Argeş, 1969 (Anul 4, nr. 1-12)

1969-08-01 / nr. 8

15----------------------------------------------­ CRONICA LITE­­RA ltimii douăzeci şi cinci de ani cons­tituie pe planul vieţii literare o epo­că distinctă, plină de frămîntări cre­atoare, căutări, experienţe şi reali­zări intrate — unele — în mod defi­nitiv în istoria culturii româneşti. N-au lipsit în această epocă în care s-au petrecut schim­bări economice, sociale şi politice, atît de pro­funde, crizele de dezvoltare a fenomenului li­terar, eşecurile, erorile de tot felul în interpre­tarea operelor reprezentative mai vechi sau mai noi, simplificările, suprasolicitările unor pseudovalori şi ignorarea păgubitoare a altora - reale­­, pe scurt, impunerea noilor creaţii nu s-a produs totdeauna în condiţiile unei perfec­te înţelegeri a specificului şi rostului creaţiei a atributelor ei proprii. Dar dincolo de agitaţiile de moment, de crizele de creştere, am zice — fireşti, ale unui fenomen social şi artistic atît de complex cum este literatura, ne întîmpină pe tot parcursul epocii, opere excepţionale, capabile să înfrun­te timpul, să reprezinte timpurile pe care le trăim şi sensibilitatea noastră, în aspecte fundamentale. Literatura creată după 23 August 1944 continuă în chip organic spiritul celor mai de seamă creaţii ale culturii române din toate timpurile, reflectînd totodată cu mijloace pro­prii, amplele prefaceri petrecute în ţara noas­tră ca urmare a politicii consecvente a Parti­dului Comunist Român de construire a socie­tăţii noi, socialiste. Scriitori de mare prestigiu care prin în­treaga lor activitate anterioară demonstraseră o categorică atitudine democratică, rezistînd sistematic la toate încercările de subordonare a culturii unor comandamente impuse şi unor idealuri străine de însăşi vocaţia ei, răspund cu entuziasm şi convingere apelurilor adresa­te de către partid, de a milita cu mijloacele pe care arta lor le oferă, pentru edificarea noii orînduiri. Anii dictaturii fasciste fuseseră resimţiţi de către toţi intelectualii legaţi de popor ca o perioadă de crîncenă oprimare spirituală, de teroare şi primitivism brutal sîngeros. In aces­te condiţii glasul învăţaţilor şi artiştilor, invo­­cînd principiile justiţiei sociale şi umanitaris­mului, ale păcii între popoare, s-a ridicat cu demnitate contra acelora care prin politica lor criminală încercau să arunce omenirea în „zodia mamutului“. „Cu toată porunca, tot mai răspîndită, scria N. Iorga la 15 octombrie 1939 în articolul Glasuri deasupra furtunii, din Neamul românesc (nr. 229, p. 1) a încetării o­­ricărei cugetări individuale pentru ca asupra societăţilor omeneşti celor mai evoluate să se întindă grosolănia uniformă a minţii coman­date, totuşi, în marea încercare de care se zguduie astăzi lumea, anume glasuri de con­ştiinţă superioară biruie zgomotul infernal al tunurilor şi mitralierelor“. Dictatura fascistă a interzis apariţia unor ziare şi reviste, a instituit o cenzură crîncenă, a trecut la lichidarea fizică a adversarilor ei. Asasinarea lui Nicolae Iorga la 27 noiembrie 1940 şi a atîtor alte personalităţi ştiinţifice şi politice ale timpului demonstrează din plin în ce mod înţelegea să respecte personalitatea o­­mului de cultură regimul legionar şi militar. Calitatea intelectuală a revistelor şi ziare­lor care sunt admise să apară e dintre cele mai mai derizorii. Autori servili, lipsiţi de persona­litate artistică ridică imnuri de slavă războiu­lui, invadatorilor germani şi „mareşalului“. Personalităţile reprezentative ale vieţii artis­tice şi ştiinţifice româneşti sunt împiedicate să se manifeste. Mihail Sadoveanu este amenin­ţat. Lui E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessi­­cius, T. Vianu, Şerban Cioculescu, VI. Streinu, Pompiliu Constantinescu li se interzice cola­borarea la anumite publicaţii. Tudor Arghezi e suspectat şi urmărit. După publicarea cele­brului pamflet Baroane, aruncat cu dispreţ în ochii lui von Killinger, ambasadorul Reich­­ului hitlerist la Bucureşti, e închis în lagărul de la Tîrgu Jiu. O rezistenţă sistematică a intelectualilor democraţi s-a organizat încă de la început contra regimului