Apărarea Patriei, august 1964 (Anul 20, nr. 180-206)

1964-08-12 / nr. 189

2 Frontul de apărare a subunității Este un lucru cunoscut că în lupta ofensivă, comandanții se străduiesc să-și conducă astfel sub­unitățile încît să lovească pe ad­versar în flanc și spate. De ce oare tocmai în aceste puncte ale dispozitivului ? Pentru că aici a­­părarea este de obicei mai slabă și adversarul poate fi mai repede înfrînt. Dacă așa stau lucrurile este oare admisibil ca apărarea să ofere ata­catorului asemenea puncte vulne­rabile, care să favorizeze acțiunile ofensivei ? Pentru a răspunde la această în­trebare vom cita două exemple : Intr-o aplicație tactică, o subuni­tate înainta, împreună cu altele, în adîncimea dispozitivului apă­rării părții adverse. La un moment dat s-au primit mai multe informații din care reieșea că adversarul va contraataca in flancul drept al trupelor aflate în ofensivă. Față de această situație, subunitatea a pri­mit treacă misiunea să în graba la apărare într-un anumit raion. Pentru ocuparea raionului ordonat trebuia însă schimbată direcția d­e acțiune. Comandantul subunității s-a orientat repede asupra situației și a dat dispozițiunile necesare. El a încoronat subunitatea și, odată cu organizarea marșului, a luat și primele măsuri în vederea trecerii la apărare. Analizind misiunea primită, co­mandantul subunității a ajuns la concluzia că va trebui să adopte un dispozitiv pe un singur eșalon. In această idee el a și repartizat subunităților subordonate unele mijloace de întărire. Apoi, pe tim­pul deplasării, comandantul și-a conturat mai în amănunt hotărî­­rea, pe care n-a întîrziat să o aducă la cunoștința subordonaților. In e­­sență, aceasta prevedea ca sub­unitatea care constituia pichetul mobil de cap să tr­eacă la apărare chiar pe comunicația pe care se deplasa. A doua subunitate din coloană trebuia să-și organizeze a­­părarea la dreapta celei dintîi, iar a treia, la stînga subunității care constituia pichetul mobil de cap. Ajunse în raion, subunitățile au trecut îndată la apărare. Nu după mult timp, deși începuse să se lase întunericul, adversarul a ata­cat în lungul comunicației. Anali­­zînd măsurile luate de comandantul subunității aflate în apărare ca și al celei care ataca, conducătorul aplicației a apreciat că apărarea a organizat bine focul, s-a concen­trat pe obiectivele principale mai bine decît atacatorul și, în conse­cință, a dat cîștig de cauză apă­rătorilor. Era evident că ambele părți vor folosi întunericul pentru a-și orga­niza acțiunile de a doua zi. Coman­dantul subunității aflate în apă­rare, văzînd că dispozitivul pe care-1 3țlp,pt3ș,e în ..,ajun ți­ft­t.adm succesul,•' a­ 'hotărit să-l mențină în cursul nopții, el a’riüat‘frfăîhîmi pentru executarea lucrărilor ge­­nistice și, odată cu ivirea zorilor, și-a îmbunătățit planul de foc. Atacatorul însă, văzînd că lovi­tura frontală dată în lungul șoselei n-a avut succes, a folosit altă for­mă de manevră. El a executat un atac frontal cu parte din forțe, cu scopul de a fixa pe apărători, iar cu forțele principale a izbit în flanc și spate. De data aceasta gă­sind un punct unde apărarea nu era pregătită să-i facă față, în scurt timp atacatorii au obținut succesul. Așadar, comandantul subuni­tății, mulțumit de succesul unei lupte în care atacatorul nu a folo­sit pe deplin posibilitățile ce le avea, nu a organizat o apărare ca­pabilă a face față oricărei forme de manevră folosită