș­care și nimicește pe inamic prin lupta sa baionetă. De asemenea, infanteria este prin excelență arma care înfruntă natura și pen­tru care viscolul, gerul, zăpada, ploaia, no­roiul și diferitele obstacole, pe care le întâl­nește în drumul său, nu trebue să constitue piedici de netrecut. Tocmai de aceea, co­mandanții și șefii din arma infanteriei in­­struesc pe subordonații lor în mod temeinic, în condițiuni apropiate de realitatea câmpu­lui de luptă, îî formează ca buni trăgători cu armamentul din dotare, îi antrenează cu per­severență în cadrul instrucției tactice, al in­strucției de specialitate, al pregătirii fizice, etc., învățându-i ceea ce este necesar în război. Munca de instruire este împletită strâns cu munca de educare a efectivelor. Grelele misiuni de luptă ce revin infanteri­știlor pot fi duse cu succes la bun sfârșit nu­mai dacă aceștia își însușesc un înalt nivel politico-ideologic, dacă dau dovadă de un patriotism fierbinte, de bărbăție și curaj, de dârzenie și spirit de inițiativă, dacă infante­riștii sunt pe deplin conștienți de justețea cauzei pentru care luptă. In anii ce s'au scurs după 23 August 1944, infanteriștii noștri au depus o muncă rodnică. Rezultatele acestei munci se oglin­desc în succesele tot mai vădite ce s'au ob­ținut în întărirea ordinei și disciplinei, în cunoașterea, întreținerea și păstrarea arma­mentului și tehnicii din dotare, în creșterea măestriei de luptă a șefilor și subordonați­lor, în însușirea unei tot mai temeinice pre­gătiri politico-ideologice de către întregul efectiv. Datoria tuturor infanteriștilor este de a-și spori și mai mult eforturile în muncă, de a-și însuși și pe mai departe știin­ța și arta militară sovietică — știința și arta de a învinge— de a aprofunda și mai mult experiența de luptă a Armatei Sovietice, ex­periență concretizată în regulamentele noa­stre militare. Infanteriștii noștri trebue să devină cu adevărat maeștri în mânuirea focului, capabili să lovească și să nimicească pe dușman în minimum de timp și cu mini­mum de munițiuni, asemenea infanteriului sovietic. Ei trebue să învețe aria folosirii te­renului pentru a se apropia nevăzuți de ina­mic , să întrebuințeze cu iscusință lopata pentru a se îngropa repede la teren, să în­vețe să aplice aria mascării. Ofițerii și sergenții infanteriști au obliga­ția să-și perfecționeze continuu maestria conducerii trupelor pe câmpul de luptă, să devină maeștri în organizarea și conducerea focului tuturor mijloacelor de care dispun, contribuind astfel la continua întărire a Forțelor Armate ale Republicii Populare Române. Maior IOAN IONESCU Constantin Avram : CÂNTECE DE IUBIRE Nucul din tabără Vezi tu, Mărie, ăsta-s eu ! Cu ce-s de vină că-mi ești dragă, CA’n gând mi-e chipul tău mereu Și gura ta de fragă ? Am așteptat răspunsul tău, Dar ești sgărcită, o știu bine. Ș i, vezi tu, astăzi, un gând nou Mă’ndeamnă către tine In satul nostru dintre uii,­ Tu știi e­ un nuc cu frunza deasă Sub el eu te-am­ ales să-mi fii a mea mireasă. Sub nucul nostru 'nalt, rotat Mai Ui iu minte? erai seară. Sunau tălăngi Ne-am sărutat Cu tor întâia oară. Mergeam prin tabără cântând, Deodată un nuc privirea-mi prinde. Mă frământam, așa, iu gând „Parcă-l cunosc.­­ De unde ?