Apărarea Patriei, ianuarie-iunie 1967 (Anul 23, nr. 1-26)

1967-01-18 / nr. 3

Apărarea patriei M Rea- 11 nu departe de „Piața Unirii“ s­i din Iași se ridică o clădire ’ ’ cu un cat, foarte des vizi­tată in aceste zile de elevi, stu­denți, militari, muncitori, oameni de toate profesiile și vîrstele. Este ultima casă domnească a lui Ale­xandru Ioan Cuza din acest oraș. Ea adăpostește azi Muzeul Uni­rii Să cercetăm, pornind de la fosta reședință domnească din Iași, citeva din emoționantele mărturii despre Unirea Principa­telor Române, păstrate in colec­țiile muzeelor și ale biblioteci­lor din țară, care reconstituie cu iidetitate eforturile depuse de po­porul român pentru infăptuirea unității și cucerirea libertății sale nationale. Cele 14 săli ale Muzeului Uni­rii din Iași cuprind un mare nu­măr de documente originale, scri­sori, obiecte de epocă, gravuri și stampe, lucrări de artă, me­dalii care pun in lumină adevărul istoric privind revoluția de la 1848 și îndeosebi Unirea, precum și poziția marilor puteri euro­pene și a diferitelor categorii so­ciale din Țările Române, fată de aceste momente de răscruce din istoria poporului nostru. In fata vizitatorului, ca intr-un film, se perindă chipurile unio­­niștilor , ale deputaților pontași in Divanul ad-hoc, intre care desigur binecunoscutul Moș Ion Roată, figurile marilor bărbați ai epocii — Nicolae Bălcescu, Ale­xandru Ioan Cuza, Mihail Kogăl­­niceanu, Vasile Alecsandri, Anas­­tase Panu, Costache Negri, C. A. Rosetti, frații Golești, Gh. Ma­­gheru și ale altora. Citim cu venerație titluri de ziare și publicații care în coloa­nele lor evocă tulburător atmo­sfera acelor vremi, romantismul lor generos, temperatura morală și intelectuală la care vibrau oamenii care le reprezentau . „Steaua Dunării", avind ca re­dactor responsabil pe M. Kogăl­­niceanu, „România literară", con­dusă de Vasile Alecsandri, „Ro­mânul", avind în frunte pe C. A. Rosetti, „Dîmbovița“ lui Dimitrie Bolintineanu și altele. ...Un document original îngăl­benit de vreme: raportul admi­nistrației Ținutului Roman către Ministerul de interne prin care se arată că prin sate s-au ras­­pindit buletine ale Divanului ad­eveniment, partida națională din Țara Românească a reușit să im­pună, sub presiunea zecilor de mii de oameni din popor, care inconjuraseră sediul Adunării din Dealul Mitropoliei, alegerea ca domn al tării lor a lui Al. I. Cuza. In seara zilei de 24 ianua­rie, la închiderea ediției, ziarul „Steaua Dunării" sub titlul „Vi­vat România unită și suverană !“ scrie un articol in care citim „Mai multe depeșe telegrafice sosite de la București, felicită pe înălțimea sa Alexandru Ioan anunțindu-l că și in adunarea electivă a Valahiei, astăzi cu una­­nimitarea voturilor înălțimea sa a fost ales Domn stăpinitor și al Valahiei". Se poate admira aici și o minu­nată Stemă a Principatelor Uni­te, lucrată în porțelan, avind de­viza unioniștilor: „Toți pentru unu". Sunt expuse, de asemenea, do­cumente numismatice, printre care matrițele și medalia in bronz cu prilejul intilnirii oștilor moldo­­române la Socola în 1859. O schemă ilustrează organizarea ar­matei Principatelor Unite in a­­celași an. Numeroase exponate reflectă, de altfel, problema ar­matei în timpul Unirii. In cartea de onoare a muzeu­­lui, citim cuvintele scrise de con­ducătorii de partid și de stat, in frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, care au cercetat să­lile acestui locaș cu prilejul vi­zitei făcute in regiunea Iași, in mai 1966: „Am vizitat cu mult interes Muzeul Unirii care infăti­­șea­ză in imagini emoționante lupta Înaintașilor noștri, înflăcă­rați patrioți pentru Unire, pen­tru libertate și independenta tării. Gindurile, idealurile