Apărarea Patriei, august 1964 (Anul 20, nr. 180-206)
1964-08-12 / nr. 189
2 Frontul de apărare a subunității Este un lucru cunoscut că în lupta ofensivă, comandanții se străduiesc să-și conducă astfel subunitățile încît să lovească pe adversar în flanc și spate. De ce oare tocmai în aceste puncte ale dispozitivului ? Pentru că aici apărarea este de obicei mai slabă și adversarul poate fi mai repede înfrînt. Dacă așa stau lucrurile este oare admisibil ca apărarea să ofere atacatorului asemenea puncte vulnerabile, care să favorizeze acțiunile ofensivei ? Pentru a răspunde la această întrebare vom cita două exemple : Intr-o aplicație tactică, o subunitate înainta, împreună cu altele, în adîncimea dispozitivului apărării părții adverse. La un moment dat s-au primit mai multe informații din care reieșea că adversarul va contraataca in flancul drept al trupelor aflate în ofensivă. Față de această situație, subunitatea a primit treacă misiunea să în graba la apărare într-un anumit raion. Pentru ocuparea raionului ordonat trebuia însă schimbată direcția de acțiune. Comandantul subunității s-a orientat repede asupra situației și a dat dispozițiunile necesare. El a încoronat subunitatea și, odată cu organizarea marșului, a luat și primele măsuri în vederea trecerii la apărare. Analizind misiunea primită, comandantul subunității a ajuns la concluzia că va trebui să adopte un dispozitiv pe un singur eșalon. In această idee el a și repartizat subunităților subordonate unele mijloace de întărire. Apoi, pe timpul deplasării, comandantul și-a conturat mai în amănunt hotărîrea, pe care n-a întîrziat să o aducă la cunoștința subordonaților. In esență, aceasta prevedea ca subunitatea care constituia pichetul mobil de cap să treacă la apărare chiar pe comunicația pe care se deplasa. A doua subunitate din coloană trebuia să-și organizeze apărarea la dreapta celei dintîi, iar a treia, la stînga subunității care constituia pichetul mobil de cap. Ajunse în raion, subunitățile au trecut îndată la apărare. Nu după mult timp, deși începuse să se lase întunericul, adversarul a atacat în lungul comunicației. Analizînd măsurile luate de comandantul subunității aflate în apărare ca și al celei care ataca, conducătorul aplicației a apreciat că apărarea a organizat bine focul, s-a concentrat pe obiectivele principale mai bine decît atacatorul și, în consecință, a dat cîștig de cauză apărătorilor. Era evident că ambele părți vor folosi întunericul pentru a-și organiza acțiunile de a doua zi. Comandantul subunității aflate în apărare, văzînd că dispozitivul pe care-1 3țlp,pt3ș,e în ..,ajun țiftt.adm succesul,•' a 'hotărit să-l mențină în cursul nopții, el a’riüat‘frfăîhîmi pentru executarea lucrărilor genistice și, odată cu ivirea zorilor, și-a îmbunătățit planul de foc. Atacatorul însă, văzînd că lovitura frontală dată în lungul șoselei n-a avut succes, a folosit altă formă de manevră. El a executat un atac frontal cu parte din forțe, cu scopul de a fixa pe apărători, iar cu forțele principale a izbit în flanc și spate. De data aceasta găsind un punct unde apărarea nu era pregătită să-i facă față, în scurt timp atacatorii au obținut succesul. Așadar, comandantul subunității, mulțumit de succesul unei lupte în care atacatorul nu a folosit pe deplin posibilitățile ce le avea, nu a organizat o apărare capabilă a face față oricărei forme de manevră folosită