de adversar. El a comis greșeala de a nu da a­­dîncime apărării și de a nu se preocupa de flancuri. Intr-o altă aplicație, o subuni­tate se afla în marș. La un mo­ment dat a primit misiunea să treacă la apărare pentru a opri înaintarea adversarului pe direc­ția marcată de o comunicație im­portantă. Comandantul subunită­ții a constatat că, în raionul pe care urma să-l apere, terenul per­mitea atacatorului să-și desfășoare acțiunile pe mai multe direcții, și că, între raionul său și ale veci­nilor, erau intervale destul de mari. „Trebuie să barez comunicația își făcu comandantul socoteala — dar aceasta nu înseamnă dispune­rea frontală a subunităților. Ad­versarul nu va ataca chiar pe șo­sea ci va căuta desigur să învăluii rezistențele care o barează !“ Ca urmare, el a hotărît să dis­pună în eșalonul întîi două sub­unități, una în dreapta și cealaltă în stînga șoselei, și cu un aseme­nea interval între ele, încît comu­nicația să fie bătută de focul în­crucișat al armamentului automat și al tunurilor. In eșalonul doi a oprit o altă subunitate pe care a dispus-o în adîncime și spre flan­cul drept. „Și totuși flancurile sunt vul­nerabile !“ — a constatat coman­dantul subunității. Intr-adevăr, dacă s-ar fi rezumat numai la măsurile hotărîte inițial, între eșalonul întîi și doi rămînea un spațiu nebătut cu foc, care putea fi folosit foarte bine de­ a­­tacator în cazul cînd acesta ar fi executat acțiuni în flancul raionu­lui de apărare. Prevâzînd o­ ase­menea situație, comandantul sub­unității a ordonat ca între eșalo­nul întîi și doi, spre limitele late­rale ale raionului de apărare și cu fața spre flancuri, să fie dispuse mici subunități cu misiunea de a face legătura de foc între eșalo­nul întîi și doi. De asemenea hotărît ca pe flancurile raionului a de apărare să fie plantate baraje de mine. — Intr-adevăr cu aceste măsuri se poate face față unor acțiuni în flanc, executate cu forțe mai pu­ține — a fost de părere și coman­dantul eșalonului superior. Dar dacă adversarul atacă în flanc chiar cu forțele principale, atunci ce veți face ? Desigur, în acest caz, măsurile arătate mai sus nu erau suficiente. De aceea, pentru o asemenea e­­ventualitate, subunităților comandantul a fixat din eșalonul întîi puncte de sprijin de rezervă, care să fie ocupate la ordinul său. Dis­punerea punctelor de sprijin de re­zervă a fost astfel făcută încît să poată fi opus atacatorului un eșa­lon, întîi,, care să cuprindă, aproxi­­m­ă­ fiv 273 din forțe“,indiferent dacă äerversarul 'ar'da lovitura principala de front sau în unul­ din flancurile apărării Exemplele de mai sus subliniază necesitatea ca apărarea să fie ast­fel organizată încît să nu prezinte porțiuni slabe care ar putea fi ex­ploatate cu ușurință de atacator. Din acest punct de vedere, ea nu trebuie să aibă „front", „flancuri­­și „spate” în sensul că „frontul’’ reprezintă partea puternică a dis­pozitivului capabilă să respingă a­­tacul inamicului, iar „flancurile“ și „spatele“, părțile vulnerabile Apărarea trebuie să aibă numa „front“, iar frontul apărării este a­­colo de unde atacă inamicul. Colonel TRAIAN GROZEA Pe teme de tactică POȘTA REDACȚIEI Maior D. Verdeș : Așteptăm să ne scrieți despre desfășurarea activită­ților relatate in scrisoarea dv. și despre eficacitatea lor. Maior ing. A. Trăistaru . Foru care a cercetat cele semnalate d­e dv. ne face cunoscut că în perioada cînd executați misiuni în afara gar­nizoanei, unde