și năzuințele lor au devenit astăzi înfăptuire trainică și deplină in Republica Socialistă România. Felicităm pe organizatorii acestui interesant și de seamă muzeu". Numeroase alte locașe de cul­tură, muzee, biblioteci, colecții păstrează documente, mărturii di­ferite despre Unire. Printre aces­tea, amintim în primul rînd „Mu­­z­eul Unirii" din Focșani. Chiar clădirea in care se află institu­ția are un istoric vrednic de luat in seamă, in legătură directă cu Unirea. Aici a funcționat Com­i­­siunea Centrală a Principatelor Unite, Moldova și Țara Roma­ ACTUL ENERGIC AL ÎNTRECU NAȚIUNI ROMANE MĂRTURII EMOȚIONANTE hoc și propunerile locuitorilor pontași (clăcași). Ministerul or­donă ca aceste hirtii să fie con­­oscate, iar locuitorii care le difu­zează să fie cu asprime pedep­siți (9 ianuarie 1858). Iată și un Buletin al ședințelor Adunării ad­­hoc a Moldovei, nr. 3, care a fost confiscat de prin sate. El cu­prinde procesul verbal nr. 7 din 7 octombrie 1857 privind „dorin­țele tării“, printre care și „Uni­rea principatelor intr-un singur stat sub numele de România" (14 oct. 1858). Intr-o altă scrisoare originală deslușim raportul admi­nistrației ținutului Putna către Ministerul de interne in care se arată că fostul deputat al ponta­­șilor Ion Roată din satul Cim­­purile „ar fi în corespondență cu unii din locuitorii a deosebitelor sate". Aceste documente și multe altele, ca „Dorințele românilor expri­mate în ședința Divanului ad-hoc din 3 octombrie 1857“, evidenția­ză că purtătoarele cele mai hotă­­rite ale ideii Unirii au fost ma­sele populare, care vedeau in făurirea statului national unitar calea spre eliberarea socială și politică. Intr-o altă vitrină este expusi­ o cărticică cuprinzind textul Con­venției de la Paris din 1858 in legătură cu organizarea definitivă a Țărilor Române. Filmul Unirii se derulează i­n fata ochilor noștri cu ajutorul di­feritelor exponate, ordonanțe ale Căimăcămiei Principatului Moldo­vei, Departamentul din lăuntru. In legătură cu zilele fixate pentru alegeri, pe categorii și criteriile după care s-au întocmit listele electorale (23 noiembrie 1858), cererile colonelului Alexandru I. Cuza, ale lui Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri de a fi în­scriși în listele electorale­, un act in care A. Rosetti și N. Catargi, alegători din districtul Fălcici, contestă dreptul de alegător al prințului Grigore Sturdza, deoa­rece era supus otoman (10 de­cembrie 1858). Lupta continuă . Prin acțiunea perseverentă a partidei națio­nale, este ales ca domn al Mol­dovei, în ianuarie 1859, colonelul Al. I. Cuza, luptător pașoptist, cunoscut pentru activitatea sa progresistă și prounionistă. In țara noastră, pe o măsură, cele două urne ale societății de me­dici și naturaliști din Iași care au servit la exprimarea voturilor privind alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei in ședința secretă din 3 ianuarie Pe un perete, proclamația lui Alexandru I. Cuza cu prilejul a­­legerii sale (5.1.1859). Sunt expuse de asemenea scrisorile lui Vasile Alecsandri, ministrul afacerilor externe al Moldovei, către marile puteri in care anunță alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor al Moldovei. Scurt timp după acest impas tară­nească. La intrare­­a hol,­te in­­i impună statuia domnitorului Ale­xandru Ioan Cuza. Printre expo­nate se află obiecte care au a­­parținut domnitorului și soției sale — Elena Cuza, lui Mihail Ko­­gălniceanu, stema orașului Foc­șani după Unire, urnele cu bilete care s-au folosit pentru desem­narea candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei in sala „Elefant“ din Iași, ș.a. Numeroase fotocopii intălișează aspecte privind reformele