de adversar. El a comis greșeala de a nu da adîncime apărării și de a nu se preocupa de flancuri. Intr-o altă aplicație, o subunitate se afla în marș. La un moment dat a primit misiunea să treacă la apărare pentru a opri înaintarea adversarului pe direcția marcată de o comunicație importantă. Comandantul subunității a constatat că, în raionul pe care urma să-l apere, terenul permitea atacatorului să-și desfășoare acțiunile pe mai multe direcții, și că, între raionul său și ale vecinilor, erau intervale destul de mari. „Trebuie să barez comunicația își făcu comandantul socoteala — dar aceasta nu înseamnă dispunerea frontală a subunităților. Adversarul nu va ataca chiar pe șosea ci va căuta desigur să învăluii rezistențele care o barează !“ Ca urmare, el a hotărît să dispună în eșalonul întîi două subunități, una în dreapta și cealaltă în stînga șoselei, și cu un asemenea interval între ele, încît comunicația să fie bătută de focul încrucișat al armamentului automat și al tunurilor. In eșalonul doi a oprit o altă subunitate pe care a dispus-o în adîncime și spre flancul drept. „Și totuși flancurile sunt vulnerabile !“ — a constatat comandantul subunității. Intr-adevăr, dacă s-ar fi rezumat numai la măsurile hotărîte inițial, între eșalonul întîi și doi rămînea un spațiu nebătut cu foc, care putea fi folosit foarte bine de atacator în cazul cînd acesta ar fi executat acțiuni în flancul raionului de apărare. Prevâzînd o asemenea situație, comandantul subunității a ordonat ca între eșalonul întîi și doi, spre limitele laterale ale raionului de apărare și cu fața spre flancuri, să fie dispuse mici subunități cu misiunea de a face legătura de foc între eșalonul întîi și doi. De asemenea hotărît ca pe flancurile raionului a de apărare să fie plantate baraje de mine. — Intr-adevăr cu aceste măsuri se poate face față unor acțiuni în flanc, executate cu forțe mai puține — a fost de părere și comandantul eșalonului superior. Dar dacă adversarul atacă în flanc chiar cu forțele principale, atunci ce veți face ? Desigur, în acest caz, măsurile arătate mai sus nu erau suficiente. De aceea, pentru o asemenea eventualitate, subunităților comandantul a fixat din eșalonul întîi puncte de sprijin de rezervă, care să fie ocupate la ordinul său. Dispunerea punctelor de sprijin de rezervă a fost astfel făcută încît să poată fi opus atacatorului un eșalon, întîi,, care să cuprindă, aproximă fiv 273 din forțe“,indiferent dacă äerversarul 'ar'da lovitura principala de front sau în unul din flancurile apărării Exemplele de mai sus subliniază necesitatea ca apărarea să fie astfel organizată încît să nu prezinte porțiuni slabe care ar putea fi exploatate cu ușurință de atacator. Din acest punct de vedere, ea nu trebuie să aibă „front", „flancuriși „spate” în sensul că „frontul’’ reprezintă partea puternică a dispozitivului capabilă să respingă atacul inamicului, iar „flancurile“ și „spatele“, părțile vulnerabile Apărarea trebuie să aibă numa „front“, iar frontul apărării este acolo de unde atacă inamicul. Colonel TRAIAN GROZEA Pe teme de tactică POȘTA REDACȚIEI Maior D. Verdeș : Așteptăm să ne scrieți despre desfășurarea activităților relatate in scrisoarea dv. și despre eficacitatea lor. Maior ing. A. Trăistaru . Foru care a cercetat cele semnalate de dv. ne face cunoscut că în perioada cînd executați misiuni în afara garnizoanei, unde ați fost