militaro-fascist. Scriitorii le­gaţi de Viaţa românească continuă să se ma­nifeste în orice împrejurare, în conformitate cu idealurile de democraţie pe care le-au ser­vit pe parcursul întregii lor cariere. Alţi autori iau contact cu mişcarea de Rezistenţă în care se încadrează eficient. Alţii colaboarează la redactarea publicaţiei România liberă apărută şi difuzată sub directa îndrumare a Partidului Comunist. Strălucitele tradiţii ale literaturii române sunt continuate prin apariţia unor lucrări date la iveală în condiţii nespus de grele de autori ca G. Călinescu, L. Blaga, G. Galaction, H. P. Bengescu, I. Pillat, Al. Philippide, Mihai Be­­niuc, Magda Isanos, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi mulţi alţii. Războiul, dictatu­ra şi invazia străină în ţară n-au putut opri din mersul ei o literatură crescută din sufletul poporului, menită să-i servească idealurile­ în momentele de grea încercare şi de cumpănă. Din rezistenţa faţă de fascism, din consec­venţa cu care cei mai de seamă scriitori sluji­seră marile idealuri ale poporului şi din dorin­ţa fierbinte de a vedea ţara păşind energic în­­tr-o nouă şi strălucită epocă a dezvoltării ei istorice izvorăşte atitudinea de adeziune promptă şi totală a scriitorilor la chemările Partidului Comunist Român. Imediat după Eliberare apar o serie de publicaţii în jurul cărora forţele scriitoriceşti se regrupează. In noiembrie 1944 îşi reia apari­ţia Viaţa românească, interzisă în timpul dic­taturii, Universul literar, Revista cercului lite­rar de la Sibiu Vrerea din Timişoara, Provin­cia din Turnu-Severin. Prietenii artei din Că­rei întregesc peisajul acelui sector publicistic care continuă în linii mari atitudinea unor re­viste dinainte de război. Apar în paralel mai multe publicaţii înfi­inţate cu ajutorul Partidului Comunist Ro­mân şi îndrumate de el : Tribuna poporului, Victoria, Lumea, Orizont, Revista literară. In martie 1946 apare Contemporanul iar după proclamarea Republicii, la 30 Decembrie 1947 şi reorganizarea vieţii scriitoriceşti mai multe reviste de breaslă . Viaţa românească devine publicaţia lunară centrală a Uniunii scriitorilor ; la Cluj sunt date la iveală Alma­nahul literar (1949) devenit din 1953 Steaua şi Tribuna (1957) ; la Timişoara Scrisul bănăţean (1950) cu numele schimbat din 1964 în Ori­zont ; la Iaşi laşul nou (1950) devenită ulteri­or laşul literar ; la Bucureşti Tînărul scriitor (1951) , Gazeta literară (1954—1968), Teatrul (1956), Luceafărul (1958), România literară (1968). In 1964 reapare la Craiova o nouă se­rie a revistei Ramuri iar la Bacău e editată — Ateneu. In 1955 apare la Oradea o serie nouă a prestigioasei Familia, iar la Iaşi săptămîna­­lul Cronica, Argeş, Astra şi Tomis reviste cu profil politic, social şi cultural în cadrul căro­ra literatura are o însemnată pondere apar în 1966. Cîteva periodice pentru minorităţile na­ţionale — Utunk şi Korunk (în limba maghia­ră), Neue Literatur (în limba germană) şi Novi Jivot (în limba sîrbă) — întregesc peisajul ex­cepţional de bogat al publicisticii literare ro­mâneşti în cei 25 de ani care au trecut de la Eliberare. Atitudinea comuniştilor faţă de actul lite­rar în general şi faţă de scriitorii contemporani în mod deosebit a fost arătată clar, încă o dată, într-un articol devenit celebru intitulat Problemele intelectualităţii româneşti semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi publicat la 22 noiembrie 1946 în Contemporanul. „Democra­ţia şi concepţia care o călăuzeşte, demonstra primul secretar al Partidului, înseamnă toc­mai salvarea de la naufragiu a celor mai au­tentice valori etice, culturale şi politice, în­seamnă o revalorizare a tuturor valorilor rea­le ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mîine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiei cultura­le a umanităţii...“ ...„Este firesc ca mişcarea muncitoarească să dea atenţie excepţională ştiinţei şi intelectualilor creatori de cultură...