infăp­­tuite în timpul domniei lui Al. I. Cuza O sală întreagă este închinată evenimentelor Unirii și la Mu­zeul orașului București. Deose­bit de interesante sunt articolele din paginile gazetelor care înfă­­­ișează presiunea uriașă exerci­tată de locuitorii Bucureștiului și țăranii din împrejurimi, veniți în miile pe Dealul Mitropoliei, asu­pra Adunării elective. La această ridicare de mase au participat activ și gazetari ca N. Orășanu, I. G. Valentineanu, Constantin și Mitică Racoviță, Ion Bălășescu ș.a. Ei merg in oraș, îndeamnă pe locuitori să vină pe Dealul Mi­tropoliei, să vegheze la alegerea domnului. Muzeul orașului Bucu­rești este deosebit de bogat în obiecte valoroase care au aparți­nut domnitorului Cuza. Nume­roase documente numismatice vorbesc despre ctitoriile din timpul domnitorului: Manufactura de arme, Academia română, Azi­lul pentru copii găsiți etc. Muzeul militar central din Ca­pitală dispune de una dintre cele mai bogate colecții de obiecte și documente referitoare la istoricul act al Unirii Țărilor Române, din­tre care cele mai multe originare. Aici, poți vedea un drapel dom­nesc din 1859, care se confundă cu drapelul de stat, avind reu­nite cele două steme, zimbrul și vulturul, și o inscripție : „Repre­zentanții României v-au încredin­țat stindardul", un alt drapel domnesc din 1863, cu inscripția „Unirea principatelor, fericirea ro­mânilor“ — Alexandru Ioan I“, drapelul militar al Regimentului 6 linie, inmînat de Cuza la septembrie 1863 pe platoul Co­­­troceni cu inscripția „Honor et patria". Sunt expuse obiecte care au aparținut domnitorului, ordini și medalii militare, documente privind organizarea armatei vre­mii, regulamente, litografii din viața armatei etc. Vestigiile Unirii, semne de preț ale unei epoci glorioase, sunt cercetate cu emoție și venerație de generațiile de azi care, sub conducerea Partidului Comunist Român, cinstesc marile tradiții ale poporului nostru, ridicind Româ­nia pe înaltele trepte ale progre­sului și civilizației socialiste. Locotenent-colonel E. BOC Nr. 3 (5840) t»ag. 3 Una dintre măsurile care au pre­cedat recunoașterea Unirii depline a fost unificarea celor două armate. Opera de unificare a armatei, ini­țiată de Al. I. Cuza, a început încă de la 27 martie 1859 cînd — așa cum reiese din schimbul de scrisori dintre generalul muntean Barbu Vlădoianu și generalul moldovean Milicescu — un regiment din București s-a depla­sat la Iași, concomitent cu venirea în Capitala Țării Românești a unui regiment din oastea Moldovei. Tot atunci s-a instituit o comisie mixtă care a stabilit planul de in­troducere a uniformei și echipamentu­lui unic. Din ordinul domnitorului Al. I. Cuza s-a amenajat tabăra de la Florești, concentrare de forțe co­mune determinată nu numai de con­tracararea vreunei încercări de imix­tiune din afară dar și pentru a reali­za coeziunea morală a militarilor munteni cu cei moldoveni. Doctoru­lui Carol Davila i se încredințează conducerea serviciului sanitar militar, fiind numit la 3 decembrie 1860 „inspector general al serviciului sani­tar al întregii armate“. Flota de pe tot cuprinsul Dunării se constituie într-un singur corp. Apoi alte inițiative și măsuri suc­cesive vin să definitiveze în practică fizionomia armatei naționale unitare. Dintre ele amintim crearea Statului major general, unic, căruia i se sub­ordonau ministerele de război de la Iași și București , instituirea unei sin­gure conduceri asupra intendenței și administrației; adoptarea unor regu­lamente unice; instrucția desfășurată după aceleași principii; contopirea șco­lilor militare într-una singură; numi­rea unui singur ministru de război în persoana generalului Ion Emanoil Florescu; încheierea