repartizat pentru practică, aveți dreptul și diurna de delegare. Cu nr. 18736 din 22 iulie a.c. s-a făcut cunoscut comandamentului respectiv acest lucru. Maior C. Frunză : Recent am publicat din școala dv. un articol care tratează această problemă, Plutonier-major Gh. Șelaru: Scrieți-ne mai pe larg și în mod concret despre realizările obținute de personalul atelierului respectiv Plutonier C. Vișineanu : Organul de resort care a analizat cele solicitate de dv. ne face cunoscut că în raport de funcția ce o îndepliniți puteți primi aceleași drepturi de echipare ca și categoria „A", mai puțin costumul la care vă referiți. Plutonier I. Decusează . Cheltuielile de deplasare și sporul de periclitate la care aveți dreptul urmează să le primiți prin organele de miliție ale raionului în care aveți reședința. APARAREA PATRIEI Sergentul Dumitru Rus este comandantul unei grupe de radiotelegrafiști. Toți militarii din grupa pe care o comandă au obținut titlul Militar de frunte" Foto : ȘT. IONESCU Intîlnire cu un Erou al muncii socialiste La invitația organului de partid, oțelarul Ștefan Tripșa. Erou al muncii socialiste, s-a întîlnit cu personalul unității noastre. El a vorbit despre dezvoltarea cetății de foc a Hunedoarei în anii puterii populare. Datele, cifrele și faptele prezentate au înfățișat ascultătorilor munca și realizările oțelarilor. Ștefan Tripșa a vorbit, de asemenea și despre succesele cu care muncitorii de la combinat își îndeplinesc și depășesc angajamentele luate în cinstea marii sărbători Soldat M. PIETREANli Carnet de corespondent Prietenii cărții Fiecare tînăr din patria noastră, crescut și educat în anii luminoși ai socialismului, citind o operă literară, se oprește asupra personajului pozitiv, îl îndrăgește și nu-l va uita multă vreme. In cele ce urmează, vreau să mă refur doar la lucrările cuprinse în bibliografia indicată pentru concursul „Iubiți cartea“. Ele înfățișează zeci și sute de personaje cu înalte calități morale, ale căror exemple mobilizează militarii spre fapte demne de poporul nostru muncitor, de orînduirea nouă, socialistă, în care trăim. Conștiente de valoarea educativă a cărții, organizațiile de bază U.T.M. din unitatea noastră acordă multă atenție creșterii numărului de utemiști purtători ai insignei „Prieten al cărții“. In sprijinul realizării acestui obiectiv au fost organizate numeroase activități. Comisia concursului „Iubiți cartea" (președinte , locotenentulmajor Andrei Dumitru) a organizat încă de la început cu temeinicie munca în acest domeniu ; a sprijinit activ popularizarea lucrărilor literare stabilite în bibliografia concursului. La stația de radioamplificare au vorbit mai mulți utemiști care au participat deja la discuția finală, devenind purtători ai insignei. Comitetele organizațiilor de bază au pregătit și au desfășurat seri literare dedicate lui Eminescu, Caragiale, Creangă etc., au organizat discuții pentru a-i ajuta pe utemiști să desprindă mesajul de idei din lucrările literare contemporane Ordinea de zi a unor adunări generale ale organizațiilor de bază U.T.M. — printre care și a celei unde secretar al comitetului este soldatul fruntaș Viorel Nistor — a avut ca temă : „Ce citesc utemiștii organizației noastre“. In asemenea adunări, ca și în cele pentru dări de seamă periodice, s-au făcut referiri concrete asupra modului cum utemiștii își îndeplinesc angajamentele pentru