“. Şi în încheiere : „Adevărul este că iubim şi preţuim ştiinţa şi arta, că iubim şi respectăm pe intelectualii care îşi înţeleg menirea şi re­cunoaştem meritele chiar ale intelectualilor care nu sunt înregimentaţi în mişcarea munci­torească şi progresistă. Aşa se explică de ce intelectualii vin pretutindeni spre mişcarea muncitorească, care este principalul campion pentru apărarea culturii ameninţate de fascism şi care vrea să creeze ştiinţei condiţii de ri­dicare a ei la un nivel superior. Aceasta e ati­tudinea organică nu conjuncturală, a democra­ţiei, a mişcării muncitoreşti faţă de cultură“. Afirmarea idealurilor democratice în pri­mii ani de după Eliberare se realiza într-o permanentă confruntare cu opoziţia îndîrjită a reacţionarilor, manifestată în cele mai vari­ate forme. In acei ani a apărut aşa numita teorie a „crizei culturii“ româneşti în condiţi­ile orînduirii democrat-populare. Scriitorii a­­taşaţi idealurilor Partidului Comunist Român au dat o replică fermă tuturor celor ce încer­cau să discrediteze noul regim. „O criză a existat în România, va remarca deosebit de caustic M. R. Paraschivescu, în Contempora­nul nr. 15 din 1946, nu însă în România demo­crată, ci în cea fascistă. Pe atunci, da, era cu putinţă ca poeţii şi scritorii de talent să înalţe osanale puternicilor politici ai zilei, să se plo­conească în stihuri şi laude răbdării în faţa tuturor pontifilor banului (...). Sperăm că nu aceasta va fi în mintea celor ce ţipă azi de do­rul libertăţii, libertatea de a scrie „cum îi taie capul“, că asta era de fapt libertatea­­ de a scrie cum îi taie rînza,, libertatea de a se vin­de cui dă mai mult. Această libertate, da, e pe cale să piară în România noastră democrată“. Sub aspect instituţional scriitorii se reor­ganizează imediat după Eliberare. In 1945 So­cietatea scriitorilor își alege o conducere pro­gresistă din care fac parte N. D. Cocea, Victor Eftimiu, H. P. Bengescu. In 1949 ia fiinţă Uni­unea Scriitorilor avînd în fruntea ei pe Mihail Sadoveanu. In salutul Comitetului Central al Partidului Comunist Român adresat cu această ocazie se cerea autorilor „să pună în centrul operelor lor uriaşul proces de transformare socială, clocotitoarea muncă creatoare ce se desfăşoară în ţara noastră, pe oamenii muncii ce făuresc orînduirea nouă, socialistă. Ei tre­buie să arate cum în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socia­lismului se naşte în ţara noastră omul nou — omul socialist“. Un climat ideologic nou se instituie pe măsură ce trec anii, configurînd în operele li­terare probleme şi soluţii inedite, particulari­tăţi artistice semnificative. In repetate rîn­­duri conducerea superioară de partid a insis­tat asupra noii orientări a tematicii literare, a concepţiei materialist-dialectice despre lume şi societate pe care creatorii din toate domeni­ile artei trebuie să o evidenţieze în operele lor. Noua literatură are menirea de a reflecta uri­aşele schimbări produse în anii socialismului, de a fi o mărturie a marilor mutaţii sufleteşti şi de conştiinţă trăite de oameni, închinate poporului, noile opere trebuie să vorbească lu­mii şi generaţiilor viitoare despre incandes­cenţa epocii pe care o străbatem. „Avem o ţa­ră frumoasă şi bogată, se spune în cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la cel de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, un popor harnic şi cutezător, care timp de peste două milenii, în ani grei de restrişte, înfrăţit cu codrii, rîurile şi văile, şi-a apărat glia, iar acum, sub conducerea partidului,­­ zideşte o viaţă nouă. Poporului, adevăratul făuritor al tuturor bogăţiilor patriei, trebuie să-i închine oamenii de artă şi cultură tot ceea ce pot crea mai frumos şi mai bun. Desigur, se poate şi este necesar să se creeze în diferite forme şi stiluri. Putem spune creatorilor de artă : alegeţi tot ceea ce credeţi că este mai frumos în culoa­re, mai expresiv în grai, redaţi realitatea cît mai variat în proză, în poezie, în pictură şi muzică, cîntaţi patria şi poporul nostru minu­nat, pe cei ce şi-au închinat întreaga viaţă în­floririi României“. Cîteva generaţii de scriitori creează în spaţiul celor 25 de ani care au trecut de la Eliberare configurînd laolaltă, prin operele lor, peisajul unei epoci literare efervescente, stră­bătută de îndîrjite confruntări de opinii şi punctată luminos, din loc în loc, de apariţia unor opere cu totul memorabile. Prima din ele, generaţia matură, are ca reprezentanţi scriitori care s-au afirmat încă dinainte de primul război mondial : T. Arghe­zi, G. Bacovia sau în perioada interbelică : L. Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Demostene Botez, Otilia Cazi­­mir, Emil Isac, Al. Philippide — în poezie , M. Sadoveanu, cu debutul în secolul trecut, G. Că­linescu, Camil Petrescu, Z. Stancu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Oskar Walter Ci­­sek şi atîţia mulţi alţii — în proză ; L. Blaga, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Alexandru Ki­­riţescu — în teatru ; Tudor Vianu, Şerban Cio­culescu — în critică. A doua generaţie de scri­itori a început să se afirme în anii dinainte de izbucnirea ultimului război mondial, a traver­sat în condiţii tragice toate ororile uriaşei conflagraţii şi a dat operele capabile s-o re­prezinte abia în anii de după Eliberare. Perso­nalităţi ca Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Miron Radu Pa­raschivescu, Cicerone Teodorescu, Geo Dumi­­trescu, Şt. Aug. Doinaş, Emil Giurgiuca, Nico­lae Tatomir — în poezie ; sau ca Geo Bogza, Marin Preda, Eusebiu Camilar, Radu Tudoran, Ioana Postelnicu — în proză ; ca Al. Dima, G. Ivaşcu, Al. Piru, A. Marino, S. Iosifescu, în critică şi istorie literară, ilustrează semnifica­tiv această generaţie. Cea de a treia generaţie­­ s-a afirmat exclusiv în anii de după Eliberare şi a cunos­cut perioade de căutări creatoare dramatice în efortul mereu înnoit de realizare a unei for­mule artistice capabilă în egală măsură să ne reprezinte suficient de puternic şi totodată să satisfacă exigenţele severe ale momentelor is­torice pe care le traversa. O schimbare de ton de la o operă la alta în sensul trecerii treptate de la imaginea larg cuprinzătoare a unor mari mase în mişcare la cea a omului preocupat de datele fundamentale ale realităţii sale social­­istorice şi, am zice, existenţiale, o adîncire a expresiei artistice şi o debarasare treptată de formulele estetice depăşite, poate fi uşor sesi­zată în operele acestei generaţii. Scriitori atît de complecşi ca Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Horia Lovinescu şi Paul Everac, cu opere in­trate definitiv în conştiinţa publică sau istorie literară, sau ca inegalii Titus Popovici şi Fran­­cisc Munteanu, sunt reprezentativi pentru evo­luţia acestei a treia generaţii. Ei îi aparţin şi poeţi ca Al. Andriţoiu, A. E. Baconsky, Nina Cassian, Aurel Rău, Ion Brad, Mihu Drago­­mir, Dan Deşliu, Victor Tulbure. In istoria literară numele lui Constantin Ciopraga şi Dumitru Micu s-au impus pentru întinderea şi valoarea ştiinţifică a marilor lor sinteze, dar mai ales pentru dreapta cumpănă pe care au ştiut să o ţină cu eleganţă şi fer­mitate ori de cîte ori s-au apropiat de fenome­nul literar actual. Critici de autoritate ca Ni­colae Balotă, Cornel Regman, Mircea Tomuş, Virgil Ardeleanu, Val. Rîpeanu, Eug. Simion, Gh. Achiţei, Al. Oprea, întregesc profilul a­­cestei generaţii de scriitori. In fine, a patra şi ultima generaţie a în­ceput să se afirme îndeosebi după 1960, cam de cînd colecţia „Luceafărul“ a Editurii pen­tru literatură a pus într-o mai largă circulaţie creaţiile unor autori foarte tineri deveniţi în scurt timp interpreţi de o exce­pţională sensi­bilitate ai timpului şi idealurilor celor de o vîrstă cu ei. Sînt, în general, autori care şi-au trăit copilăria în anii crînceni ai războiului, şi s-au format spiritual în epoca socialismului. Reluînd cu mijloace personale teme, idei şi sugestii din creaţia uimitoare personalităţi po­etice care a fost Nicolae Labiş, scriitori ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constan­tin, Radu Cîrneci, Gh­. Tomozei şi mulţi alţii înscriu în momentul actual traiectoria unei e­­voluţii literare plină de incandescentă lumină. In proză, la fel de efervescenţi şi de captivanţi sub aspectul universului de viaţă şi ideilor a­­duse în discuţie, se afirmă Vasile Rebreanu, Nic. Breban, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Şte­fan