Apărarea Patriei, decembrie 1953 (Anul 9, nr. 284-308)
1953-12-23 / nr. 303
g * ____________________________________APĂRAREA PATRIEI Puterea jurământului a trecut un timp de atunci. In hala de mașini a unei întreprinderi electrotehnice, tânărul strungar Roșu Constantin privea cu mândrie, la piesele strălucitoare, de curând ieșite din mașină. Piesele vorbeau parcă despre maestria strungarului și perfecțiunea mașinii. Strungul, continuând cântecul său metalic, mușca fin cu cuțitul său tăios din corpul unei noi piese. Era pentru acel început de zi a zecea piesă peste normă, piese în contul săptămânilor și lunilor următoare. Așa-i plăcea atemistului. Să trăiască mai devreme zilele de fericire ale viitorului. Așa l-a educat și l-a crescut organizația de partid și organizația atemistă din întreprindere. Acesta a fost exemplul viu pe care i l-au dat zi de zi comuniștii. — După cum se vede ai de gând să-ți îndeplinești norma până la întoarcerea din armată — i se adresă, primind cu mulțumire maldărului de piese, secretarul organizației U.T.M., venit să-i aducă vestea mult așteptată. Aș fi voit mult să pot face acest lucru, dar îi am reușit decât in mică măsură răspunse cu modestie strungarul. Vestea nu l-a surprins. Aștepta acest moment și-l dorea cu înflăcărare patriotică așa cum îl dorește întregul tineret muncitor din patria noastră. Va merge deci și el în armată. Va pleca foarte curând. Privi din nou cu drag la secretarul organizației utemiste. Ii strânse din nou mâna și-l îmbrățișa. Față de Stroe Emilian el avea o mare admirație nu numai pentru că era fruntaș în producție și secretar al organizației atemiste, dar și pentru faptul că acesta purta pe piept o insignă cum nu mai aveau alții în întreprindere, insigna de „Artilerist de frunte“. Și-a aruncat din nou privirea asupra insignei și nu s-a putut abține să nu repete întrebarea pe care o mai pusese cândva . — După cum spuneați, se poate purta și pe hainele civile. Cum se poate obține ? — Se poartă, tovarășe Roșu, și să știi că este o mare cinste pentru un militar să fie distins cu o astfel de insignă. Fiecare armă are insignei. Pentru a o obține trebue să muncești mult, să înveți multe. Nu pot să-ți spun eu totul acum. Dar ține minte, totuși , vei depune jurământul militar. Caută să-l înțelegi bine, respectă-l cu strictețe în toate împrejurările și atunci, fără îndoială, vei ajunge militar de frunte. S’au despărțit cu o prietenească strângere de mână. Peste câteva zile, însoțit de dragostea și bunele urări ale tovarășilor de muncă, tovarășul Roșu, purtând în spinare lădița demult pregătită și având în minte ultimele cuvinte ale secretarului organizației U.T.M., pleca mânat de o singură dorință, să devină militar de nădejde al Armatei Populare.i Santinela dela poartă a fost primul militar al unității pe care l-a văzut tânărul strungar când a intrat în cazarmă. Dârz, cu automatul la piept, mândru de misiunea de luptă pe care o îndeplinea, cu privirea bărbătească, pătrunzătoare, soldatul fruntaș Groza Ion a salutat militărește formațiunea de tineri care venea sa întărească rândurile unității. Mult i-a plăcut lui Roșu această santinelă: „Ce-ar fi să stau puțin de vorbă cu el !“ — și-a zis. Locul de așteptare al noilor veniți era aproape. Roșu s’a îndreptat timid către postul nr. 1. — Cum merg treburile ? — s’a adresat el santinelei, încercând să lege vorba. — Merg bine, tovarășe, dar santinela când este un post nu are voie să stea de vorbă cu nimeni. — Puțin rușinat, că abia sosit a și făcut o gafă, s'a întors la grupul de tineri. „Santinela, când este în post, nu are voie să stea de vorbă...“ Cuvintele acestea i s’au părut foarte importante. Era prima cunoștință militară, aflată de la primul soldat pe care l-a întâlnit în cazarmă. Și cum venise aici, hotărît să învețe totul, și-a scos carnețelul și a notat pe prima filă cele auzite de la santinelă. — Te-ai și apucat să scrii acasă, i se adresă un tânăr de alăturea, venit cu același grup. — Nu, tovarășe, nu acasă mă gândesc acum. Aici n’am venit să ne gândim acasă, ci, să învățăm, să ne instruim. Eu am și început să fac acest lucru. Am învățat ceva de la santinela pe care o vezi la poartă și mi-am notat ca să nu uit. Poate vrei să-ți notezi și dumneata. Au trecut câteva zile. Tinerii, îmbracați în haina mândră de soldat, adunați la clubul unității, ascultau pe ofițerul j Avrămescu Gheorghe. Se vorbea despre jurământul militar. In primele rânduri, soldatul Roșu urmărea cu atenție expunerea ofițerului. Dorea mult să cunoască jurământul. Cuvintele secretarului organizației U.T.M. din întreprindere îi reveneau în minte: „Vei depune jurământul , respectă-i cu strictețe, în toate împrejurările, și atunci, fără îndoială, vei ajunge militar de frunte“. Acum li se vorbea despre jurământ. Fiecare cuvânt, fiecare alineat din formula jurământului îl ajutau tot mai mult să înțeleagă datoria lui ca ostaș al Armatei Populare. Rând pe rând cântărea cuvintele jurământului și se gândea cum le va putea duce la îndeplinire. — „Jurământul — vorbea ofițerul Avrămescu — cere militarului să fie devotat poporului muncitor, patriei și guvernului...