Argeş, 1969 (Anul 4, nr. 1-12)
1969-08-01 / nr. 8
15---------------------------------------------- CRONICA LITERA ltimii douăzeci şi cinci de ani constituie pe planul vieţii literare o epocă distinctă, plină de frămîntări creatoare, căutări, experienţe şi realizări intrate — unele — în mod definitiv în istoria culturii româneşti. N-au lipsit în această epocă în care s-au petrecut schimbări economice, sociale şi politice, atît de profunde, crizele de dezvoltare a fenomenului literar, eşecurile, erorile de tot felul în interpretarea operelor reprezentative mai vechi sau mai noi, simplificările, suprasolicitările unor pseudovalori şi ignorarea păgubitoare a altora - reale, pe scurt, impunerea noilor creaţii nu s-a produs totdeauna în condiţiile unei perfecte înţelegeri a specificului şi rostului creaţiei a atributelor ei proprii. Dar dincolo de agitaţiile de moment, de crizele de creştere, am zice — fireşti, ale unui fenomen social şi artistic atît de complex cum este literatura, ne întîmpină pe tot parcursul epocii, opere excepţionale, capabile să înfrunte timpul, să reprezinte timpurile pe care le trăim şi sensibilitatea noastră, în aspecte fundamentale. Literatura creată după 23 August 1944 continuă în chip organic spiritul celor mai de seamă creaţii ale culturii române din toate timpurile, reflectînd totodată cu mijloace proprii, amplele prefaceri petrecute în ţara noastră ca urmare a politicii consecvente a Partidului Comunist Român de construire a societăţii noi, socialiste. Scriitori de mare prestigiu care prin întreaga lor activitate anterioară demonstraseră o categorică atitudine democratică, rezistînd sistematic la toate încercările de subordonare a culturii unor comandamente impuse şi unor idealuri străine de însăşi vocaţia ei, răspund cu entuziasm şi convingere apelurilor adresate de către partid, de a milita cu mijloacele pe care arta lor le oferă, pentru edificarea noii orînduiri. Anii dictaturii fasciste fuseseră resimţiţi de către toţi intelectualii legaţi de popor ca o perioadă de crîncenă oprimare spirituală, de teroare şi primitivism brutal sîngeros. In aceste condiţii glasul învăţaţilor şi artiştilor, invocînd principiile justiţiei sociale şi umanitarismului, ale păcii între popoare, s-a ridicat cu demnitate contra acelora care prin politica lor criminală încercau să arunce omenirea în „zodia mamutului“. „Cu toată porunca, tot mai răspîndită, scria N. Iorga la 15 octombrie 1939 în articolul Glasuri deasupra furtunii, din Neamul românesc (nr. 229, p. 1) a încetării oricărei cugetări individuale pentru ca asupra societăţilor omeneşti celor mai evoluate să se întindă grosolănia uniformă a minţii comandate, totuşi, în marea încercare de care se zguduie astăzi lumea, anume glasuri de conştiinţă superioară biruie zgomotul infernal al tunurilor şi mitralierelor“. Dictatura fascistă a interzis apariţia unor ziare şi reviste, a instituit o cenzură crîncenă, a trecut la lichidarea fizică a adversarilor ei. Asasinarea lui Nicolae Iorga la 27 noiembrie 1940 şi a atîtor alte personalităţi ştiinţifice şi politice ale timpului demonstrează din plin în ce mod înţelegea să respecte personalitatea omului de cultură regimul legionar şi militar. Calitatea intelectuală a revistelor şi ziarelor care sunt admise să apară e dintre cele mai mai derizorii. Autori servili, lipsiţi de personalitate artistică ridică imnuri de slavă războiului, invadatorilor germani şi „mareşalului“. Personalităţile reprezentative ale vieţii artistice şi ştiinţifice româneşti sunt împiedicate să se manifeste. Mihail Sadoveanu este ameninţat. Lui E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, T. Vianu, Şerban Cioculescu, VI. Streinu, Pompiliu Constantinescu li se interzice colaborarea la anumite publicaţii. Tudor Arghezi e suspectat şi urmărit. După