obținerea insignei „Prieten al cărții“ Merită a fi consemnată aci și bibliotecarului contribuția unității. Avînd evidenta celor ce și-au manifestat dorința să participe la concurs, el s-a îngrijit să le asigure cărțile necesare, a urmărit ritmul de citire a cărților și a informat cu regularitate comitetul U.T.M. pe unitate și comisia concursului. In mod firesc, rezultatele muncii desfășurate de organizațiile de bază U.T.M. — sub îndrumarea și conducerea organizației de partid — sînt cele scontate. Trăsăturile înaintate ale personajelor pozitive din lucrările citite înrtuiesc activitatea de zi cu zi a utemiștilor. Pînă în prezent numărul celor ce au obținut insigna „Prieten al cărții" reprezintă 75 la sută din totalul utemiștilor din unitatea noastră. Căpitan M. TONIUC Se descifrează benzile înscrise de aparatul de înregistrare pe timpul unei aplicații tactice. Cunoștințele trenamentul și auîși spun cuvîntul. Foto : C. MIHĂIȚÃ Miercuri 12 august 1964 Nr. 189 (5582) ACUM 2« DE ANI ——tmmm ■ [UNK] [UNK] [UNK] PRIMA LECȚIE Ne furișasem tăcuți, ținindu-ne strîns de mină, din hruba neagră a adăpostului de sub Dealul Spirei. Eram doi. Adunate, vîrstele noastre nu depășeau 23 de ani. Adăpostul era plin de suspine dar și de speranțe. Din cînd în cînd, împreună cu suflul bombelor, moartea își filfîia aripile prin galeriile lungi, înflorind inimile și făcind să pispîie flacăra domoală a lămpilor cu carbid. Afară era soare din belșug, aerul era încărcat cu praf de pușcă și de moloz, iar viața alinia de un firicel subțire de tot, gata să se rupă cu fiecare, detunătură. Urlau a moarte Stukas-urile, năpustindu-se din înalt până la câțiva metri de locul unde cu bombele lor deschideau răni adinei străzilor, caselor, oamenilor. Lătrau armele automate, se spărgeau cu zgomot surd proiectilele antiaeriene. Am vrut să pornim spre Școala de război, dar dintr-o dată ne-am tras speriați la adăpostul unui gard. Pe panta din fața noastră zăceau încremeniți in poziții nefirești soldați in uniforme gri-verzui. Mulți, poate o sută. Morți. Cu tot vacarmul, cred că ne-am auzit bătăile inimii. Sau poate ne-am simțit in palmele noastre înmănunchiate — Mi-e frică... — Și mie... Pe pereții Școlii de război înfloreau ca boabele de porumb puse la foc loviturile gloanțelor. Saci cu nisip astupau ferestrele. Din spatele lor pindea moartea. Am fugit spre strada Babeș. De cite ori auzeam șuieratul unei bombe, ne lipeam obrajii de asfaltul încins. N-am să uit niciodată mirosul asfaltului încins. In mijlocul unor ruine, care asemeni unei ființe în agonie zvicneau, năruindu-se, o bătrînă cu priviri fixe își făcea fără grabă semnul crucii. Ochii ei sticloși priveau cerul, iar buzele i se mișcau fără încetare. Nu se ruga. Blestema. Nelule ! Uite pline, Nelule ! O mașină galbenă de la Herdan ; muncitorii o băgaseră la adăpost între două case. Și doi oameni descărcau într-un coș plini mari, rotunde. Pînă la mașină nu erau mai mult de 200 de metri. Dar cum să-i străbați cînd din toate părțile se încrucișează gloanțe și schije, cînd vaierul înnebunitor al Stukas-urilor nu contenește o clipă și cînd simți că tot curajul adunat in unsprezece ani de viață te-a părăsit intr-o clipă ? JJn fluierat sinistru — jinuț Amenințător de?