procesului de unificare a armatei muntene cu cea moldo­­veană nu rezolva, totuși, decît parțial problemele majore pe care le ridica făurirea unei armate naționale. Pen­tru a răspunde imperativului vremii — consolidarea Unirii — armata era nece­sar să fie temeinic instruită și dotată corespunzător. Astfel, cu sprijinul mai ales a doi dintre miniștrii săi de război, generalul Ion Em. Florescu și generalul Savel Manu, domnitorul Al. I. Cuza a pășit la o activitate siste­matică de ridicare a capacității com­bative a armatei, prin înființarea de noi categorii de arme și unități, prin reorganizarea și reprofilarea unora dintre acestea, prin sporirea efective­lor, prin înzestrarea trupelor cu ar­mament perfecționat, prin crearea și dezvoltarea unor întreprinderi destina­te exclusiv nevoilor oștirii, prin mo­dernizarea și intensificarea instrucției, prin întărirea disciplinei, prin așeza­rea educației militarilor pe temeiuri noi. Printre unitățile create în epoca Unirii se numără corpul de geniu. Intîia formație a acestei noi arme a luat naștere pentru prima oară în Moldova la 31 mai 1859. La scurtă vreme se înființa un batalion similar în Muntenia. Prin contopirea lor în 1860 s-a constituit Regimentul 1 de geniu. In structura armatei au apărut apoi și alte formațiuni, cum sînt : corpul de intendență (1861), compa­nia sanitară (1861), corpul ofițerilor de administrație (1862), trenul echipa­jelor (1863), unitățile de dorobanți și grăniceri în Moldova (1864), cunos­cute anterior doar printre trupele ne­regulate din Țara Românească. Este de subliniat că în răstimpul 1859—1866 toate principalele arme din oastea română cunosc o creștere sim­țitoare în efective și materiale. Chiar din 1860 infanteria — arma de bază — și-a mărit efectivele cu încă două regimente de linie și un batalion de vînători, primul din istoria armatei române. Pe lîngă fiecare regiment de linie a fost atașat, începînd din anul 1865, cîte un serviciu de salonieri. Cavaleria, la rîndul ei, a sporit cu două escadroane. Cele două baterii de artilerie existente în oastea fie­cărui principat sînt constituite în 1861, într-un singur corp, sub nu­mele de Regimentul 1 artilerie. în 1864 în compunerea acestui regiment intră alte două baterii pedestre. Sporirea efectivelor a fost înlesnită și de modificarea vechiului sistem de re­crutare. Conform decretului din 1860, toți cetățenii, fără deosebire, erau obligați să satisfacă serviciul militar. Intrarea în oștire este facilitată și mai mult prin adoptarea regulamentu­lui din 1865 referitor la înscrierea de bună voie în serviciul armatei, precum și a regulamentului din ianuarie 1866 cu privire la „instruirea gloatelor“, aplicarea într-un fel a ideilor ce ani­maseră pe unii fruntași ai revoluției de la 1848 din Țara Românească. O grijă deosebită a manifestat Al. I. Cuza și sfetnicii săi cei mai apropiați pentru dotarea trupelor cu armament corespunzător și în cantități suficiente efectivelor aflate sub arme. Edifica­tor în acest sens este bugetul pe anul 1864 care afectează Ministerului de război 9,7 milioane, din care 800 mii lei pentru ridicarea unei „ fonderi“ de tunuri, 7,98 milioane pentru pro­curarea a 48 tunuri, 40 mii puști și muniție de război respectivă, 670 mii pentru confecționarea unor accesorii de uniforme și 261 mii lei pentru cumpărarea de materiale necesare flo­tilei. Merită a fi relevat aportul pe care l-au adus masele populare la do­tarea oștirii cu armament. în 1864, de pildă, s-a inițiat o mișcare gene­rală de înzestrare a armatei cu tunuri, pe baza lansării unei subscripții pu­blice. Fiecare județ trebuia să adune o sumă de 1000 galbeni sau 32 mii lei, contravaloarea unui tun. în în­treaga țară s-a strîns în