publicarea celebrului pamflet Baroane, aruncat cu dispreţ în ochii lui von Killinger, ambasadorul Reichului hitlerist la Bucureşti, e închis în lagărul de la Tîrgu Jiu. O rezistenţă sistematică a intelectualilor democraţi s-a organizat încă de la început contra regimului militaro-fascist. Scriitorii legaţi de Viaţa românească continuă să se manifeste în orice împrejurare, în conformitate cu idealurile de democraţie pe care le-au servit pe parcursul întregii lor cariere. Alţi autori iau contact cu mişcarea de Rezistenţă în care se încadrează eficient. Alţii colaboarează la redactarea publicaţiei România liberă apărută şi difuzată sub directa îndrumare a Partidului Comunist. Strălucitele tradiţii ale literaturii române sunt continuate prin apariţia unor lucrări date la iveală în condiţii nespus de grele de autori ca G. Călinescu, L. Blaga, G. Galaction, H. P. Bengescu, I. Pillat, Al. Philippide, Mihai Beniuc, Magda Isanos, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi mulţi alţii. Războiul, dictatura şi invazia străină în ţară n-au putut opri din mersul ei o literatură crescută din sufletul poporului, menită să-i servească idealurile în momentele de grea încercare şi de cumpănă. Din rezistenţa faţă de fascism, din consecvenţa cu care cei mai de seamă scriitori slujiseră marile idealuri ale poporului şi din dorinţa fierbinte de a vedea ţara păşind energic într-o nouă şi strălucită epocă a dezvoltării ei istorice izvorăşte atitudinea de adeziune promptă şi totală a scriitorilor la chemările Partidului Comunist Român. Imediat după Eliberare apar o serie de publicaţii în jurul cărora forţele scriitoriceşti se regrupează. In noiembrie 1944 îşi reia apariţia Viaţa românească, interzisă în timpul dictaturii, Universul literar, Revista cercului literar de la Sibiu Vrerea din Timişoara, Provincia din Turnu-Severin. Prietenii artei din Cărei întregesc peisajul acelui sector publicistic care continuă în linii mari atitudinea unor reviste dinainte de război. Apar în paralel mai multe publicaţii înfiinţate cu ajutorul Partidului Comunist Român şi îndrumate de el : Tribuna poporului, Victoria, Lumea, Orizont, Revista literară. In martie 1946 apare Contemporanul iar după proclamarea Republicii, la 30 Decembrie 1947 şi reorganizarea vieţii scriitoriceşti mai multe reviste de breaslă . Viaţa românească devine publicaţia lunară centrală a Uniunii scriitorilor ; la Cluj sunt date la iveală Almanahul literar (1949) devenit din 1953 Steaua şi Tribuna (1957) ; la Timişoara Scrisul bănăţean (1950) cu numele schimbat din 1964 în Orizont ; la Iaşi laşul nou (1950) devenită ulterior laşul literar ; la Bucureşti Tînărul scriitor (1951) , Gazeta literară (1954—1968), Teatrul (1956), Luceafărul (1958), România literară (1968). In 1964 reapare la Craiova o nouă serie a revistei Ramuri iar la Bacău e editată — Ateneu. In 1955 apare la Oradea o serie nouă a prestigioasei Familia, iar la Iaşi săptămînalul Cronica, Argeş, Astra şi Tomis reviste cu profil politic, social şi cultural în cadrul cărora literatura are o însemnată pondere apar în 1966. Cîteva periodice pentru minorităţile naţionale — Utunk şi Korunk (în limba maghiară), Neue Literatur (în limba germană) şi Novi Jivot (în limba sîrbă) — întregesc peisajul excepţional de bogat al publicisticii literare româneşti în cei 25 de ani care au trecut de la Eliberare. Atitudinea comuniştilor faţă de actul literar în general şi faţă de scriitorii contemporani în mod deosebit a fost arătată clar, încă o dată, într-un articol devenit celebru intitulat Problemele intelectualităţii româneşti semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi publicat la 22 noiembrie 1946 în Contemporanul. „Democraţia şi concepţia care o călăuzeşte, demonstra primul secretar al Partidului, înseamnă tocmai salvarea de la naufragiu a celor mai autentice valori etice, culturale şi politice, înseamnă o revalorizare a tuturor valorilor reale ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mîine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiei culturale a umanităţii...