^^spiPtalÛ. Suptunghiile lui.I^u. văt rupzînd^i-mi în carne. Eçplozia ne asurzește, ne orbește. O imensă dogoare ne face să credem că am luat foc. Cînd reușim să dezlipim pleoapele încărcate cu praf nu mai vedem mașina galbenă. Nici oamenii. Nici pinnile... Flăcări și fum... Pe obrajii lui Nelu au apărut două fișii de piele curată roză. Prin praf au trecut două lacrimi. Și tata lucrează tot la Herdan... Acum e acolo, lingi cuptor. Fugim din nou. Apoi iar ne oprim. Un răpăit scurt de armă automată, aproape, foarte aproape de noi. Dăm buzna într-o curte și ne înghesuim lingă briul gros de beton al gardului. Ne îngropăm fețele in iarba grasă și umedă. Răcoarea ierbii avea ceva din mîngâierea mamei. Arma a țăcănit din nou scurt, parcă undeva în creierul meu. Am simțit în nări miros încins de pulbere. Boschetul de Ungă noi s-a mișcat. M-a năpădit un val de bucurie caldă cînd am zărit la un pas de noi moletietele și bocancii prăfuiți, cu țintele mîncate de drumuri, ale unui ostaș român. Nene, m-auzi ! Tu ce crezi ? Ia vino mai aproape, să te aud mai bine. Dar să nu ridici capul că te-ai ars ! Ne-am zărit pe sub boschet și am ajuns la el. O fată arsă de soare, năpădită de o barbă țepoasă, lipită de patul unei puști-mitraliere. Țeava armei era trecută prin ferestruica din gard prin care se bagă furtunul cu păcură pentru calorifere. Ostașul ochește atent, se încleștează mai puternic de armă și rafala nu ne mai sperie aproape deloc. Murmură ca pentru sine . — Douăzeci și patru... — Ce numeri nene ? — Niște nemți văzule, că bani n-am. Și număr păi de cad. Ia vino marele colea, să te uiți prin gaură. Dar să nu ridici capul. M-am lipit de el. Mi-a luat capul la subsuoară și fără să lase din mină arma, m-a făcut să privesc prin ferestruică. Se vedea porțiunea dintre două clădiri ale Școlii de război. — Stai nițel așa, că mai vine unul. Cu setea nu te joci. Rămași fără apă într-unul din pavilioane, hitleriștii, înnebuniți de sete, încercau să se apropie de hidrantul de pe platoul Școlii de război. Pînă atunci încercaseră douăzeci și patru. Dar gloanțele ostașului romîn le adusese aminte o veche zicală de-a noastră despre ulcior. — Nici eu n-am mai gustat-o de ieri, apa. Și-mi arde gîtul... De ce nu te-ai dus să bei nene, că azi dimineață curgeai Și păștia „ai mei“ de colo, cui îi lăsam ? Ai ? Pe gura unei gamele răsturnată în iarbă, se plimbă o gînganie. Din gamelă iese alta, încă un pîrîu scurt. Un sfert de sută... Nene... Ce e picilor — Dă-ne nouă gamela, să intrăm în casa asta. Poate găsim apă... Vorbise Nelu, privindu-mă întrebător în ochi : „mergi și tu ?“ — Ia nu mai umblați voi razna prin foc. Lasă că mai rabd eu. Ori vă e și vouă sete ? Avea buzele albe și crăpate. In mijlocul firelor negre și aspre ale bărbii gura aceea spunea mai mult decît orice cuvinte cit de mare era setea ce-l chinuia. — Ne e și nouă sete. — Atunci luați-o binișor pe sub gard. Să nu ridicați capul. Și vă ordon să nu ieșiți din curte. Toate ușile casei erau încuiate. ■ La Elefterie e conducta aia spartă. Mergi Merg... Am luat-o prin curți, ne-am zdrelit genunchii și coatele.Am căzut, ne-am ridicat. Gîlgîitul conductei sparte din piața Elefterie încetase. — Decît deloc, mai bine din Dîmbovița. „ Ne-am rostogolit pe taluz, gata să cădem, în apă Ne-au văzut câțiva oameni care se adăposteau sub planșeul podului — Nu luați ! Au otrăvit-o nemții la podul Cotroceni ! Am fugit sub planșeu. Le-am cerut apă, le-am spus pentru ce ne trebuie. S-au uitat lung la noi. Apoi tăcuți s-au apropiat cuiva și din puținul