ați fost repartizat pentru practică, aveți dreptul și diurna de delegare. Cu nr. 18736 din 22 iulie a.c. s-a făcut cunoscut co­mandamentului respectiv acest lu­cru. Maior C. Frunză : Recent am pu­blicat din școala dv. un articol care tratează această problemă, Plutonier-major Gh. Șelaru: Scrie­­ți-ne mai pe larg și în mod concret despre realizările obținute de perso­nalul atelierului respectiv Plutonier C. Vișineanu : Organul de resort care a analizat cele solici­tate de dv. ne face cunoscut că în raport de funcția ce o îndepliniți puteți primi aceleași drepturi de e­­chipare ca și categoria „A", mai puțin costumul la care vă referiți. Plutonier I. Decusează . Cheltuie­lile de deplasare și sporul de peri­clitate la care aveți dreptul urmea­ză să le primiți prin organele de miliție ale raionului în care aveți reședința. APARAREA PATRIEI Sergentul Dumitru Rus este comandantul unei grupe de radiotelegrafiști. Toți militarii din grupa pe care o comandă au obținut titlul Militar de frunte" Foto : ȘT. IONESCU Intîlnire cu un Erou al muncii socialiste La invitația organului de partid, oțelarul Ște­fan Tripșa. Erou al muncii socialiste, s-a în­­tîlnit cu personalul uni­tății noastre. El a vor­bit despre dezvoltarea cetății de foc a Hune­doarei în anii puterii populare. Datele, cifrele și faptele prezentate au înfățișat ascultătorilor munca și realizările o­­țelarilor. Ștefan Tripșa a vorbit, de asemenea și despre succesele cu care muncitorii de la combinat își îndeplinesc și depășesc angajamen­tele luate în cinstea marii sărbători Soldat M. PIETREANli Carnet de corespondent Prietenii cărții Fiecare tînăr din pa­tria noastră, crescut și educat în anii luminoși ai socialismului, citind o operă literară, se o­­prește asupra persona­jului pozitiv, îl îndră­gește și nu-l va uita multă vreme. In cele ce urmează, vreau să mă refur doar la lucrările cuprinse în bibliografia indicată pentru concur­sul „Iubiți cartea“. Ele înfățișează zeci și sute de personaje cu înalte calități morale, ale că­ror­­ exemple mobilizea­ză militarii spre fapte demne de poporul nos­tru muncitor, de orîn­­duirea nouă, socialistă, în care trăim. Conștiente de valoarea educativă a cărții, orga­nizațiile­ de bază U.T.M. din unitatea noastră a­­cordă multă atenție creșterii numărului de utemiști purtători ai in­signei „Prieten al căr­ții“. In sprijinul reali­zării acestui obiectiv au fost organizate nume­roase activități. Comisia concursului „Iubiți cartea" (preșe­dinte , locotenentul­major Andrei Dumitru) a organizat încă de la început cu temeinicie munca în acest dome­niu ; a sprijinit activ popularizarea lucrărilor literare stabilite în bi­bliografia concursului. La stația de radioampli­ficare au vorbit mai mulți utemiști care au participat deja la discu­ția finală, devenind purtători ai insignei. Comitetele organizații­lor de bază au pregătit și au desfășurat seri li­terare dedicate lui Emi­­nescu, Caragiale, Crean­gă etc., au organizat discuții pentru a-i ajuta pe utemiști să desprin­dă mesajul de idei din lucrările literare con­temporane Ordinea de zi a unor adunări generale ale organizațiilor de bază U.T.M. — printre care și a celei unde secretar al comitetului este sol­­datul­ fruntaș Viorel Nistor — a avut­ ca temă : „Ce citesc ute­­miștii organizației noas­tre“. In asemenea adu­nări, ca și în cele pen­tru dări de seamă pe­riodice, s-au făcut refe­riri concrete asupra modului cum utemiștii își