“ „Această cerință am îndeplinit-o și până acum, își spunea în sinea lui soldatul Roșu iubesc din suflet poporul muncitor și patria mea liberă. Cum aș putea oare să nu fiu devotat părinților, fraților și tuturor celor ce muncesc ca și mine pentru viitorul fericit al patriei ! Cum aș putea să nu iubesc țara mea, frumusețile și bogățiile ei pe care suntem astăzi stăpâni noi, cei care muncim ! Cum să nu fiu devotat guvernului format din cei mai buni fii ai clasei muncitoare ! Numai un dușman al poporului ar putea avea alte gânduri. Jurământul îmi cere să urăsc de moarte pe dușmanii patriei și poporului muncitor. Dar cum poți să nu-i urăști pe toți acei care ne-au jefuit și umilit, au batjocorit țara noastră ani dea rândul, iar acum urzesc planuri criminale pentru a readuce poporul nostru muncitor in jugul fabricanților și boerilor . Jurământul îmi cere să fiu disciplinat, să execut ordinele comandanților și șefilor mei. Nici în Întreprindere nu se putea face treaba fără disciplină în muncă. Cu atât mai mult aici. Voi fi disciplinat, voți executa cum trebue ordinele. Comandanții sunt tot fii ai poporului muncitor ca și mine. Ei au aceleași năzuințe. Dela ei am de învățat multe. Ordinele pe care ei le dau sunt în interesul patriei și al poporului muncitor. Jurământul Îmi cere să fiu vigilent, să păstrez secretul militar și de stat Nu știu încă bine care sunt secretele militare. Știu însă că dușmanii caută să le afle. Pentru asta își aruncă spionii din avioane pe pământul țării noastre. Ei ne urăsc, vor să afle ce facem, cum ne pregătim, cât de tari suntem, ca să ne poată lovi mișelește. De aceea voi păstra cel mai mare secret asupra tuturor celor ce voi învăța și voi vedea aici în cazarmă. Jurământul îmi cere să am grijă de avutul militar și obștesc. Le voi îngriji așa cum am îngrijit strungul meu. Bunurile de aici, ca și acelea din întreprindere, sunt ale poporului muncitor. Cu cele de acolo construim belșugul și fericirea celor ce muncesc. Cu cele de aici apărăm libertatea patriei și viața fericită a poporului muncitor"" Nu i se părea greu soldatului Roșu să respecte jurământul militar. Gândurile lui erau în acele clipe întocmai că și cele ale celorlalți militari. Pe fețele lor rumene, pline de tinerețe se putea citi hotărîrea de a-și face datoria cu cinste. Numai unei cerințe a jurământului, soldatul Roșu nu putea deocamdată să-i dea răspuns sigur. O anumită parte din expunerea ofițerului continua să-l frământe. — „Tovarăși ! Nu este de ajuns să fii devotat poporului, să-ți iubești patria, să urăști pe dușmanii ei, să fii Curajos și hotărit, să lupți până la capăt pentru libertatea ei. Așa simt toți oamenii muncii din țara noastră. Dar pentru a putea lupta împotriva dușmanilor și a-i nimici, daca ei pot îndrăzni să ne atace, mai este nevoie de ur lucru foarte important. Este nevoie să știi să lupți cu măestrie, așa cum au luptat și știu să lupte vitejii ostași sovietici. Nu este chiar atât de ușor să înveți să lupți. Pentru aceasta trebue să te pregătești cu răbdare, cu dârzenie. Jurământul ne cere în mod deosebit acest lucru : „Jur să-mi însușesc temeinic toate cunoștințele militare pentru a fi un bun ostaș al Forțelor Armate ale Republicii Populare Române“. Cuvintele jurământului au pătruns adânc în conștiința soldatulu Roșu. Știa acum că cea mai importantă îndatorire a lui, ca și a celorlalți militari, este să-și însușească toate cunoștințele militare, să devină un luptător iscusit. Hotărîrea lui de a îndeplini cu cinste această cerință de bază a jurământului a ținut să o exprime în fața întregii unități. Prilejul i s’a oferit curând. In ziua începerii noului an de instrucție veni în fața comandantului și îi ceru permisiunea să ia cuvântul. Dorința ii fu îndeplinită. — „Tovarăși, se adresează cu vocea hotărîtă soldatul Roșu, începem prima zi de instrucție din acest an. Pentru mulți dintre noi e prima zi de pregătire militară. Noi, cei tineri, vom întâmpina greutăți. Viața de cazarmă ni se va părea, poate, la început, mai aspră decât cea cu care am fost obișnuiți. Să luptăm cu greutățile și să le înfrângema. Să respectăm cu strictețe toate regulile vieții militare. Să muncim fără răgaz pentru a ne însuși toate cunoștințele militare și politice. Aceasta ne cere jurământul nostru militar, ne-o cere cauză apărării patriei noastre dragi. Eu mă angajez să îndeplinesc întru totul toate aceste cerințe“. Cu mult entuziasm au aprobat militarii cele spuse de soldatul Roșu. A început apoi munca grea dar frumoasă, pentru însușirea cunoștințelor militare. Curând, militarii au luat cunoștință de prescripțiunile Regulamentului Disciplinar și de cele ale Regulamentului Serviciului Interior. Cerințele disciplinei militare și îndatoririle generale ale militarilor, soldatul Roșu și ceilalți militari, și le-au notat cu grijă, în carnetele personale. După numai câteva zile le cunoșteau pe din afară așa cum cunoșteau acum și formula jurământului. Tinerii militari au început să trăiască conform regulilor militare. Intr’o zi, soldatul Petricani se