lor, strop cu strop, gamela s-a umplut. O femeie ne-a întins o felie de pepene. — Mîncați-o voi. Pentru el vă dau asta. Ne-a dat o jumătate de pepene. — S-o luați pe Pasteur că e mai adăpost... Ne-am furișat din nou, ca vulpile, purtînd gamela și vepenete, ca pe lucrurile cele mai de preț din lume . ■ . Iar locul unde rămăsese ostașul nostru, n-am mai,găsit- de-mi-o movilița de cartușe trase. In iarbă stăruia mirosul iute de pulbere Pe cimentul aspru al gardului era scris cu un șomoiog de iarba : „Plec. Am terminat“. Cină ne-am uitat prin ferestruică spre Școala de război am văzut la citeva ferestre cearșafuri albe fluturînd in vîrful unor prăjini. Cu minecile bluzelor suflecate, ostași de-ai noștri împingeau cu paturile armelor sacii pîntecoși din ferestre In clădire pătrundea lumina lui August. . Pe atunci, au trecut 20 de ani. M-am gîndit de nenumărate ori la ostașul acela. Prin el poporul, clasa muncitoare, ne-au ținut atunci în August, prima lecție de dirzenie, nouă, celor doi copii. Și le mulțumim. Căpitan C. GEORGESCU ^SCHIȚEL Desen de IURA CĂLĂRAȘU CEFERISTUL PRICOP Sunt de-acum bătrin. Am ieșit la pensie. Da’ nu-mi pare rău. Pot spune că n-am trecut prin viață fluierind sau cu mâinile în buzunar. Nu mi-e rușine de anii ce-i duc in circă. Da’ mata, mi se pare, vrei să afli mai puține despre mine și mai multe despre Pricop, „flușturatecul", despre flăcăul acela pe care noi, multă vreme, l-am judecat greșit. De ce n-aș spune-o : da, pe Pricop l-am judecat greșit. Nu numai eu, ci și alții. Și în treaba asta a avut și Pricop partea lui de vină. Pe om îl judeci după faptă, nu-i așa ? Iar faptele lui Pricop multă vreme au lăsat de dorit. Precum știi, tovarășe, Valea Trotușului e o regiune frumoasă. Și pe vremea ceia era frumoasă. Moldovenii noștri, de felul lor sunt oameni harnici și deși trudeau din zori și până-n sară, trăiau în sărăcie. Noi, adică eu, feciorul meu, apoi Pricop, și incă vreo doi lucram pe niște locomotive de munte. Urcam cu trenulețul pe la parchete și căram in vale buștenii. Vezi bine, mata, nu eram un ceferist de cursă lungă și nu străbăteam cu „simplonul“ țara-n lung și-n lat. Insă, nici treaba asta, a noastră, nu era de lepădat. Pricop a fost fiul unui prieten de-ai meu, și el d-aici, de pe plaiurile noastre. Lucra omil la parchet, tăietor de lemne. Urca-n munți și putea să treacă o săptămină ori două pină cînd cobora din nou la vale. Cobora întotdeauna murdar, flămind, istovit. Cișliga din greu bucata de piine. Intr-o zi, omul n-a mai coborit. S-a prăvălit peste dinsul, in munți, un copac și l-a zdrobit. Pe băiatul lui l-am luat atunci in grija mea. Mi-am zis c-o să-l învăț meseria de mecanic. Băiatul s-a învoit, n-a dat îndărăt, că-i plăcea munca. Dar era o ființă tăcută, zăvorită pe dinăuntru cu zeci de lacăte. Cui o fi semănat nu știu, că mă-sa și la su fuseseră doi oameni deschiși la suflet. Poate de unde multă vreme a crescut fără mamă !? Da’ el nu era numai închis la suflet, ci și încăpățînat. Uneori se incentra cu mine și nu-mi dădea ascultare. Din pricina asta, i-am și dat vreo două de citeva ori. Ar fi putut să plece de lingă mine, că nu-l țineam cu forța, da’ n-a făcut-o. Munceam citeștrei pe locomotivă și Pricop a învățat repede meseria, c-avea un cap bun. Totuși trăia în felul lui — retras. În nici un chip nu voia să se apropie de noi și părea că nu-l interesează nimic. Prin ’41, cînd hitleriștii s-au ivit și pe-aici, Pricop s-a arătat la fel de nepăsător. Adică, mă înțelegi, mata, flăcăului parcă ii era totuna dacă erau sau nu hitleriștii, citească. Cînd i-am dat un manifest să-l un manifest care ne chema pe noi, ceferiștii, să le venim fasciștilor de hac, dumnealui mi l-a dat îndărăt : „Bădie, mi-a zis, ia-l înapoi“. „Mă, da’ pe tine nu se interesează ?" m-am înfuriat eu. „Ce mă interesează e treaba mea !