total peste 1,2 milioane. în vederea îmbunătățirii navigației și a întăririi flotei fluviale militare, la 3 iulie 1865, Alexandru I. Cuza autoriza pe ministrul de război să contracteze cu industriașul Grieg din Londra construirea unui vapor, iar cu fabricantul Mayer din Linz a pa­tru șlepuri, toate pentru armată. Consecvent principiului exprimat și de ministrul său de război la 1864, general Savel Manu, potrivit căruia „cea dintîi condițiune ca o armată să fie posibilă, este ca statul să-și creeze toate mijloacele de întreținere a ei“, inclusiv „manufacturi de arme și fonderii de tot felul de mașini de război“, Alexandru Ioan Cuza s-a ocupat de înființarea și dezvoltarea întreprinderilor industriale menite să deservească nevoile armatei. Astfel, în 1862 începe construcția atelierelor pirotehniei din București, din care la sfîrșitul aceluiași an ies primele proiectile. La 8 iulie 1863 se pune, tot la București, piatra funda­mentală a Manufacturii de arme din România , devenită ulterior Arsena­lul armatei, în vederea dezvoltării artileriei, ministrul de război fusese autorizat să facă propuneri pentru ridicarea unei „fonderii“ care să fabrice tu­nuri. In 1864, cînd au fost alocate și fonduri în buget, s-a hotărît ca întreprinderea preconizată să se ri­dice la Tîrgoviște, iar depozitarea armelor produse să se facă la Mînăs­­tirea Dealului. Pe lîngă lărgirea efectivelor sau înarmarea trupelor cu tehnică mo­dernă, în centrul preocupărilor con­ducerii armatei a stat și „râspîndi­­rea instrucției în oaste ca cel mai puternic mijloc spre a regenera oas­tea patriei noastre“. Și în această pri­vință sînt de menționat unele înfăp­tuiri sau înnoiri care se remarcă. Mai întîi instituirea în unități a școlilor de gradul I, socotite „ca in­stitute din cele mai necesarii, fiind chemate a ridica pe soldat la înăl­țimea poliției sale“, școli a căror activitate a fost reglementată la mij­locul anului 1861. Ele au avut un rol precumpănitor în pregătirea mi­litară a soldaților și în educarea lor. Apoi generalizarea și permanen­tizarea manevrelor, ca una din com­ponentele de seamă ale planului de instrucție. O formă cu totul inedită avea să o constituie introducerea in­struirii în tabere, organizate fie pe întreaga armată, fie pe anumite cor­puri și unde pe o perioadă mai în­tinsă sau mai scurtă se executa un program special de pregătire. Gene­ralul Ion Em. Florescu aprecia con­centrarea trupelor în tabere „ca fi­ind singurul mediu de a putea desă­­vîrși mai bine instrucția unei ar­mate“. Se introduc, de asemenea, noi regu­lamente. în 1860 se elaborează Regu­lamentul comenduirii de garnizoană, în 1861 Regulamentul pentru exer­ciții și manevre, în 1862 Regulamen­tul asupra serviciului armatelor în campanie, în 1863 Regulamentul pen­tru comandamentele militare și Re­gulamentul serviciului transporturilor și a convoiurilor, în 1865 Regula­mentul asupra serviciului și instruc­ției dorobanților în serviciul activ al statului ș.a. Pentru asigurarea pregătirii cadre­lor s-au înființat noi școli sau au fost lărgite cele ce existau dinainte, mă­­rindu-se și efectivul acestora, creîn­­du-se un sistem de burse și semi­­burse. Din 1863 se organizează Școala copiilor de trupă, în care erau pregătiți viitorii sergenți și furieri, „un element din cele mai puternice într-o armată“. După un an se uni­fică cu Școala normală de scrimă, gimnastică și tragere la țintă de la Iași, luînd numele acesteia din urmă. Este trecută sub auspiciile ministrului de război Școala de arte și meserii din București. Aceasta trebuia să pre­gătească specialiștii ceruți de între­prinderile militare, care să înlocuiască angajații străini. De politica pe care a dus-o Al. I. Cuza