adresează soldatului Roșu Măr, tovarășe, dar e cam aspră viața asta militară. Nemulțumit de cele auzite, soldatul Roșu, scoțând carnetul din buzunar, îi răspunde : — Te vaiți ca o babă ! Ia te uită ce scrie aici : „Disciplina militară obligă pe fiecare militar să suporte cu tărie toate greutățile și privațiunile serviciului militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor sale, să nu-și cruțe nici sângele și nici viața”. Nici sudoare n’ai vărsat până acum, și te vaieți. De ce vei fi oare în stare să spui atunci când ți se va cere să-ți dai sângele și chiar viața pentru apărarea patriei ? Citește mai des jurământul militar, cerințele disciplinei și îndatoririle generale ale militarilor. Ai nevoie să faci acest lucru, tovarășe. Deocamdată nouă ni se cere foarte puțin din ceea ce trebue să dăm. Insușindu-și temeinic prescripțiunile regulamentare, respectându-le cu strictețe în toate împrejurările, soldatul Roșu a devenit în scurt timp model de disciplină pentru tovarășii săi. „ Mai greu a dus-o la început, cu instrucția de front. El nu avea deprinderi pentru a-și însuși cu ușurință această insttrucție. Mulți soldați executau mai bine diferitele mișcări. Soldatul Grosu și soldatul Oprică, din aceeași grupă, executau instrucția de front cu multă ușurință. Nu-i supăra acest lucru. Dimpotrivă, îi aprecia în mod deosebit pe cei doi militari. Nu se împăca totuși că el nu execută tot atât de bine ca și ei. Dar soldatul Roșu nu era obișnuit să fie codaș, să se lase doborît de greutăți. S’a gândit să ceară ajutorul comandantului de grupă. „Tovarășe sergent, văd că nu prea merge. Ce să fac ca să mă prezint mai bine la instrucția de front ?“ Sergentul Petrescu cunoștea hotărîrea acestui soldat de a se instrui. El se și gândi să'l ajute mai îndeaproape. — „Soldaților Grosu și Oprică — îi spuse el — le vine mai ușor pentru că ei au făcut mult sport înainte de a veni în armată. Pregătirea fizică ajută foarte mult pe militari în pregătirea de luptă. Căutați să faceți cât fi mai mult sport și, in același timp, repetați mișcările pe care le facem la program. Pentru aceasta o să vă ajute soldatul fruntaș Kovacs, ajutorul meu". Puțin timp liber și-a mai îngăduit de atunci soldatul Roșu. Zilnic 11 puteai vedea la porticul de gimnastică, cățărat pe frânghie, făcând salturi peste cal sau capră, balansându-și corpul pe bara fixă sau barele paralele. Odată cu el se antrenau și alți militari din grupă, sub îndrumarea atentă a soldatului fruntaș Kovacs. Antrenamentul fizic era combinat cu repetarea mișcărilor predate la instrucția de front. Munca deiusă de soldatul Roșu și ajutorul dat de comandantul de grupă au dat roade bune. Soldatul Roșu a reușit să execute corect, energic și armonios toate mișcările la instrucția de front. A devenit la această categorie de pregătire fruntaș pe subunitate. Exemplul lui a mobilizat și mai mult pe ceilalți militari, care s-au convins că prin voință și munca perseverentă se poate însuși oricare categorie de pregătire militară, chiar dacă nu ai deprinderi deosebite pentru aceasta. Când a început pregătirea militarilor la instrucția focului, sergentul Petrescu le-a spus printre altele : „Această categorie de instrucție nu este ușoară. Cere multă muncă, mult antrenament. Este însă foarte importantă. Căci militarul se poate considera adevărat luptător numai atunci când a ajuns să tragă bine cu armamentul pe care-l are în primire". Cuvintele sergentului au sădit în conștiința militarilor dorința și hotărîrea de a deveni cât mai curând buni trăgători, luptători de nădejde. Soldatul Roșu, împreună cu toți militarii, a asistat la tragerea demonstrativă. Atunci a văzut el cu, câtă măestrie știa să tragă militarii mai vechi. La puțin timp după această tragere, sergentul major Bugnaro a ținut un referat la clubul unității despre experiența sa de bun trăgător. — „Eu n’am reușit să trag bine de la început. Am privit cu multă ușurință exercițiile pregătitoare. Socoteam că nu este un lucru prea greu să tragi cu pușca. Cu timpul, comandantul de grupă mi-a dezvăluit lipsurile și s’a ocupat îndeaproape de mine, întâi am învățat bine compunerea puștii, rolul fiecărei piese, am învățat să curăț pușca și s’a întrețin astfel încât întotdeauna să fie în perfectă stare de funcționare. Apoi m’am antrenat temeinic, în executarea procedeelor de tragere. Am făcut foarte multe exerciții de luarea poziției cu pușca, de încărcarea și descărcarea puștii, de menținerea puștii în umăr, de luarea liniei de ochire și de mânuirea trăgaciului cu reținerea respirației. Pentru a învăța toate acestea am muncit mult, cu răbdare și perseverență”. Cu multe învățăminte prețioase a rămas soldatul Roșu și toți ceilalți militari de la această expunere, făcută de un militar iscusit în executarea focului cu pușca. Din acel moment el și-a încordat și mai mult atenția la instrucția focului. La câmpul de instrucție, în poligon, el întrebuința fiecare moment pentru a-și dezvolta și perfecționa deprinderile de bun trăgător. „Vreau să trag așa cum trage sergentul major Bugnaru — i-a raportat el odată