­ Să-l vezi, Mărie, nici nu spui Căi altul — seamănă prea bine Privesc ades coroana lui Și mă gândesc la tine. Și câte, câte amintiri [mi vin așa un gând deodată Din firul tainicei iubiri Care ți-o port, curată! Că toate-s ca în sat la noi, La fel e viața de frumoasă . Cânt mierlele’n cor, când în zăvoi Amurgu’ncet se lasă Din vale, uite, chiar acum Un tren urcând în fapt de seară S’avântă’n mers in lungu­l drum Gemând de grea povară Sânt strunguri noi și sânt mașini, Ce-or crește rodul hărniciei, Durând în noile uzini Belșugul bucuriei. In luncă sbeurdă un pârâu Sclipind in val mărgăritare. Și’n vară, grâu mai sus de brâu S’a unduit in soare. Flăcăi și fete se întrec. In harnice brigăzi de muzică, Iar in amurg se'ntorc și trec Cântând voioși pe luncă. Și murmur tainic de izvor, Și triluri de privighetoare Se împletesc cu glasul lor In cântec de tractoare. Dar ce spun eu! Nu-s vorbe'n grai Ca tot frumosul să ți-l spue. E­ atât de drag al țarii plai. Frumos cum altul nu e, E prea frumoasă țara mea Și-mi ești prea dragă, tu Mărie Să las dușmanii răi, cumva Să calce-a noastră glie Tu, draga mea, fii mândră'n sat : Iubești doar un tunar de frunte Și-o ști iubitul, tău soldat Dușmanii să-i înfrunte Scrisoare de răspuns Adică asta să fi fost, Atâta doar ai vrut ? Să-mi spui de nuc? Dar trebuia Demult să-l fi văzut / Că-i nucul ’nalt, că e rotat. Coroana i-o privești, Că-i parcă nucul cel din sat Zău, bade, șuguești. Că grâu voinic în lan crescu, înalt și văluros, Zău, bade, ori ce-ai spune tu, La noi e mai frumos ! Te-aș întreba : la noi in sat De unde știi, apoi, in bine câte s’au schimbat ? Că-s tare multe noi. Ne luminează în pridvor Luceferii, și’n casă . Ni-e munca, muncă, sporul, spor. Si viața mai frumoasă! Nu zic la voi că nu-i frumos, aș­i ni-i țara toată, Cu munți de fier, ogor mănos, E mândră și bogată! Și oameni harnici, uii și mii Se 'ntrec din răsputeri, Curându-i țării temelii Pe drum de primăveri. ,E tare­ mândru ca să fii Tunar fruntaș, oștean, Să-ți aperi țara de urgii, S’o aperi de dușman ! De-ai ști, bădiță, să ghicești Cu câtă bucurie Le-am spus la fete’n sat că ești Fruntaș la tânărie !... Is tare mândră când iți scriu, Bădiță, bădișor, Că printre-ai tăi acum te știu In fruntea tuturor ! Aș vrea mereu să fii așa, In frunte ca și mine , Și tu și eu, Republica S’o ducem tot spre bine Au prezentat un frumos program artistic Echipa artistică a unității „N“, în care activează și ofițerul Petty Adalbert, a pre­zentat zilele acestea la Casa Ofițerilor din garnizoana noastră un frumos și bogat fe­stival artistic, pregătit în cinstea zilei de 2 Octombrie. Festivalul a fost viu aplaudat de către spectatori, dovedind că munca depusă de membrii echipei a fost rodnică. Printre numerele mai importante și care s'au bucurat de un deosebit succes au fost cântecele populare „Liliacul“, „Di, di, di, murgule, di“, dansurile românești și ma­ghiare, executate de membrii echipei de dan­suri, recitarea „La câmpul de instrucție", cât și piesa de teatru „Soldatul Hyx", interpre­tată cu succes de cercul dramatic. In munca depusă în cadrul echipei artisti­ce s’au evidențiat elevii fruntași Angelescu Marian, Buda Onichie, Nagy Andrei, Buc­șa Mezeș, Gal Teofil și alții. Elev fruntaș GEORGE BAICULESCU Sunt minunate și nesecate comorile crea­ției populare. Cântecele, doinele, basmele, jocurile, cimiliturile, zicătorile, dovedesc marea forță de creație și vitalitatea po­porului nostru. Creații ale maselor largi, ele oglindesc viața și năzuințele acestor mase. In balade ca: nemuritoarea „Miorița“, „Meșterul Manole", „Toma Alimoș", „Cor­­bea", autorul anonim a cântat lupta po­porului împotriva asupritorilor turci, îm­potriva boierului hapsân și lacom, împotriva tiraniei. In secolul al XIX-lea, mai ales sub influen­ța ideilor revoluționare de la 1848, poeți și povestitori populari ca: Anton Pann, Ion Barac, Petre Ispirescu sau mari cărturari ca: Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi și Alecu Russo, s'au apropiat cu dragoste de minunata poezie populară. Acest „izvor pururea reîntineritor" a contribuit la desvol­­tarea