“ ...„Este firesc ca mişcarea muncitoarească să dea atenţie excepţională ştiinţei şi intelectualilor creatori de cultură...“. Şi în încheiere : „Adevărul este că iubim şi preţuim ştiinţa şi arta, că iubim şi respectăm pe intelectualii care îşi înţeleg menirea şi recunoaştem meritele chiar ale intelectualilor care nu sunt înregimentaţi în mişcarea muncitorească şi progresistă. Aşa se explică de ce intelectualii vin pretutindeni spre mişcarea muncitorească, care este principalul campion pentru apărarea culturii ameninţate de fascism şi care vrea să creeze ştiinţei condiţii de ridicare a ei la un nivel superior. Aceasta e atitudinea organică nu conjuncturală, a democraţiei, a mişcării muncitoreşti faţă de cultură“. Afirmarea idealurilor democratice în primii ani de după Eliberare se realiza într-o permanentă confruntare cu opoziţia îndîrjită a reacţionarilor, manifestată în cele mai variate forme. In acei ani a apărut aşa numita teorie a „crizei culturii“ româneşti în condiţiile orînduirii democrat-populare. Scriitorii ataşaţi idealurilor Partidului Comunist Român au dat o replică fermă tuturor celor ce încercau să discrediteze noul regim. „O criză a existat în România, va remarca deosebit de caustic M. R. Paraschivescu, în Contemporanul nr. 15 din 1946, nu însă în România democrată, ci în cea fascistă. Pe atunci, da, era cu putinţă ca poeţii şi scritorii de talent să înalţe osanale puternicilor politici ai zilei, să se ploconească în stihuri şi laude răbdării în faţa tuturor pontifilor banului (...). Sperăm că nu aceasta va fi în mintea celor ce ţipă azi de dorul libertăţii, libertatea de a scrie „cum îi taie capul“, că asta era de fapt libertatea de a scrie cum îi taie rînza,, libertatea de a se vinde cui dă mai mult. Această libertate, da, e pe cale să piară în România noastră democrată“. Sub aspect instituţional scriitorii se reorganizează imediat după Eliberare. In 1945 Societatea scriitorilor își alege o conducere progresistă din care fac parte N. D. Cocea, Victor Eftimiu, H. P. Bengescu. In 1949 ia fiinţă Uniunea Scriitorilor avînd în fruntea ei pe Mihail Sadoveanu. In salutul Comitetului Central al Partidului Comunist Român adresat cu această ocazie se cerea autorilor „să pună în centrul operelor lor uriaşul proces de transformare socială, clocotitoarea muncă creatoare ce se desfăşoară în ţara noastră, pe oamenii muncii ce făuresc orînduirea nouă, socialistă. Ei trebuie să arate cum în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului se naşte în ţara noastră omul nou — omul socialist“. Un climat ideologic nou se instituie pe măsură ce trec anii, configurînd în operele literare probleme şi soluţii inedite, particularităţi artistice semnificative. In repetate rînduri conducerea superioară de partid a insistat asupra noii orientări a tematicii literare, a concepţiei materialist-dialectice despre lume şi societate pe care creatorii din toate domeniile artei trebuie să o evidenţieze în operele lor. Noua literatură are menirea de a reflecta uriaşele schimbări produse în anii socialismului, de a fi o mărturie a marilor mutaţii sufleteşti şi de conştiinţă trăite de oameni, închinate poporului, noile opere trebuie să vorbească lumii şi generaţiilor viitoare despre incandescenţa epocii pe care o străbatem. „Avem o ţară frumoasă şi bogată, se spune în cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la cel de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român, un popor harnic şi cutezător, care timp de peste două milenii, în ani grei de restrişte, înfrăţit