comandantului de subunitate. Și trebue să ajung acolo, chiar dacă pentru asta va fi nevoie să mă antrenez și în zilele de repaos”. Intr’adevăr, soldatul Roșu a devenit unul dintre cei mai activi luptători pentru cucerirea titlului de trăgător fruntaș. La un concurs în cadrul subunității pentru realizarea celui mai bun „triunghi de greșeli“, soldatul Roșu s-a clasat primul pe subunitate între toți tinerii militari. Soldatul Roșu muncea cu perseverență și la celelalte categorii de instrucție. La o ședință de pregătire tactică militarii au fost puși în situația să se îngroape în teren. Ei au lucrat mult timp până au reușit să-și sape locașurile de tragere. Toți au socotit că făcuseră o treabă bună. Doar lucraseră pa nerăsuflate... Când au auzit însă dela comandant că în acest timp un luptător trebue să se îngroape de 3 ori la teren, străbătând deja un locaș la altul zeci de metri târii, mulți au rămas nedumeriți. Unii socoteau că acest lucru nici n’ar fi posibil. „Să mai încercăm odată, tovarășe locotenent” se auzi deodată vocea soldatului Roșu. „Vom încerca încă de multe ori — i-a spus ofițerul — și până la urmă vom ajunge acolo unde am spus eu. Pentru astăzi mai avem insă și altele de făcut“. Abia așteptau ziua în care să-și încerce din nou puterile la lucrul cu lopata mica. Și ziua a venit destul de repede. Acum însă erau puși într’o situație la care nu se așteptau. Comandantul de subunitate, după ce a încercat tăria solului, le-a spus : „Inamicul va apare la liziera din față peste 10 minute. Ingropați-vă la teren”. Dând ordinul, comandantul începu el însuși să-și sape cu repeziciune locașul de tragere. Ca un curent dătător de forță a pătruns în conștiința fiecărui militar exemplul comandantului. "N’au trecut decât câteva minute și comandantul își terminase lucrarea. După el au fost gata de luptă, în locașele lor, comandanții de grupă. Dintre tinerii militari soldatul Roșu a raportat primul că este gata pentru a întâmpina „inamicul“. Exercițiul tactic executat în acea zi a continuat. La sfârșit, comandantul subunității a scos încă o dată în evidență voința și elanul cu care se instruește soldatul Roșu Constantin. Adresându-se militarilor el le-a spus: „Soldatul Roșu Constantin face cinste subunității noastre. In scurt timp el s'a făcut cunoscut în întreaga unitate prin comportarea sa disciplinată, prin stăruința cu care își însușește cunoștințele militare politice. Luați exemplu de la el. El îndepliinește cu cinste cerințele jurământului miilitar, legea de bază a vieții noastre ostășești“. Serviciul militar, cu bucuriile și privațiunile lui, te face aproape să nu simți când trece timpul. Oamenii cresc. Din ostași uneori timizi — dar dornici de a învăța meșteșugul armelor — se ridica luptători Căliți, ostași bravi, care fac cinste Forțelor noastre Armate. Tânărul soldat de ieri, călăuzit zi de zi de comandant, de locțiitorul său politic, de organizația atemistă din care face parte, și având sprijinul tovărășesc al militarilor cu mai multă experiență, a acumulat noi și noi cunoștințe militare și politice. El a urcat cu pași repezi și din ce în ce mai siguri treptele ierarhiei militare. A ajuns soldat fruntaș, apoi caporal, sergent. Visul său de a ajunge trăgător de frunte, de a fi fotografiat lângă drapelul desfășurat al unității, de a purta pe piept semnul anarhic „Genist de frunte“ — prin muncă asiduă, s'a împlinit. Acest drum este drumul militarului Roșu și el poate fi străbătut de toți militarii Forțelor noastre Armate. Forța care îi face să învingă piedicile, să răzbată pe drumul luminos al succeselor, este adâncul lor patriotism, dorința arzătoare de a îndeplini cu cinste cerințele jurământului militar. Maior GH. ION Pentru buna executare a serviciului de garda (De la corespondentul nostru). In subunitatea „N“ se acordă atenția cuvenită instruirii gărzii. In acest scop, ofițerul Dumitru Constantin, ajutat de caporalul Tătaru Gheorghe, a construit un poligon machetă care ajută la instruirea militarilor din compunerea gărzii. Sergentul Boțean Andrei, de exemplu, după ce a prelucrat cu militarii articolele din regulament privitoare la îndatoririle sentinelei, a trecut cu subordonații la poligonul machetă. Aici, el a explicat militarilor îndatoririle ce le revin în cadrul diferitelor posturi, a explicat modul cum se ține legătura intre posturi, care sunt semnalele de alarmă și care este distanța și locul de patrulare între posturi și corpul de gardă. El a pus mare accent pe însușirea îndatoririlor ce revin sentinelelor de la toate posturile dar a insistat în mod deosebit asupra sarcinilor sentinelelor de la posturile cele mai importante, arătându-le in ce anume direcție să-și îndrepte atenția. De asemenea, li s'a făcut militarilor un instructaj asupra modului cum trebuesc luate în primire posturile și cum să se comporte pe tot timpul serviciului de gardă. In urma acestei ședințe practice, la controlul făcut pe teren, atât ziua cât și toiâtptea, comandantul subunității a constatat că sentinelele își cunosc îndatoririle ce le revin și se achită conștiincios de ele, veghind cu