poeziei noastre de la Constantin Conachi la Mihail Eminescu și la George Coșbuc, a prozei noastre dela Neculce în Creangă și la Mihail Sadoveanu. Același izvor dă puteri și poeziei lui A. Tom­a, M. Beniuc­, Dan Deșliu și alții. Vasile Alecsandri a fost printre primii noștri poeți care a înțeles valoarea poeziei create de poporul nostru. El „românește“ poezia noastră — cum a spus Bolintineanu — și îi dă un puternic caracter popular. La baza creației bardului de la Mircești stă in­spirația folclorică. Un alt mare merit al poetului este și acela de a fi proslăvit în versuri pe adevărații eroi ai războiului pen­tru independență de la 1877. Cine n'a învă­țat pe de rost, sau n'a citit încă de pe băn­cile școlii, poezii ca: „Peneș Curcanul“, „Ser­gentul“, „Eroii dela Plevna", „Păstorii și Plugarii“, „Odă ostașilor români". Amin­­tindu-ne de ele parcă vedem aevea când un regiment de soldați dă onorul scena în fața sergentului rănit c­are purta cu mân­drie pe piept o decorație rusească. Dacă Vasile Alecsandri a redat scenele petrecute pe front, scene de numai exte­rior, George Coșbu­c a pătruns în lumea gândurilor ostașului, i-a înțeles dorurile și grijile față de cei rămași în mizerie acasă. In poezii ca: „Povestea căprarului“, „Coloana de atac“, „O scrisoare de la Muselim Selo“, poetul a descris bogăția de sentimente, al­truismul și eroismul fiilor poporului, care s'au jertfit pentru libertatea țării noastre. Dar, când pronunți numele lui Coșbuc nu se poate să nu-ți vină în minte nenumărar­te versuri din „Balade și idile“ sau „Fire de tort". Poeziile lui sunt iubite de masele populare pentru că el a cântat omul din popor, țăranul muncitor Sentimentul de revoltă împotriva orân­duirii sociale nedrepte pătrunde în poezie odată cu Iancu Văcărescu, Grigore Alexan­­drescu, Cezar Boliac, Dimitris Bolinti­­neanu. Revolta izbucnește însă tumultuos, asemeni unui torent, în poezia lui Eminescu, „împărat și proletar", „Viața“, „Ai noștri tineri“, „Scrisoarea II-a" etc. Pe Emi­nescu, pe cel care „în mai puțin de două decenii a rupt drumuri nouă în poezia ro­mânească“ — cum spune maestrul Sado­veanu — îl socotim ca pe cel mai mare poet al nostru. El a iubit cu pasiune como­rile literaturii populare și istoria frămân­tată a poporului. In poezia lui clocotește re­volta maselor împotriva celor care le asu­presc; poetul e alături de popor, îi simte bă­tăile inimii și-i cunoaște suferințele. Silit de societatea „înaltă“ a vremii să îndure o soartă tragică, Eminescu, pentru care în Academia lui Dimitrie Sturza nu s-a găsit loc, a fost declarat astăzi membru post­mortem al Academiei R. P. R. Ne sunt dragi clasicii noștri. Ne sunt dragi Eminescu și Vlahuță, Creangă și Ca­­ragiale. Citind opera lor, înțelegem toată hidoșenia vremurilor de tristă amintire a trecutului negru, simțim revolta proleta­rului lui Eminescu, auzim strigătul clăca­­șului lui Coșbuc sau râsul ironic al lui Ca­­ragiale în fața sistemului „curat constitu­țional“, în fața falsei democrații instaurate de oligarhia burghezo-moșiereasc­ă­­lor, o ascuțită critică socială, ne învață opera să prețuim cu atât mai mult fericirea zilelor noastre. Ei, ca și mai târziu Neculuță, F­incip, Sahia, au suferit pentru că s'au ridicat îm­potriva nedreptăților și depravărilor strâm­bei orânduiri burghezo-moșierești, pentru că s'au apropiat de popor și i-au cântat păsu­rile și visurile. In regimul nostru, de democrație popu­lară, marilor scriitori li s'a făcut dreptate. Operele lor sunt editate în tiraje de mari proporții. In trecut, operele clasicilor­ ca Bălcescu, Alecsandri, Caragiale, Creangă, Coșbuc depășeau rar tirajul de 2.000 de e­­xemplare. Ediția de „Opere“ vol. I din Băl­cescu a apărut însă în 1952 în E.S.P.L.A. în 25.000 exemplare. Fiecare din cele trei volume de „Opere alese" din Caragiale au apărut tot în 25.000 de exemplare. In 1951, 1952 și 1953 s'au editat „Opere“ ale lui Alecsandri și Coșbuc în ediții de câte 15.000 de exemplare. Scrieri alese din Vlahuță au apărut în 1953 în trei volume de câte 20.000 exemplare. „Amintirile“ lui Creangă au a­­părut în ediție de 30.000 exemplare, „Po­veștile“ în 70.000 de exemplare, iar „Schi­țele“ lui Caragiale s'au publicat în 1952 în­­tr'un tiraj de 100.000 exemplare. Piesele clasicilor dramaturgiei noastre sunt jucate și aplaudate cu multă căldură de oamenii muncii. Pe când, în trecut, „O scri­soare pierdută“ s'a reprezentat în timp de 60 de ani abia de 200 de ori, ea s'a jucat numai din 1948 până în iulie 1952­ de 1.204 ori și a fost vizionată de 400.000 spectatori. Astăzi operele clasicilor noștri sunt traduse în diferite limbi, iar numeroase opere ale dramaturgiei noastre sunt reprezentate pe scenele teatrelor din Uniunea Sovietică și din țările de democrație populară. Operele clasicilor noștri sunt comori de artă, care trimit viitorimii un mesaj înflă­cărat și-i vorbesc de trecutul de luptă al poporului nostru. Alături de clasici, îi iubim cu aceeași pa­siune și pe scriitorii de astăzi, care pășesc cu succes pe Calea realismului socialist. Romane ca: „Mitrea Cocor“ de Sadoveanu, — clasicul zilelor noastre — mândria noa­stră, — „Nopțile de Iunie“, de Petru Dumitriu, „Cu ghiarele și cu dinții"­ de Kovacs Gyorgy, „Brazde peste haturi“ de Horvath Istvan, „Sfârșitul jalbelor“ de A­­lexandru Jar, piese ca: „Cetatea de foc“ de M. Davidoglu, „Ion Vodă cel Cumplit" de Lau­­rențiu Fulga, „Pentru fericirea poporului“ de N. Moraru­ și A. Baranga, „Matei Millo" de Mircea Ștefănescu, „Oameni de azi“ de Lucia Demetrius, etc., poeziile lui A. Toma, decanul poeziei noastre revoluționare, Mi­­hai Beniuc, Dan Deșliu, Veronica Porum­­bacu, Eugen Frunză, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu — au intrat în patrimoniul cul­turii noastre naționale. In ele pulsează rit­mul vieții noi, lipsite de exploatare; în ele răsare figura omului nou care a dărîmat nedreapta orânduire și își construește acum o viață fericită. Ajutați și îndrumați permanent de par­tid, având mereu în față marea literatură sovietică, scriitorii noștri, poeți, prozatori, dramaturgi, dau oamenilor muncii opere de înaltă valoare artistică, care oglindesc nă­zuințele poporului nostru, constructor al so­cialismului. *** Cine dintre noi, poposind într'un sat de la poalele dealului, sau într'un cătun pierdut între munți, nu s-a oprit să admire frumoa­sele motive românești încresta­te sau sculp­tate în relief p­e stâlpii unei porți țărăneștii. Gustul și dibăcia artistică a poporului no­stru sunt cunoscute din cele mai vechi tim­puri. Țăranca română a știut să prepare ce cel mai iscusit doctor alchimist din Evul Mediu, din coji de copaci, din frunze sau diferite buruieni, cele mai frumoase culori, și, îmbinându-le armonios, a redat și azu­riul cerului de vară, și ruginiul mătăsii de porumb, verdele gălbui al ierbii poienelor de munte, c­a și verdele întunecat al pădurilor de brazi. Cel care vrea să admire minuna­tele lucrări de artă care ies din mâinile ță­ranilor noștri muncitori poate să viziteze Muzeul Național din București și își va da seama de simțul artistic, de îndemâna­rea și de forța creatoare a poporului nostru mun [UNK] [UNK]or. Geniul artistic al poporului nostru s‘a afirmat cu tărie în pânzele marilor noștri pictori. Vizitând sălile ‘ Muzeului de Artă, din Palatul Republicii, cunoști tot drumul stră­bătut de arta românească