cu codrii, rîurile şi văile, şi-a apărat glia, iar acum, sub conducerea partidului, zideşte o viaţă nouă. Poporului, adevăratul făuritor al tuturor bogăţiilor patriei, trebuie să-i închine oamenii de artă şi cultură tot ceea ce pot crea mai frumos şi mai bun. Desigur, se poate şi este necesar să se creeze în diferite forme şi stiluri. Putem spune creatorilor de artă : alegeţi tot ceea ce credeţi că este mai frumos în culoare, mai expresiv în grai, redaţi realitatea cît mai variat în proză, în poezie, în pictură şi muzică, cîntaţi patria şi poporul nostru minunat, pe cei ce şi-au închinat întreaga viaţă înfloririi României“. Cîteva generaţii de scriitori creează în spaţiul celor 25 de ani care au trecut de la Eliberare configurînd laolaltă, prin operele lor, peisajul unei epoci literare efervescente, străbătută de îndîrjite confruntări de opinii şi punctată luminos, din loc în loc, de apariţia unor opere cu totul memorabile. Prima din ele, generaţia matură, are ca reprezentanţi scriitori care s-au afirmat încă dinainte de primul război mondial : T. Arghezi, G. Bacovia sau în perioada interbelică : L. Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Emil Isac, Al. Philippide — în poezie , M. Sadoveanu, cu debutul în secolul trecut, G. Călinescu, Camil Petrescu, Z. Stancu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Oskar Walter Cisek şi atîţia mulţi alţii — în proză ; L. Blaga, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Alexandru Kiriţescu — în teatru ; Tudor Vianu, Şerban Cioculescu — în critică. A doua generaţie de scriitori a început să se afirme în anii dinainte de izbucnirea ultimului război mondial, a traversat în condiţii tragice toate ororile uriaşei conflagraţii şi a dat operele capabile s-o reprezinte abia în anii de după Eliberare. Personalităţi ca Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Miron Radu Paraschivescu, Cicerone Teodorescu, Geo Dumitrescu, Şt. Aug. Doinaş, Emil Giurgiuca, Nicolae Tatomir — în poezie ; sau ca Geo Bogza, Marin Preda, Eusebiu Camilar, Radu Tudoran, Ioana Postelnicu — în proză ; ca Al. Dima, G. Ivaşcu, Al. Piru, A. Marino, S. Iosifescu, în critică şi istorie literară, ilustrează semnificativ această generaţie. Cea de a treia generaţie s-a afirmat exclusiv în anii de după Eliberare şi a cunoscut perioade de căutări creatoare dramatice în efortul mereu înnoit de realizare a unei formule artistice capabilă în egală măsură să ne reprezinte suficient de puternic şi totodată să satisfacă exigenţele severe ale momentelor istorice pe care le traversa. O schimbare de ton de la o operă la alta în sensul trecerii treptate de la imaginea larg cuprinzătoare a unor mari mase în mişcare la cea a omului preocupat de datele fundamentale ale realităţii sale socialistorice şi, am zice, existenţiale, o adîncire a expresiei artistice şi o debarasare treptată de formulele estetice depăşite, poate fi uşor sesizată în operele acestei generaţii. Scriitori atît de complecşi ca Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Horia Lovinescu şi Paul Everac, cu opere intrate definitiv în conştiinţa publică sau istorie literară, sau ca inegalii Titus Popovici şi Francisc Munteanu, sunt reprezentativi pentru evoluţia acestei a treia generaţii. Ei îi aparţin şi poeţi ca Al. Andriţoiu, A. E. Baconsky, Nina Cassian, Aurel Rău, Ion Brad, Mihu Dragomir, Dan Deşliu, Victor Tulbure. In istoria literară numele lui Constantin Ciopraga şi Dumitru Micu s-au impus pentru întinderea şi valoarea ştiinţifică a marilor lor sinteze, dar mai ales pentru dreapta cumpănă pe care au ştiut să o ţină cu eleganţă şi fermitate ori de cîte ori s-au apropiat de fenomenul literar actual. Critici de autoritate ca Nicolae Balotă, Cornel Regman, Mircea Tomuş, Virgil Ardeleanu, Val. Rîpeanu, Eug. Simion, Gh. Achiţei, Al. Oprea, întregesc