îndeplinesc angaja­mentele pentru obține­rea insignei „Prieten al cărții“ Merită a fi consem­nată aci și bibliotecarului contribuția unității. Avînd evidenta celor ce și-au manifestat dorința să participe la concurs, el s-a îngrijit să le a­­sigure cărțile necesare, a urmărit ritmul de ci­tire a cărților și a in­format cu regularitate comitetul U.T.M. pe u­­nitate și comisia con­cursului. In mod firesc, rezul­tatele muncii desfășu­rate de organizațiile de bază U.T.M. — sub în­drumarea și conducerea organizației de partid — sînt cele scontate. Tră­săturile înaintate ale personajelor pozitive din lucrările citite în­­rtuiesc activitatea de zi cu zi a utemiștilor. Pînă în prezent numă­rul celor ce au obținut insigna „Prieten al cărții" reprezintă 75 la sută din totalul utemi­știlor din unitatea noas­tră. Căpitan M. TONIUC Se descifrează benzile înscrise de aparatul de înregistrare pe timpul unei apli­cații tactice. Cu­noștințele trenamentul și au­își spun cuvîntul. Foto : C. MIHĂIȚÃ Miercuri 12 august 1964 Nr. 189 (5582) ACUM 2« DE ANI ——tmmm ■­­ [UNK] [UNK] [UNK] PRIMA LECȚIE Ne furișasem tăcuți, ținindu-ne strîns de mină, din hru­ba neagră a adăpostului de sub Dealul Spirei. Eram doi. Adunate, vîrstele noastre nu depășeau 23 de ani. Adăpostul era plin de suspine dar și de speranțe. Din cînd în cînd, împreună cu suflul bombelor, moartea își filfîia aripile prin galeriile lungi, înflorind inimile și făcind să pispîie flacăra domoală a lămpilor cu carbid. Afară era soare din belșug, ae­rul era încărcat cu praf de pușcă și de moloz, iar viața alinia de un firicel subțire de tot, gata să se rupă cu fiecare, detu­nătură. Urlau a moarte Stukas-urile, năpustindu-se din înalt până la câțiva metri de locul unde cu bombele lor deschideau răni adinei străzilor, caselor, oamenilor. Lătrau armele automate, se spărgeau cu zgomot surd proiectilele antiaeriene. Am vrut să pornim spre Școala de război, dar dintr-o dată ne-am tras speriați la adăpostul unui gard. Pe panta din fața noastră zăceau încremeniți in poziții nefirești soldați in uni­forme gri-verzui. Mulți, poate o sută. Morți. Cu tot vacarmul, cred că ne-am auzit bătăile inimii. Sau poate ne-am simțit in palmele noastre înmănunchiate — Mi-e frică... — Și mie... Pe pereții Școlii de război înfloreau ca boabele de porumb puse la foc loviturile gloanțelor. Saci cu nisip astupau feres­trele. Din spatele lor pindea moartea. Am fugit spre strada Babeș. De cite ori auzeam șuiera­tul unei bombe, ne lipeam obrajii de asfaltul încins. N-am să uit niciodată mirosul asfaltului încins. In mijlocul unor ruine, care asemeni unei ființe în ago­nie zvicneau, năruindu-se, o bătrînă cu priviri fixe își fă­cea fără grabă semnul crucii. Ochii ei sticloși priveau cerul, iar buzele i se mișcau fără încetare. Nu se ruga. Blestema. Nelule ! Uite pline, Nelule ! O mașină galbenă de la Herdan ; muncitorii o băgase­­ră la adăpost între două case. Și doi oameni descărcau în­tr-un coș plini mari, rotunde. Pînă la mașină nu erau mai mult de 200 de metri. Dar cum să-i străbați cînd din toate părțile se încrucișează gloanțe și schije, cînd vaierul înnebu­nitor al Stukas-urilor nu contenește o clipă și cînd simți că tot curajul adunat in unsprezece ani de viață te-a părăsit intr-o clipă ? JJn fluierat sinistru — jinuț Amenințător de?