vigilență la securitatea bunurilor unității. Grijă și dragoste față de armament și tehnică Cercetând scrisorile primite de la militari Prin grija partidului și a guvernului, Armata noastră Populară este dotată cu un armament și o tehnică de luptă modernă, de prim rang. Luând în primire pușca, mitraliera sau tunul, autocamionul, tractorul sau mașina de luptă, militarii Forțelor noastre Armate și-au luat angajamentul de a avea o grijă deosebită față de ele. îndeplinind acest angajament, ei vor să fie în înălțimea încrederii care li s-a acordat de a mânui un asemenea armament și o asemenea tehnică de luptă de prim rang. In scrisorile trimise redacției ziarului nostru, ofițerii, sergenții și soldații vorbesc despre succesele dobândite de ei în pregătirea de luptă, în munca pentru mânuirea cu dibăcie a armamentului și tehnicii. Ei subliniază grija și răspunderea pe care o poartă fiecare militar față de aceste bunuri ale poporului muncitor, încredințate lor pentru apărarea patriei. Așă, de pildă, caporalul Morărescu Gheorghe, ne scrie că, pentru a reduce timpul necesar înlocuirii unsorilor și vaselinelor de la galeții mașinii de luptă, plutonierul Rădulescu Ioan s-a frământat multa vreme. In cele din urmă el a construit un dispozitiv cu ajutorul căruia se poate înlocui unsoarea simultan la 5 galeți. Făcându-se o probă, dispozitivul realizat a dat rezultate bune. Cu ajutorul acestuia, înlocuirea unsorii de la galeți se face într’un timp mult mai scurt și în condițiuni mai bune. Se asigură astfel materialului o îngrijire tehnică superioară. In perioada aceasta — se scrie ofițerul Iacob Grigore — întreținerea și depozitarea armamentului și tehnicii de luptă au constituit una din principalele griji ale tuturor militarilor unității noastre. Pentru a educa pe militari în spiritul dragostei față de armament și tehnica de luptă, în subunități se duce o vie activitate politică educativă. Printre alte activități, ofițerul Rohan Aurel a ținut un referat în legătură cu întreținerea armamentului, iar ofițerul Szabo Francisc a vorbit despre necesitatea cunoașterii de către fiecare militar a materialului și a modului cum acesta funcționează. Mobilizați de organizația de partid și de cea atemistă, ofițerul Sabău Gh. și soldatul fruntaș Czerna Anton au muncit cu efort la depozitarea în bune condițiuni a tehnicii și armamentului. Ofițerul Cantonierii Aurel ne scrie despre succesele obținute de militării subunității din care face parte ofițerul Tăbăcaru Nicolae. Mașinile de luptă care ie-au fost încredințate pentru a se instrui sunt gata în orice moment să funcționeze în cele mai bune condițiuni. Același corespondent combate în scrisoarea sa și unele lipsuri existente. El arată că ofițerul Bozianu Ioan nu se îngrijește de educarea subordonaților săi în spiritul dragostei față de mașini, neglijează executarea unui control riguros. Ofițerul Bozianu I. a fost criticat în adunarea organizației U.T.M. El și-a recunoscut lipsurile și a pornit cu hotărîre la înlăturarea lor. Corespondenții ne scriu și despre organizarea schimbului de experiență între militari, cu privire la îngrijirea și exploatarea armamentului și tehnicii de luptă din dotare. Așa, de pilda, în cadrul unei adunări cu uteiiștii — ne scrie ofițerul Galan Gh. — soldatul fruntaș Manzula Constantin a arătat tovarășilor săi cum a reușit să obțină calificativul „bine“ la îngrijirea și exploatarea mașinii pe care o are în primire. El a arătat concret toate operațiunile pe care le execută pentru întreținerea mașinii, subliniind că succesele sale se datoresc ajutorului pe care l-a primit din partea comandantului și a locțiitorului său politic, din partea organizației Atetuiiste. Soldatul fruntaș Mantola nu s'a mulțumit numai cu propriile sale succese, ci a căutat să ajute și restul tovarășilor din subunitate. De exemplu a ajutat în mod practic la întreținerea mașinilor pe militarii QrOSK Constantin și Olaru Gh., care în urma acestui ajutor au obținut de asemenea rezultate bune. In Urma adunării pentru schimbul de experiență, activitatea depusă pentru îngrijirea și exploatarea tehnicii de lupta a căpătat un avânt și mai mare. Numărul atemiștilor evidențiați, fruntași în pregătirea de lupta, a crescut. Pe urmele materialelor publicate Răspunzând criticilor aduse in articolul „Munca individuală cu elevii — chezășia succesului în activitatea de învățământ“, publicat în ziarul nostru nr. 2358, ofițerul Fârtat Cicero ne răspunde Următoarele : „Prin acest articol și altele cu asemenea caracter, ziarul a fost și rămâne de Un real ajutor conducerii și cadrelor din această Unica scrisoare Se arată că, într'adevăr, munca individuală cu oamenii a avut un caracter de campanie, în special în preajma examenelor sau verificărilor parțiale. Pentru lichidarea lipsurilor, conducerea școlii , a luat măsura ca articolul să fie studiat și prelucrat cu toate cadrele școlii. Deasemenea s-a hotărît ca în ședințe să se prelucreze cu militarii referate pe tema muncii individuale cu oamenii. Conducerea școlii și-a luat angajamentul ca în toată activitatea de viitor să țină