de-a­ lungul veacu­rilor. Momentele importante ale istoriei poporu­lui nostru au fost oglindite în creațiile pictorilor noștri: Ioan Negulici, Constantin Rosenthal și Barbu Isc­ovescu, cei trei pic­tori căzuți pentru cauza revoluției din 1848. Ei au avut legături strânse cu marele istoric N. Bălcescu. Viața și opera lui N. Bălcescu au avut o mare influență asupra pictorilor care tindeau să realizeze o pictură istorică, ca: Gh. Tattarescu, Mișu Popp, Mihail La­­paty, Th. Aman și G. D Mirea. „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul“ a ser­vit ca izvor de inspirație pictorului Theo­dor Aman pentru tablourile: „Mihai Viteazu privind capul lui Bathory“, „Bătălia de la Călugăreni“. Și istoria picturii românești a atins culmi r­ebănuite prin creațiile pictorilor N. Grigo­­rescu, Ion Andreescu, Octav Băncilă. Expuse la Muzeul Zambaccian sau la Muzeul de Artă al Republicii, celebrele pânze ale marelui Grigorescu sunt mărturie vie a participării lui la marile acte istorice ale poporului nostru și exprimă forța și avân­tul patriotic care l-au însuflețit. Amintind numele lui Grigorescu, îți revin în minte minunatele tablouri în care a re­dat cu o deosebită sensibilitate și o mare maturitate artistică tema vieții țăranilor în mijlocul celor mai încântătoare priveliști. Specific românești. Patriotismul și dorința fierbinte pentru împlinirea unei mari năzuințe, câștigarea independenței și scuturarea jugului turcesc se afirmă cu putere Grigorescu prin partici­parea pe front la războiul de la 1877. In iu­reșul luptelor, în mijlocul vitejilor doro­banți, pictează Grigorescu celebrele sale pânze ca: „Prizonieri turci", „Convoi de prizonieri“, „Valea Rahovei”, „Atacul de la Smârdan". Sângeroasa represiune a maselor țărănești din primăvara anului 1907 a­ fost exprimată, în toată realitatea ei zguduitoare, în cuno­scutul tablou intitulat „1907“­ de Octav Băncilă. Țăranul care fuge desculț, călcând peste trupurile țăranilor omorîți de gloan­țele armatei burghezo-moșierești, îți evocă toată ura și îndârjirea adunată de veacuri în pieptul năpăstuitului și chinuitului popor român. Tot pe tema răsc­oalelor țărănești, Băncilă a pictat și alte trei ta­blouri: „Execuția“, „Recunoașterea“, „în­mormântarea". Octav Băncilă a redat ță­ranii în diferite scene de muncă, căutând nu atât „să zugrăvească frumos, ci să zu­grăvească adevărat“, cum spunea N. Beldi­­ceanu, care adăuga: „Țăranii lui Băncilă sunt țăranii noștri în carne și oase, sunt robii cu fețele tăbăcite de volbura viscole­lor și brăzdate adânc de dalta foamei. Mâi­nile li-s bătătorite și crăpate, cămașa de cânepă fi-e ruptă, fruntea încrețită de ama­ruri li-e leoarcă de sudoare, pieptul, gol și ars de soare, le gâfâe. E țăranul nostru“. Astăzi, în regimul nostru democrat­popular, artiștii noștri plastici au toate con­dițiile necesare creării de opere de artă în slujba poporului muncitor. Temele mărețe ale construirii socialismului la orașe și sate, trecutul de luptă al poporului nos­tru constitue izvoare prețioase de inspira­ție pentru pictori. Sunt cunoscute tuturor oamenilor muncii lucrări ca: „Greva dela Gr^vța-lS^“ — compoziție monumentală a pictorului Miklossy, tabloul pictorului F’aur Atanasiu „Luptele dela Debrețin“, „Confruntarea“ de Mimi Șaraga, „Ilie Pin­­tilie la Doftana“ de Gh. Șaru, „Colectarea“ de Ștefan Barabaș, precum și lucrarea sculptorului Csorvassy „Partizanii coreeni“ distinsă cu Medalia de Aur a Consiliului Mondial al Păcii, etc. In procesul desvoltării artei noastre, artiș­tii, urmând experiența artei sovietice, se străduesc să creeze opere din c­e în ce mai bune pentru a obține noi și noi victorii pe drumul realismului