profilul acestei generaţii de scriitori. In fine, a patra şi ultima generaţie a început să se afirme îndeosebi după 1960, cam de cînd colecţia „Luceafărul“ a Editurii pentru literatură a pus într-o mai largă circulaţie creaţiile unor autori foarte tineri deveniţi în scurt timp interpreţi de o excepţională sensibilitate ai timpului şi idealurilor celor de o vîrstă cu ei. Sînt, în general, autori care şi-au trăit copilăria în anii crînceni ai războiului, şi s-au format spiritual în epoca socialismului. Reluînd cu mijloace personale teme, idei şi sugestii din creaţia uimitoare personalităţi poetice care a fost Nicolae Labiş, scriitori ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Radu Cîrneci, Gh. Tomozei şi mulţi alţii înscriu în momentul actual traiectoria unei evoluţii literare plină de incandescentă lumină. In proză, la fel de efervescenţi şi de captivanţi sub aspectul universului de viaţă şi ideilor aduse în discuţie, se afirmă Vasile Rebreanu, Nic. Breban, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Sorin Titel, iar în critică — Nicolae Manolescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Al. Protopopescu, Valeriu Cristea, Mihai Ungheanu. Enumerarea de mai sus, inevitabil schematică, simplificînd într-un anumit grad, prin chiar forţa lucrurilor, realitatea literară e, bineînţeles, departe de pretenţia unei perfecte grupări a personalităţilor literare ale epocii din ultimii 25 de ani, epocă a cărei identitate ni se pare însă imposibil de contestat. (încercarea de a socoti aproape întreaga epocă literară de după Eliberare drept o fază „de tranziţie“ de la o epocă la alta şi nu o epocă literară propriuzisă, încercare care a dat naştere la atîtea discuţii pătimaşe, unele din ele — departe de tonul rece analitic şi obiectiv, nise pare eronată). Că această enumerare a generaţiilor nu e cea mai bună cu putinţă este evident dacă ne gîndim la un autor ca Ştefan Augustin Doinaş, fără îndoială, una din personalităţile cele mai complexe ale literaturii române din toate timpurile. El a debutat în 1939 la Jurnalul literar şi a colaborat la publicaţiile timpului precum Saeculum sau Vremea. A urmat însă apoi o lungă perioadă de tăcere (nu lipsită însă de acumulări excepţionale). Cartea mareelor (1964) echivalează cu o nouă afirmare a poetului reprezentînd, de fapt, impunerea sa în conştiinţa marelui public. N-ar fi fost deci mai potrivit să-l asociem celei de a treia generaţii ? E discutabil, fireşte. Absolut necesar pentru a putea sublinia sensul obiectiv al devenirilor literare prin timp şi pentru a introduce un criteriu de ordine într-o materie ce poate părea oricînd informă în neîncetata ei frămîntare, periodizarea literară, sublinierea diverselor generaţii din cadrul unei epoci, suferă de o anumită doză de convenţionalism. Dovadă — discuţiile mereu reluate privitoare la începuturile şi sfîrşitul marilor epoci şi curente din literatura română şi universală. Dincolo însă de prezenţa generaţiilor amintite mai sus, deosebit de distinct apar în cadrul epocii literare care începe cu anul Eliberării trei perioade uşor de explicat prin raportări la realitatea istorică şi socială. Prima perioadă durează efectiv puţin şi e cuprinsă între 1944 şi 1947. E într-adevăr o perioadă de tranziţie. Rămăşiţe ale unor curente literare interbelice, cu ecou în România, cum sunt cele avangardiste, continuă să se afirme, e drept, din ce în ce mai slab şi, uneori, deadreptul ridicol, alături de operele scrise în mod evident de pe poziţiile ideologice ale Partidului Comunist Român. In 1945 Gherasim Luca şi Dan Trost publicau un manifest caraghios intitulat pretenţios Dialectique de la Dialectique — Message adresse au mouvement surrealiste inernational — text plin de afirmaţii bizare şi, de cele mai multe ori, de un