seama de criticile făcute și să-și îmbunătățească munca individuală cu elevii. In articolul „Dezbaterea Hotărîrilor plenarei C.C. al P.M.R. în adunările comuniștilor“, publicat în ziarul „Apararea Patriei“ nr. 2234, au fost arătate o serie de lipsuri în această direcție în unitatea din care face parte ofițerul Duțilean. Răspunzând criticii aduse prin ziar, ofițerul Duțilean ne scrie următoarele : „Criticarea lipsurilor de care am dat dovadă ne-a fost de un prețios ajutor in muncă. In urma apariției articolului în ziar, organizațiile de partid criticate au organizat studiul articolului și apoi au luat o serie de măsuri pentru Îmbunătățirea muncii. Astfel, ofițerul Cioclean și-a îmbunătățit munca în ceea ce privește pregătirea și desfășurarea adunărilor de partid. Ofițerul Fiorescu Mihai a început să desfășoare o muncă organizată, creându-și un colectiv compus din cei mai buni membri de partid”. In continuare, ofițerul Duți ne semnalează că ofițerul Sârbu Marin, care nu și-a însușit critica ce i s'a făcut în articol, a fost aspru criticat de membrii de partid. In adunarea generală a organizației de bază pentru dare de seamă și alegeri, datorită lipsurilor sale, acest ofițer nu a mai fost ales în organul de conducere. Miercuri 23 Decembrie 1953 Nr. 903 (giß) Deschiderea festivă a „Decadei Cărții“ Marți seara a avut loc în localul „Librăriei Noastre“ nr. 1 din Capitală deschiderea festivă a „Decadei Cărții“. La festivitate au participat tovarășii : Constanța Crăciun, ministrul Culturii, Pavel Țugui și I. Podoleanu, locțiitori ai ministrului Culturii, acad. A Toms, acad. St.Vencov, prim secretar al Academiei R.P.R., Mihai Beniuc și Traian Șelmaru, secretari ai Uniunii Scriitorilor din R.P.R., numeroși scriitori, artiști, oameni de știință, ziariști, reprezentanți ai organizaților de masă. Cuvântul de deschidere a fost rostit de , acad. Camil Petrescu. După ce a arătat că numai în cinstea Decadei Cărții editurile noastre pun la dispoziția maselor largi de cititori peste 100 de titluri de lucrări originale și reeditări, într’un tiraj total de aproape 2 milioane de exemplare, vorbitorul a spus:: „De câțiva ani încoace cartea a devenit un bun sfătuitor al poporului și cititorii își așteaptă darul cuvenit la sfârșitul unui an de muncă. Tiraje între 15.000-30.000 de exemplare dintr’o carte de proză literară au devenit tirajele normale ale’cărții românești, iar tirajele de 50.000 de exemplare sunt din ce în ce mai dese, împreună cu întreg poporul — a spus acad. Camil Petrescu — scriitorii au primit cu adâncă emoție calda prețuire pe care partidul și clasa muncitoare o arată marilor clasici ai literaturii noastre. Dela Eminescu — îmbogățit anul acesta cu încă un volum monumental —; la Caragiale, Coșbuc și Creangă, ale căror nume strălucesc, ca niște sori la zenitul zilei de azi, cercul celor îmbrățișați cu dragoste s’a lărgit și mai mult în cursul lunilor trecute. Alecsandri, Vlahuță, Slavici și alții au fost reeditați, readuși, mai mult ca oricând în trecut, în circuitul literar actual“. „ In continuare, vorbitorul a subliniat că literatura noastră a obținut în acest an numeroase succese. . MPorirea literaturii românești participă scriitorii din generația mai veche, Mihail Sadoveanu, care după „Mitrea Cocor" ne-a dat anul acesta opera de mare măestrie literară „Nicoară Potcoavă“, A. Toma, G. Călinescu, Cezar Petrescu și alții. Deplin grăitoare simt marile talente ajunse la înflorire în ultimii cinci ani. Călăuziți de sfaturile cele mai potrivite, o seamă de scriitori, care în clipa de față nu mai sunt toți atât de tineri, ca Geo Bogza, Zaharia Stancu, Petre Dumitriu, Mihai Beniuc, Cicerone Teodorescu, Kovacs György, Astan losz Istvan, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Radu Boureanu, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, au dat opere capitale. In sfârșit, se ridică puternic poeți noi din care, în afară de Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Eugen Frunză, laureați ai Premiului de Stat, de Mihu Dragomir, ar trebui să cităm liste întregi. „Cele aproape 100 de titluri noi care apar în cinstea acestei sărbătorești decade — a încheiat acad. Camil Petrescu — aduc lauda cuvenită scriitorilor și climatului de înflorire literarâ al zilei de azi“. Asistența a vizitat apoi „Bazarul central al cărții“, deschis la „Librăria Noastră” nr. 1 (Agerpres) M. Sadoveanu. NEAMUL ȘOIMĂREȘTILOR Era pe vremea când „codrii apropiați, în valuri negre, cei ai depărtării învăluiți în pâclăi dealurile și văile unduioase, apele curgând în făgașuri adânci de pământuri văroase, toate, prevăzute prin lumina cea din Urmă a soarelui, alcătuiau o icoană a vechii Moldove“. Pe atunci, zimbrii și cerbii puteau să iasă seara la pășune, neturburați de desimea oamenilor ; domniile se schimbau ades ; turcii, leșii și tătarii treceau râurile mărginașe și se năpusteau asupra Moldovei aducându-i voevod nou, credincios tronului lor; boierii pribegeau în țara leșească sau la Țarigrad și se întorceau cu armiile străine să-și lărgească avuturile; țăranii erau lipiți de pământul