“ mi-a răspuns el. „Mă, tu ai fi în stare să ne vinzi ?" „Eu ?" a întrebat el și a rîs obraznic. Da’ Pricop nu ne-a vindut. Noi însă l-am judecat greșit. Cum să nu-l judeci, tovarășe, spune și mata ? In loc să se apropie de noi se ținea ci mai departe, de parcă ar fi avut un alt drum, numai al lui. De muncit muncea, nimic de zis. Iar cină nu muncea, umbla teleleu. De aici i s-a tras și porecla : „Flușturatecul“. Pe mine, felul lui de a fi mă scotea din răbdări. Mai cu seamă cînd îl vedeam cum îi saluta pe hitleriști: „Mă, tu te-ai țicnit de-a binelea, îl certam eu, tu nu vezi că ăștia ne batjocoresc țara, iar tu îi saluți pînă la pămint”. N-am putut răbda și l-am lăsat în plata domnului. O vorbă n-am mai schimbat cu dinsul, îmi era rușine că se socotea, laolaltă cu mine, muncitor ceferist. Și uite așa ne-au găsit pe amîndoi evenimentele de la 23 August ’44, certați. Nemții începuseră să se retragă. Vroiau să treacă Carpații și prin părțile noastre. Atunci hotărirăm să băgăm cele două locomotive pe o linie moartă, la Ardeluța, iar noi, ca să nu ne forțeze să-i cărămii ne-am ascuns in codru. Și înainte de a pleca, eu, om bătrin, trecind peste toate, m-am dus la Pricop și l-am îndemnat : „Hai, vino cu noi !“ „N-am de ce“ mi-a răspuns el. N-a venit. A rămas acasă. Și evenimentele, în parte,s-au petrecut așa cum prevăzuserăm noi. Hitleriștii ne-au căutat pe la casele noastre ca să ne ia și să ne suie pe locomotivă, să se retragă mai repede, că pe urmele lor veneau ai noștri și sovieticii. Bineînțeles că nu ne-au găsit. In schimb, l-au găsit pe Pricop. „Flușturatecul n-a așteptat ca nemții să-l poftească de două ori. Oamenii l-au văzut ducîndu-se la Ardeluța, la haltă, fluierind de puică s-ar fi dus la cine știe ce praznic. Unii l-au blestemat, alții l-au amenințat ca-l omoară. Lui Pricop nici că-i păsa de vorbele lor. Cînd a ajuns la haltă, a urcat pe locomotivă. I s-a dat un neamț să-l ajute, să-i fie fochist. I s-a mai dat un neamț, să-l păzească. Tot fluierind, el le-a făcut pe toate. A manevrat, a remorcat vagoanele. După aia, nemții și-au încărcat trupa, iar un ofițer i-a dat ordin să pornească trenul. Pricop cunoștea bine linia. A copilărit doar pe meleagurile astea. Cunoștea fiecare piatră, fiecare curbă a drumului. Doar eu l-am învățat meseria. A pornit cu 10— 15 kilometri pe oră, așa cum se cuvenea. Insă nu departe de aici, la kilometrul 4 , o curbă, Ungă ea se cască o vale adincă. Aici, dacă nu reduci viteza, te duci de-a dura. Pricop n-a redus-o. Ba, dimpotrivă. Și ceea ce a vrut el, s-a și întîmplat : trenul la curbă a sărit de pe linie, a deraiat, și s-a prăvălit în vale, ca o jucărie Vagoanele din urmă au tras în vale și locomotiva. A fost prăpădiare pe capul hitleriștilor. Nu știu dacă Pricop a încercat să scape cu viață. Noi, insă, l-am găsit mort, cu cei doi nemți. Unda el, morți și ei. Uite așa și-a dat viața Pricop pentru cauza noastră proletară. H. ZINCA Desen de IURA CALARAȘl