ridicol enorm. O poetă cu o evoluţie atît de interesantă ca Nina Cassian publica şi ea, în 1947 un volum plin de ecouri suprarealiste intitulat La scara 1,1. Opere naturaliste, formaliste sau pline de „angoase“ sunt date la iveală fără însă ca ele să capete credit la marele public. In acelaşi timp apar însă opere precum Cartea Oltului (1945) şi Ţara de piatră (1946) de Geo Bogza, Cîntarea munţilor (1945) şi Ţara luminii (1946), de Magda Isanos Un om aşteaptă răsăritul (1946) de Mihai Beniuc, Cintece de galeră (1946) de Cicerone Teodorescu și multe altele care prefigurează liniile principale de dezvoltare ale literaturii române în perioada imediat următoare — cea mai caracteristică pentru epoca literară de la Eliberare și pînă în prezent. Cea de a doua perioadă a acestei epoci este cuprinsă în linii mari între 1948—1960. Acum apar opere excepţionale ca: Desculţi (1948) de Zaharia Stancu, Nicoară Potcoavă (1952) de Mihail Sadoveanu, Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Cîntare omului (1956) de T. Arghezi, Un om intre oameni (1953—1957) de Camil Petrescu Moromeţii (vol. I 1955 ; vol. II, 1967) de Marin Preda, Groapa de Eug. Barbu (1955). Tot acum sunt date la iveală zeci de opere orientate ferm spre complexele prefaceri ale societăţii româneşti în drumul ei spre construirea socialismului. Predomină fresca epică, ca reflex al complexelor mutaţii petrecute la scara întregului popor. In lirică înfloreşte aşa numitul poem de amplă respiraţie. Drumul spre afirmarea unei literaturi de superioară condiţie n-a fost lipsit însă de asperităţi. Lupta justificată contra formalismului a degenerat uneori în proletcultism cras, penibil. In acţiunea de revalorificare a moştenirii culturale a trecutului au fost suprasolicitate după criterii exclusiv tematice, conţinutiste, operele unor autori interesanţi, fără îndoială, dar departe de a atinge gloria atribuită lor de critica socialist-vulgară. E vorba de scriitori ca Cezar Bolliac, C. Miile, D. Th. Neculuţă şi A. Toma. Au fost prezentaţi fals, exclusivist sau, pur şi simplu, negaţi, autori de importanţă lui Eminescu, Maiorescu, Iorga, Ov. Densuşianu, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, T. Arghezi. Inutil să mai spunem că acei comentatori literari — lipsiţi de altfel de vreun relief deosebit — care au încercat să arunce blamul asupra unor asemenea personalităţi sunt astăzi iremediabil compromişi. Spiritul public nu iartă astfel de ignominii şi e drept să fie aşa. Perioada a treia şi ultima, începe cu anul 1960, cînd grupul compact al celei de a patra generaţii se afirmă energic şi dintr-o dată. Insistenţa dezbaterilor existenţiale în poezie şi a sondajelor psihologice şi de conştiinţă în proză este unul din semnele distinctive ale literaturii acestei perioade. Mărturii de profundă adeziune la realităţile noi ale patriei şi la politica Partidului Comunist Român însoţesc prin ani operele imensei majorităţi a scriitorilor afirmaţi în epoca de la Eliberare pînă în prezent. Adăugîndu-şi consecvent noi şi noi valori, hrănindu-se din sentimentul profundelor legături ale autorilor cu solul natal, însumînd în transfigurări artistice adecvate înaltele principii ale umansmului socialist, literatura română contemporană oferă perspective tot mai ample şi mai profunde pentru marile întrebări care preocupă întreaga noastră societate. In această epocă difuziunea literaturii române în lume a cunoscut, de altfel, cea mai însemnată creştere din toată istoria ei. E un motiv de adîncă satisfacţie să intuieşti cît de luminos e drumul spre viitor al acestei literaturi, cît de puternic este ea angajat în serviciul celor mai nobile idealuri, ale poporului român şi ale înregii umanităţi. . Cît de trainice sînt, mai ales, valorile ei. MIHAIL DIACONESCU ______________—ARGLS O EPOCA LITERARA