socialist. In viața poporului nostru, cântecul a ju­cat un rol însemnat. El a înflorit pe plaiurile ardelene ca și pe șesurile muntene, la vreme de restriște ca și la vreme de bucurie. Țăranul nostru a cântat mereu, după munca grea pe moșia boerului, ars de vânt și cu trupul secătuit de vlagă, el și-a cântat aleanul inimii. Fol­clorul nostru cuprinde nenumărate cântece de iubire, de dor, de jale, de-ale codrului, de-ale câmpului, etc. Cântecul îi era mângâierea, prin el poporul își expri­ma toată dragostea lui față de țară, ura nețărmurită împotriva celor care-l ex­ploatau. In cântec el își arăta dragostea de muncă, năzuința către libertate, optimis­mul și îndârjirea împotriva cotropitorilor din afară. Cântecele populare sunt o puternică măr­turie a năzuințelor și luptei oamenilor pen­tru o viață liberă. Ele au înflăcărat masele și le-au mobilizat în lupta pentru un viitor mai bun. Deseori în cântec au chemat și comuniștii ilegaliști poporul la luptă îm­potriva tiranilor, în celulele umede în care zăceau. Comuniștii cântau cu drag vechile cântece populare ce povesteau despre lupta poporului pentru libertate. Peste veacuri, ur­mașii noștri vor cunoaște și din versurile cântecului popular suferințele cumplite din închisorile­ burgheziei, ca și faptele eroice ale celor mai buni fii ai partidului, pentru viitorul fericit al poporului. Astăzi, cântecul popular, cunoaște o plină înflorire. El este cercetat cu seriozitate și migală. Institutul de Folclor, creat prin gri­ja partidului, are nobila sarcină de a stu­dia și populariza cântecul popular. Această mare importanță care se dă de către partid artei populare face să vibreze de emoție i­­nima fiecărui patriot, îl face să se simtă mândru de marea putere creatoare a oameni­lor muncii, care îmbogățesc zi de zi te­zaurul folcloric al țării noastre. Cântecul popular a fost izvorul a nenu­mărate și cunoscute opere muzicale. Crea­țiile înaintașilor muzicii noastre, piesele corale ale lui Porumbescu, Vidu, Cucu, Chiriac, Muzicescu, frumoasele rapsodii ale lui George Enescu, au arătat că melodiile populare pot­ fi desvoltate la un nivel înalt de măestrie artistică. Tocmai de aceea crea­țiile muzicale au devenit atât de cunoscute, prețuite și iubite la noi și peste hotare. Ar­monizarea și simfonizarea folclorului au oferit și oferă compozitorilor câmp larg de posibilități și inovații. Muzica noastră cunoaște astăzi înflorirea celor mai diferite genuri muzicale. Compozi­torii noștri reflectă în compozițiile lor, în cantate și oratorii, în simfonii sau poeme simfonice, în quartete, suite instrumentale, operete și cântece de masă, viața nouă a constructorului socialismului, patriotismul înflăcărat și ura nemărginită împotriva duș­manilor țării. Nume ca: Matei Socor, M. Andricu, Sa­bin Drăgoi, I. Chirescu, Gheorghe Dumi­­trescu, Alfred Mendelsohn, Hilda Jerea, Anatol Vieru, Ion Vasilescu, N. Chircules­­cu, Filaret Barbu, etc. sunt cunoscute și dragi tuturor. Acești compozitori se stră­duesc neînc­etat să contribue la înălțarea cul­turală a patriei noastre, iar cântecele lor să meargă la inima poporului, să însuflețească pe oamenii muncii de la orașe și sate în mun­ca și lupta lor. Poporul nostru se mândrește cu luminoa­sele sale tradiții culturale, cu înflorirea fă­ră precedent a culturii și a artei în regimul de democrație populară. Moștenirea culturii progresiste din trecut și cultura noastră de azi, națională în rom­a și socialistă în conținut, constitue pietre pre­țioase în șiragul valorilor create de poporul român, pietre prețioase în tezaurul culturii universale. A. DOBRE CE APĂRĂ MILITARII FORȚELOR ARMATE ALE R.P.R. Tezaurul nostru cultural

Next