^^spiPtalÛ. Su­pt­unghiile lui.I^u. văt rupzînd^i-mi în carne. Eçplozia ne asurzește, ne orbește. O imensă dogoare ne face să credem că am luat foc. Cînd reușim să dezlipim pleoapele încărcate cu praf nu mai vedem mașina galbenă. Nici oamenii. Nici pin­­nile... Flăcări și fum... Pe obrajii lui Nelu au apărut două fișii de piele curată roză. Prin praf au trecut două lacrimi. Și tata lucrează tot la Herdan... Acum e acolo, lingi cuptor. Fugim din nou. Apoi iar ne oprim. Un răpăit scurt de armă automată, aproape, foarte a­­proape de noi. Dăm buzna într-o curte și ne înghesuim lin­gă briul gros de beton al gardului. Ne îngropăm fețele in iarba grasă și umedă. Răcoarea ierbii avea ceva din mîn­­gâierea mamei. Arma a țăcănit din nou scurt, parcă undeva în cre­ierul meu. Am simțit în nări miros încins de pulbere. Bos­chetul de Ungă noi s-a mișcat. M-a năpădit un val de bucu­rie caldă cînd am zărit la un pas de noi moletietele și bo­cancii prăfuiți, cu țintele mîncate de drumuri, ale­ unui ostaș român. Nene, m-auzi ! Tu ce crezi ? Ia vino mai aproape, să te aud mai bine. Dar să nu ridici capul că te-ai ars ! Ne-am zărit pe sub boschet și am ajuns la el. O fată arsă de soare, năpădită de o barbă țepoasă, lipită de patul unei puști-mitraliere. Țeava armei era trecută prin ferestruica din gard prin care se bagă furtunul cu păcură pentru calo­rifere. Ostașul ochește atent, se încleștează mai puternic de armă și rafala nu ne mai sperie aproape deloc. Murmură ca pentru sine . — Douăzeci și patru... — Ce numeri nene ? — Niște nemți văzule, că bani n-am. Și număr p­ăi de cad. Ia vino marele colea, să te uiți prin gaură. Dar să nu ridici capul. M-am lipit de el. Mi-a luat capul la subsuoară și fără să lase din mină arma, m-a făcut să privesc prin ferestruică. Se vedea porțiunea dintre două clădiri ale Școlii de război. — Stai nițel așa, că mai vine unul. Cu setea nu te joci. Rămași fără apă într-unul din pavilioane, hitleriștii, înne­buniți de sete, încercau să se apropie de hidrantul de pe pla­toul Școlii de război. Pînă atunci încercaseră douăzeci și patru. Dar gloanțele ostașului romîn le adusese aminte o veche zicală de-a noastră despre ulcior. — Nici eu n-am mai gustat-o de ieri, apa. Și-mi arde gîtul... De ce nu te-ai dus să bei nene, că azi dimineață curgeai Și p­ăștia „ai mei“ de colo, cui îi lăsam ? Ai ? Pe gura unei gamele răsturnată în iarbă, se plimbă o gînganie. Din gamelă iese alta, încă un pîrîu­ scurt. Un sfert de sută... Nene... Ce e picilor — Dă-ne nouă gamela, să intrăm în casa asta. Poate gă­sim apă... Vorbise Nelu, privindu-mă întrebător în ochi : „mergi și tu ?“ — Ia nu mai umblați voi razna prin foc. Lasă că mai rabd eu. Ori vă e și vouă sete ? Avea buzele albe și crăpate. In mijlocul firelor negre și aspre ale bărbii gura aceea spunea mai mult decît orice cu­vinte cit de mare era setea ce-l chinuia. — Ne e și nouă sete. — Atunci luați-o binișor pe sub gard. Să nu ridicați capul. Și vă ordon să nu ieșiți din curte. Toate ușile casei erau încuiate. ■ La Elefterie e conducta aia spartă. Mergi Merg... Am luat-o prin curți, ne-am zdrelit genunchii și coatele.­­Am căzut, ne-am ridicat. Gîlgîitul conductei sparte din piața Elefterie încetase. — Decît deloc, mai bine din Dîmbovița. „ Ne-am rostogolit pe taluz, gata să cădem, în apă Ne-au văzut câțiva oameni care se adăposteau sub planșeul podului — Nu luați ! Au otrăvit-o nemții la podul Cotroceni ! Am fugit sub planșeu. Le-am cerut apă, le-am spus pen­tru ce ne trebuie. S-au uitat lung la noi. Apoi tăcuți s-au apropiat cu­iva și din puținul lor, strop cu strop, gamela s-a umplut. O femeie ne-a întins o felie de pepene. — Mîncați-o voi. Pentru el vă dau asta. Ne-a dat o jumătate de pepene. — S-o luați pe Pasteur că e mai adăpost... Ne-am furișat din nou, ca vulpile, purtînd gamela și ve­­­­penete, ca pe lucrurile cele mai de preț din lume .