în armată este legată și apa­riția presei militare. Primul ziar păs­trat apărea la 6 februarie 1860 sub titulatura de „Monitorul oastei“ și avea caracterul subliniat al unei pu­blicații de informare cu toate acele știri care priveau armata. In anul 1864 vedea lumina tiparului revista „România militară“, publicație teore­tică ce-și propunea: „A aduna și cerceta instituțiile vechi militare ale patriei, instituții ce au făcut atîtea veacuri gloria României și ne-au asi­gurat existența. A trata în lipsă de orice uvraje militare, tot ce se ra­porta la instrucția oastei, baza cea mai solidă a unei armate. A între­ține pe oșteanul Român cu cunoștința evenimentelor militare ce se petrec în lume“. începînd din 1865 se publică și primul număr al „Almanahului mi­litar“. Atît ziarele cît și revistele mili­tare au însemnat nu numai tribune de dezbatere a celor mai actuale pro­bleme de ordin tactic sau strategic ce se ridicau atunci în fața științei și artei militare, dar și un mijloc din cele mai eficiente de educare a osta­șilor în spiritul dragostei față de pămîntul strămoșesc și virtuțile mili­tare roasele străbune. Mărturie stau nume­articole ce tratează diverse aspecte ale luptei de eliberare națio­nală a poporului român. Sub Cuza s-au întreprins și alte acțiuni de aceeași natură. S-a ordo­nat ca toate corpurile să-și întoc­mească istoricul. S-a instituit un concurs pentru alcătuirea a două lu­crări, din care una să fie o istorie militară a țării, iar cealaltă o cule­gere cu „faptele cele mai însemnate de bravură, de generozitate, umani­tate, patriotism, desinteresare și eroism“, deoarece este „nemerit de a se pune în mîna soldatului cărți de citit care, aducîndu-i anumite glo­rioase suvenire și nobile exemple, sâ fie în același timp în raport cu gus­turile și poziția sa“. Bilanțul remarcabilelor înfăptuiri de pe tărîm militar cuprinse în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, alăturat realizărilor din celelalte sec­toare ale vieții de stat, întregește imaginea marii opere de așezare a României pe baze moderne, întreprin­să în perioada 1859—1866. E. POPESCU E. CAZANIȘTEANU muzeografi principali la Muzeul militar central ORGANIZAREA SI ÎNTĂRIREA .> ADAAATCI Al ATI AM AI C SUB DOMNIA LUI AL I. CUZA Ssipals bto&atm Sals taxiUă **& A&ECS&MBHÏI JIOAK !«■ Manevra generală din 23 august 1959 la Băicoi, litografie Măreț eveniment istoric Iriviare din pag­­i­a relațiilor clăcășești. Astfel, lu cu­noscuta jalbă a clăcașilor moldoveni — al cărei prim semnatar este Ion Roată — după ce se menționează suferințele indurate de țărani, se precizează că dorința lor cea mai mare „este căderea boierescului... Vroim să scăpăm, vroim să ne răs­­cumpărăm din robia în care suntem­... să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai țării și să avem și noi o țară". Reprezentanții boierimii s-au pronunțat împotriva satisfacerii re­vendicărilor expuse de deputații să­teni din cele două Principate, iar Turcia a dizolvat divanurile. Deși reprezentanții tuturor clase­lor sociale, întruniți în divanuri, se pronunțaseră cu fermitate pentru unirea Moldovei cu Țara Româneas­că, puterile europene întrunite în vara anului 1858 într-o conferință la Paris s-au pronunțat numai pentru o unire parțială a Principatelor, fie­care urmînd să-și aleagă cite un domnitor, o adunare și un guvern separat. O convenție specială sta­bilea viitoarea organizare a „Prin­cipatelor Unite" cit și drepturile elec­torale de la care țărănimea era ex­clusă. In aceste condiții, pentru poporul român a devenit clar că numai prin acțiuni hotărîte interne și nu prin bunăvoința guvernelor străine își va putea făuri statul său național. în ciuda tuturor opreliștilor, mișcarea