acestora, iar când cutezau să se ridice, cerând ocini, erau bătuți cu buzdugașere ca pe vremea lui Aron Vodă. Tabloul e desprins din Neamul Șoimăreștilor, vechea povestire istorică, reeditată recent, a maestrului Mihail Sadoveanu. Il vom găsi particularizat în nenumărate forme literare în întreaga operă — cu caracter istoric — a marelui nostru povestitor. Uneori (de pildă în Frații Jderi) interesul scriitorului e atras de lupta patrioților moldoveni pentru independența patriei lor; pagini de o emoționantă putere de evocare vor reconstitui bătălia de la Podul înalt și fizionomia măreață a lui Ștefan cel Mare și a feciorilor lui Manole Păr Negru. Alteori, interesul scriitorului se îndreaptă spre eroi ca Nicoară Potcoavă, luptători și pentru neatârnarea Moldovei, dar și pentru dreptatea celor mulți. In Neantul Șoimăreștilor, figura centrală fu e nici domnitorul patriot, nici luptătorul — os de dobbn, nici boierii luminați. Eroul e aici Tudor Șoimaru, răzeș de pe Răut, căpitan de oaste, militant pentru dreptatea, întârită cu hrisoave, a răzășilor asupriți de boieri. Fundalul povestirii e Moldova de pe vremea lui Ștefan Tomșa — pedepsitorul boierilor trădători și transfugi; conflictul fundamental particularizat în lupta neamului Șoimăreștilor este lupta de clasă; protagoniștii conflictului sânt, pe de o parte, răzașii din Șoimărești, pe de altă parte, boierul Stridte Orheimîu. Intre aceștia e brăzdat unt hotar social stropit cu sângele celor mulți. Răzășii câștigaseră pământurile satului lor prin lupte, urice dela Alexandru Vodă cel Bun și dela Ștefan cel Mare întăreau această stăpânire; Stroie Orheianu, boierul cel mare dela Murgeni, plin de averi și de fală, și-a pus că piciorul pe grumazul Șoimăreștilor, le-a furat din pământuri, s'a îngrășat cu avutul altora și râdea nepedepsit, pentru că Movileștii — ajungând voevozi temporari ai Moldovei — începuseră sa rupă urbele strămoșești și să pecetluiauscă drept veșnice raporturile sociale feudate. Pădurile, imașurile, fânațurile, căștigate cu hârtiite de către răzăși în vechile războaie, trecuseră în hotarele moșiei Orheianuluu Capetele răzășilor nuse pleacă însă, hlărîirile și moartea nu-i înspăimântă, lupta pentru dreptate nu încetează, chiar dacă mulți dintre ei au pierit uciși de buzdugane mișeiești, așa cum a pierit Ionașcu, tatăl lui Tudor. Venirea în scaunul Moldovei a lui Ștefan Tottiș, despre care răzășii spun că „țineau norodul“, dă curaj Șoimăreștilor. Tradiția lui Ionașcu f e preluată de Tudor. Acesta trece peste sentimentele pe care le purta fetei lui Stroie și, simțind că are o datorie de implinit, se pune în fruntea acelora care vor, cere lui Tomfișa restituirea ocinilor răzășești. Dar veacul (Sântemiri anii 1612—16) era al veșnicului schimb de dorurti. Movileștii se întorc în Moldova cu ajutor leșesc și odata cu ei se întoarce și Stroie, boierul transfug. Oficele întărite de Tomșa sânt declarate în afara legii și boierul Hrăpăreț se întoarce să-și ia înapoi moșia; de data aceasta, cere toate pământurile râzășești ca să-și întregească, zice-se, ce-i al său. Aomentul când se înfruntă Stroie Curteantrul Șoimăreștilor e de o mare forță artistică. Boierul e în fața răzășitor; glasul lui are siguranța aceluia care se știe puternic, pentru că vorbește în numele Movileștilor asupritori și latifundiari; hidoșenia lui morală îmbracă de aceea formele cele mai critice. Dar Schimbarea vremilor nu-i înfricoșează pe Șoimărești. Cu ani în urmă, Stroie nimicise pe buzduganul pe căpetenia răzășilor răsculați ; Ionașcu, cel căzut pentru dreptatea celor mulți, dădea tării de cremene urmașilor săi, brațul lui Tudore înaintat cu torța de nebiruit a celor năpăstuiți. Sabia sa trăznește capul Orheianului și răzbună pe cei obijduiți. Trupul greu al boierului e lepădat, „lângă piatra de mormânt pe care era însemnat numele lui Ionașcu Și anul cumplit al morții lui...“ Răzișii lui se mulțumesc însă cu atât. Trebuia să piară nu inisțial asupritorul, ci și tot ceea ce amintea de existența lui. Șoimăreștii se îndreaptă spre „ghizuina dușmanului ", spre Murgeni, spre casa boierească. Flăcările s'au zbătut și s'au răsucit toată noaptea și, în curând, toată curtea Orheianului era asemănată cu pământul. „Era un cer fără soare și mohedit deasupra și soseau de la munți, pe vânturile înălțimilor, nouri zdrențuiți — boteazâ povestitorul în finalul cărții sale. Tudor sta drept pe cal și neînduplecat; și ieșiseră și toți Șoimăreștii, bătrîni, muieri și copii; și priveau cum trec fără încetare brăzdare cu șase boi și apasă pe cormane oșteni, megrind și asemănind încet bătătura unde sălășluise stăpînirea Orheianului“. E un final încărcat de simboluri. Fiecare cuvânt e chemat să sugereze o anumită realitate morală și socială. Tudor — expresia răzășilor intransigenți — sta drept pe cal și neînduplecat. Erau de față bătrâni, muieri și copii, tot neamul Șoimăreștilor; priveau părtași la dreapta răzbunare; erau cu toții autorii și martorii unei acțiuni care sugera și puterea colectivă, și necesitatea înlăturării violente a stăpânirii impilatoare. Răspunsul pe care