­­ ■ . Iar locul unde rămăsese ostașul nostru, n-am mai,­­găsit- de­­-mi-o movilița de cartușe trase. In iarbă stăruia mirosul iute de pulbere Pe cimentul aspru al gardului era scris cu un șo­­moiog de iarba : „Plec. Am terminat“. Cină ne-am uitat prin ferestruică spre Școala de război am văzut la citeva ferestre cearșafuri albe fluturînd in vîrful unor prăjini. Cu minecile bluzelor suflecate, ostași de-ai noștri împingeau cu paturile armelor sacii pîntecoși din ferestre In clădire pătrundea lumina lui August. . Pe atun­ci, au trecut 20 de ani. M-am gîndit de nenumărate ori la ostașul acela. Prin el poporul, clasa muncitoare, ne-au ținut atunci în August, prima lecție de dirzenie, nouă, celor doi copii. Și le mulțumim. Căpitan C. GEORGESCU ^SCHIȚE­L Desen de IURA CĂLĂRAȘU CEFERISTUL PRICOP Sunt de-acum bătrin. Am ieșit la pensie. Da’ nu-mi pare rău. Pot spune că n-am trecut prin viață fluierind sau cu mâinile în buzunar. Nu mi-e rușine de anii ce-i duc in circă. Da’ mata, mi se pare, vrei să afli mai puține despre mine și mai multe despre Pricop, „flușturatecul", des­pre flăcăul acela pe care noi, multă vre­me, l-am judecat greșit. De ce n-aș spu­ne-o : da, pe Pricop l-am judecat greșit. Nu numai eu, ci și alții. Și în treaba asta a avut și Pricop partea lui de vină. Pe om îl judeci după faptă, nu-i așa ? Iar faptele lui Pricop multă vreme au lă­sat de dorit. Precum știi, tovarășe, Valea Trotușului e o regiune frumoasă. Și pe vremea ceia era frumoasă. Moldovenii noștri, de felul lor sunt oameni harnici și deși trudeau din zori și până-n sară, tră­iau în sărăcie. Noi, adică eu, feciorul meu, apoi Pricop, și incă vreo doi lucram pe niște locomotive de munte. Urcam cu tre­­nulețul pe la parchete și căram in vale buștenii. Vezi bine, mata, nu eram un ce­ferist de cursă lungă și nu străbăteam cu „simplonul“ țara-n lung și-n lat. Insă, nici treaba asta, a noastră, nu era de lepădat. Pricop a fost fiul unui prieten de-ai meu, și el d-aici, de pe plaiurile noastre. Lucra omil la parchet, tăietor de lemne. Urca-n munți și putea să treacă o săptă­­mină ori două pină cînd cobora din nou la vale. Cobora întotdeauna murdar, flă­mind, istovit. Cișliga din greu bucata de piine. Intr-o zi, omul n-a mai coborit. S-a prăvălit peste dinsul, in munți, un copac și l-a zdrobit. Pe băiatul lui l-am luat a­­tunci in grija mea. Mi-am zis c-o să-l în­văț meseria de mecanic. Băiatul s-a învoit, n-a dat îndărăt, că-i plăcea munca. Dar era o ființă tăcută, ză­vorită pe dinăuntru cu zeci de lacăte. Cui o fi semănat nu știu, că mă-sa și la­ su fuseseră doi oameni deschiși la suflet. Poate de unde multă vreme a crescut fără mamă !? Da’ el nu era numai închis la suflet, ci și încăpățînat. Uneori se incen­­tra cu mine și nu-mi dădea ascultare. Din pricina asta, i-am și dat vreo două de ci­teva ori. Ar fi putut să plece de lingă mine, că nu-l țineam cu forța, da’ n-a fă­cut-o. Munceam citeștrei pe locomotivă și Pricop a învățat repede meseria, c-avea un cap bun. Totuși trăia în felul lui — retras. În nici un chip nu voia să se a­­propie de noi și părea că nu-l interesează nimic. Prin ’41, cînd hitleriștii s-au ivit și pe-aici, Pricop s-a arătat la fel de nepă­sător. Adică, mă înțelegi, mata, flăcăului parcă ii era totuna dacă erau sau­ nu hit­leriștii, citească. Cînd i-am dat un manifest să-l un manifest care ne chema pe noi, ceferiștii, să le venim fasciștilor de hac, dumnealui mi l-a dat îndărăt : „Bă­­die, mi-a zis, ia-l înapoi“. „Mă, da’ pe tine nu se interesează ?" m-am înfuriat eu. „Ce mă interesează e treaba mea !