unionistă s-a extins crescînd în am­ploare. în Moldova, deputații „par­tidei naționale", folosind presiunea maselor de alegători și contradicțiile din rîndul moșierimii conservatoare, au putut asigura, la 5 ianuarie 1859, alegerea ca domn a colonelului Ale­xandru Ioan Cuza, revoluționar pa­șoptist și luptător înflăcărat pentru cauza Unirii. Alegerea lui Cuza a fost sărbătorită cu entuziasm nu nu­mai în Moldova, ci și în Muntenia în Adunarea Țării Românești, da­torită ingerințelor electorale ale cai­macamilor, pătrunsese o majoritate conservatoare, partizană a fostulu domnitor Gh. Bibescu, pe care vroia să-l realeagă. Minoritatea progre­sista, formată din deputații partide nationale (unioniști), sprijinindu-se pe forța maselor populare orășeneșt și sătești, dejoacă planurile separa­tiștilor imprimind alt curs desfășu­rării evenimentelor. Căimăcămia ordonase măsuri dras­tice împotriva oricărei de populație in preajma aglomerări Adunării, dar în pofida acestor măsuri, la 22 ianuarie 1859, cînd s au întrunit de­putații, circa 30 000 de oameni — meseriași, lucrători, comercianți și țărani din satele din jurul Capitalei — au urcat pe Dealul Mitropoliei. Ziaristul N. T. Orășanu, martor ocu­lar, relatează că „poporul nu mai reprezenta o adunătură de oameni, ci o mare vie ale cărei valuri abia se puteau mișca și care amenința să năvălească pe uși și pe ferestre în Cameră ca să-și susțină dreptu­rile și principiul său". Dezbaterile din Adunare erau influențate de presiunea mulțimii de afară. Con­sulii străini relatează că voința po­porului era de neclintit. La 24 ianuarie 1859, într-o șe­dință secretă a Adunării elective, deputații unioniști au propus ca domn pe Al. I. Cuza. Deputații con­servatori au protestat inițial, pre­texted că prin îndoita alegere a lui Cuza s-ar încălca convenția de la Paris, dar în cele din urmă au fost nevoiți să cedeze voinței de nestă­vilit a maselor populare. La vestea alegerii lui Cuza, strigătele de bucu­rie ale mulțimii au străbătut văzdu­hul, în acele clipe de entuziasm na­țional — scrie un participant — „tot Bucureștiul era în picioare de la Fi­­laret la Dealul Mitropoliei pînă la Băneasa". Și din piepturile tuturor răsunau strigătele : „Trăiască Unirea ! Trăiască Vodă Cuza ! Trăiască Româ­nia una și nedespărțită !a înfăptuirea actului de la 24 ianua­rie a avut un puternic ecou și în rîndurile populației din Transilva­nia. Țărănimea, burghezia și intelec­tualitatea română au salutat cu bucu­rie realizarea Unirii Principatelor. După 24 ianuarie, forța de atracție a tînărului stat național român asu­pra ardelenilor a sporit mereu. Prin alegerea aceluiași domn în cele două Principate, poporul român a pus țările europene adverse în fața unui fapt împlinit pe care au trebuit să-l recunoască: în geografia politică a Europei a apărut numele unui nou stat național — numele patriei noastre — România. Actul măreț din 24 ianuarie 1859 a des­chis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a poporului român, fiind ur­mat de adinci prefaceri pe plan eco­nomic, social, politic și cultural. în perioada domniei lui Cuza au fost înfăptuite o serie de reforme struc­turale care au modernizat statul și au contribuit la progresul României pe toate tărîmurile. Unirea din 1859, întărind forța economică, politică și militară a statului român, a consti­tuit o premisă și pentru cucerirea independenței naționale în anul 1877, în cadrul statului național român au crescut forțele de producție, s-a dezvoltat proletariatul, care a pre­luat și ridicat pe o treaptă supe­rioară cele mai nobile tradiții ale luptei pentru unitatea națională și pentru progres social politic. (Biblioteca Academiei—cabinetul stampe)

Next