ei l-au dat lăcomiei de neastâmpărat a feudalului era un semnal, una din primele lovituri Anii ce-au urmat -- subliniază Sadoveanuu în epilogul povestirii sale — au urgisit și prigonit din nou pe Șoimăreni, dar aceștia „s'au ținut cu tărie“. „Pe urmă — consirmă povestitorul — cei ce-au venit după ei au fost călcați și supuși de alții; și vremea necontenit i-a lovit până ce le-a plecat frunțile adânc spre pământ“. Au trecut însă veacurile și sabia lui Tudor au luat-o alții în mâini și stăpânirea împilatorilor a început să se fărâmițeze; puterea lor a slăbit tot mai mult, loviturile date de răsculați au sporit și acțiunea simbolică la care a participat Tudor Șoimaru în finalul povestirii lui Sadoveanu a prins în zilele noastre contururile unei realități pe care nimeni nu o mai poate frânge. Stăpânirea Orheienilor de toate soiurile sa sfârșit. Sabia lui Tudor e în mâinile clasei muncitoare, iar forța acesteia e de nebiruit. Oricâte pagină scrisă de Sadoveanu ai parcurge-o, oricare carte a marelui nostru povestitor ai avea-o în mâini, vei regăsi într'însa ceva din patriotismul care-i animă pe luptătorii din Neamul Șoimăreștilor. Vei găsi într'însele oameni ca Tudor Șoimaru, ca Nicoară Potcoavă, ca Ionuț Icăr Negru, ca Morocane și ca atâția alții. Vei întâlni într'însele frumusețile neasemuite ale patriei noastre, cu munți ce zdrențuiesc nourii călători, ca codrii masivi care gazduesc haiduci, ca Vasile cel Mare, cu ape șerpuind pe malul cărora se aciuiesc pescari, cu Delta cea plină cu rod, cu șesurile încărcate de holde. In fiecare din ele, Sadoveanu surprinde culori și melodii pe care niciunul din scriitorii noștri nu le-a mai surprins. Urarhul lui Tudor de la tabăra lui Ștefan Tomșa până la ocinile de pe Răut, urmărirea lui Vasca — cel ce furase pe fata lui Stroife — nopțile liniștite sau agitate prin care călătorește ceata lui Tudor, refac ittiterariul geografic al întregii Moldove de pe atunci și completează imaginea globala a anilor acelora. Marii scriitori au avut întotdeauna un ales simț al amănuntelor. La Sadoveanu acest siilț se reliefează in notațiile extraordinar da sugestive pe care povestitorul le face la fiece pas. Se știe că graiul lui Sadoveanu e colorat, încărcat de metafore, de expresii populare, de zicale. Dar niciodată expresia nu e alcătuită de dragul sonorității Sale;la Sadoveanu, ea scoate întotdeauna, în evidență un amănunt caracteristici Cine poate uita portretul lui Stroie Orheianu, cel ce vorbea „îngrărmădindu-și de două ori în piept barba stufoasă“ sau fizionomia Hangiului viclean ce-și „răsucea în loc pântecele cu greu stăpânit de chimir“ și care, la cererea boierului, „c'o mișcare Ușoara, scoasă ca din pântecele» uriaș oala ș'o așeza pe masă“? Sau cine poate uita episodul bătăliei dintre Tomșa și Movileștii ajutați de leșii ori amănuntele pe care Sadoveanu le dă cu privire la intrarea celui dintâi în cetatea de scaun ? „Cu pieptul scos, drept inșa, cu privirea încruntată și mândră, feciorul din flori al lui Aron-Vodă avea ceva din măreția zeilor de odinioară, dar în stânga lui, Husei-Aga, simplu îmbrăcat și cu pMltea dreaptă și aspră, arăta adevărul înșelătoarei măriri și rana veacului“. Notațiile sunt de d rară subtilitate și au menirea să scoată în lumină realități sociale și naționale specifice acelor timpuri. Exemple de atari notații (care vădesc nu numai arta sa critică, dar și atitudinea maestrului Sadoveanu), s’ar putea culege nenumărate din Neamul Șoliăreștilor. Cititorul va avea însă desfătarea sa se întâlnească din belșug ,atunci când va parcurge interesantele episoade, care întrețes întreaga carte. Pe ultima coperta a volumului, tipărit de Editura Tineretului, se găsește imprimat un desen: într'o buturugă e înfipt tăișul unei securi. Desenul depășește tâlcul unei simple vignete tehnoredacționale. E surprinsă aici semnificația social-istorică a înseși evenimentelor prezentate de Sadoveanu în cartea sa. Tudor Șoimaru și răzășii săi, în veacul de obidă îri care au viețuit au înfipturt buturuga feudală securea luptei lor pentru dreptate. Buturuga n'a fost nimicită atunci , dar lovitura securii Șoimăreștilor a anunțat viitoarele lovituri pe care alte mâini, mai puternice, le vor da stăpânirii Orheienilor, până o vor asemăna cu pământul pe care — simbolic — începuseră să-l are și răzășii de pe Răut. AUREL MARTIN G. Călinescu: BIETUL IOANIDE Romanul e o satiră la adresa vechii intelectualități. Arivismul, afacerismul, co nmție, pseudocultura și îngustimea de vederi ale unor vechi intelectuali dispuși să slujească orice regim politic, derutarea unor intelectuali cinstiți din cauza mediului impropriu dezvoltării culturii, sunt puse in lumină cu mare forță artistică. Indreptându-și critica necruțătoare și asupra câtorva din aspectele mișcării legionare, autorul sporește forța demascatoare a romanului. Această operă, viguroasă prin amploarea satirei și maestria cu care sunt prezentate caracterele, aduce o contribuție substanțială la cunoașterea frământatei epoci din preajma celui de al doilea război mondial. Romanul a apărut în E. S. P. L. A.