“ mi-a răs­puns el. „Mă, tu ai fi în stare să ne vinzi ?" „Eu ?" a întrebat el și a rîs obraz­nic. Da’ Pricop nu ne-a vindut. Noi însă l-am judecat greșit. Cum să nu-l judeci, tovarășe, spune și mata ? In loc să se a­­propie de noi se ținea ci­ mai departe, de parcă ar fi avut un alt drum, numai al lui. De muncit muncea, nimic de zis. Iar cină nu muncea, umbla teleleu. De aici i s-a tras și porecla : „Flușturatecul“. Pe mine, felul lui de a fi mă scotea din răb­dări. Mai cu seamă cînd îl vedeam cum îi saluta pe hitleriști: „Mă, tu te-ai țicnit de-a binelea, îl certam eu, tu nu vezi că ăștia ne batjocoresc țara, iar tu îi saluți pînă la pămint”. N-am putut răbda și l-am­ lăsat în plata domnului. O vorbă n-am mai schimbat cu dinsul, îmi era rușine că se socotea, laolaltă cu mine, muncitor ce­ferist. Și uite așa ne-au găsit pe amîndoi evenimentele de la 23 August ’44, certați. Nemții începuseră să se retragă. Vroiau să treacă Carpații și prin părțile noastre. Atunci hotărirăm să băgăm cele două lo­comotive pe o linie moartă, la Ardeluța, iar noi, ca să nu ne forțeze să-i cărămii ne-am ascuns in codru. Și înainte de a pleca, eu, om bătrin, trecind peste toate, m-am dus la Pricop și l-am îndemnat : „Hai, vino cu noi !“ „N-am de ce­­“ mi-a răspuns el. N-a venit. A rămas acasă. Și evenimen­tele, în parte,s-au petrecut așa cum pre­­văzuserăm noi. Hitleriștii ne-au căutat pe la casele noastre ca să ne ia și să ne suie pe locomotivă, să se retragă mai repede, că pe urmele lor veneau ai noștri și so­vieticii. Bineînțeles că nu ne-au găsit. In schimb, l-au găsit pe Pricop. „Flușturate­cul n-a așteptat ca nemții să-l poftească de două ori. Oamenii l-au văzut ducîn­­du-se la Ardeluța, la haltă, fluierind de puică s-ar fi dus la cine știe ce praznic. Unii l-au blestemat, alții l-au amenințat ca-l omoară. Lui Pricop nici că-i păsa de vorbele lor. Cînd a ajuns la haltă, a urcat pe loco­motivă. I s-a dat un neamț să-l ajute, să-i fie fochist. I s-a mai dat un neamț, să-l păzească. Tot fluierind, el le-a făcut pe toate. A manevrat, a remorcat vagoanele. După aia, nemții și-au încărcat trupa, iar un ofițer i-a dat ordin să pornească tre­nul. Pricop cunoștea bine linia. A copilărit doar pe meleagurile astea. Cunoștea fieca­re piatră, fiecare curbă a drumului. Doar eu l-am învățat meseria. A pornit cu 10— 15 kilometri pe oră, așa cum se cuvenea. Insă nu departe de aici, la kilometrul 4 , o curbă, Ungă ea se cască o vale adincă. Aici, dacă nu reduci viteza, te duci de-a dura. Pricop n-a redus-o. Ba, dimpotrivă. Și ceea ce a vrut el, s-a și întîmplat : tre­nul la curbă a sărit de pe linie, a dera­iat, și s-a prăvălit în vale, ca o jucărie Vagoanele din urmă au tras în vale și lo­comotiva. A fost prăpăd­iare pe capul hit­­leriștilor. Nu știu dacă Pricop a încercat să scape cu viață. Noi, insă, l-am găsit mort, cu cei doi nemți. Und­a el, morți și ei. Uite așa și-a dat viața Pricop pentru cauza noastră proletară. H. ZINCA Desen de IURA CALARAȘl

Next