Bănulescu, D. R. Popescu, Sorin Titel, iar în critică — Nicolae Manolescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Al. Protopopescu, Valeriu Cris­­tea, Mihai Ungheanu. Enumerarea de mai sus, inevitabil schema­tică, simplificînd într-un anumit grad, prin chiar forţa lucrurilor, realitatea literară e, bi­neînţeles, departe de pretenţia unei perfecte grupări a personalităţilor literare ale epocii din ultimii 25 de ani, epocă a cărei identitate ni se pare însă imposibil de contestat. (încer­carea de a socoti aproape întreaga epocă lite­rară de după Eliberare drept o fază „de tran­ziţie“ de la o epocă la alta şi nu o epocă li­terară propriuzisă, încercare care a dat naşte­re la atîtea discuţii pătimaşe, unele din ele — departe de tonul rece analitic şi obiectiv, ni­se pare eronată). Că această enumerare a generaţiilor nu e cea mai bună cu putinţă este evident dacă ne gîndim la un autor ca Ştefan Augustin Doinaş, fără îndoială, una din personalităţile cele mai complexe ale literaturii române din toate tim­purile. El a debutat în 1939 la Jurnalul literar şi a colaborat la publicaţiile timpului pre­cum Saeculum sau Vremea. A urmat însă apoi o lungă perioadă de tăcere (nu lipsită însă de acumulări excepţionale). Cartea mareelor (1964) echivalează cu o nouă afirmare a poe­tului reprezentînd, de fapt, impunerea sa în conştiinţa marelui public. N-ar fi fost deci mai potrivit să-l asociem celei de a treia genera­ţii ? E discutabil, fireşte. Absolut necesar pentru a putea sublinia sensul obiectiv al devenirilor literare prin timp şi pentru a introduce un criteriu de ordine în­tr-o materie ce poate părea oricînd informă în neîncetata ei frămîntare, periodizarea lite­rară, sublinierea diverselor generaţii din cadrul unei epoci, suferă de o anumită doză de con­venţionalism. Dovadă — discuţiile mereu re­luate privitoare la începuturile şi sfîrşitul ma­rilor epoci şi curente din literatura română şi universală. Dincolo însă de prezenţa generaţiilor aminti­te mai sus, deosebit de distinct apar în cadrul epocii literare care începe cu anul Eliberării trei perioade uşor de explicat prin raportări la realitatea istorică şi socială. Prima perioadă durează efectiv puţin şi e cuprinsă între 1944 şi 1947. E într-adevăr o perioadă de tranziţie. Rămăşiţe ale unor cu­rente literare interbelice, cu ecou în România, cum sunt cele avangardiste, continuă să se a­­firme, e drept, din ce în ce mai slab şi, uneori, deadreptul ridicol, alături de operele scrise în mod evident de pe poziţiile ideologice ale Partidului Comunist Român. In 1945 Gherasim Luca şi Dan Trost publicau un manifest cara­ghios intitulat pretenţios Dialectique de la Di­­alectique — Message adresse au mouvement surrealiste inernational — text plin de afir­maţii bizare şi, de cele mai multe ori, de un ridicol enorm. O poetă cu o evoluţie atît de interesantă ca Nina Cassian publica şi ea, în 1947 un volum plin de ecouri suprarealiste in­titulat La scara 1,1. Opere naturaliste, forma­liste sau pline de „angoase“ sunt date la ivea­lă fără însă ca ele să capete credit la marele public. In acelaşi timp apar însă opere precum Cartea Oltului (1945) şi Ţara de piatră (1946) de Geo Bogza, Cîntarea munţilor (1945) şi Ţara luminii (1946), de Magda Isanos Un om aş­teaptă răsăritul (1946) de Mihai Beniuc, Cin­­tece de galeră (1946) de Cicerone Teodorescu și multe altele care prefigurează liniile prin­cipale de dezvoltare ale literaturii române în perioada imediat următoare — cea mai carac­teristică pentru epoca literară de la Eliberare și pînă în prezent. Cea de a doua perioadă a acestei epoci este cuprinsă în linii mari între 1948—1960. Acum apar opere excepţionale ca: Desculţi (1948) de Zaharia Stancu, Nicoară Potcoavă (1952) de Mihail Sadoveanu, Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Cîntare omului (1956) de T. Arghe­zi, Un om intre oameni (1953—1957) de Camil Petrescu Moromeţii (vol. I 1955 ; vol. II, 1967) de Marin Preda, Groapa de Eug. Barbu (1955). Tot acum sunt date la iveală zeci de opere orientate ferm spre complexele prefaceri ale societăţii româneşti în drumul ei spre con­struirea socialismului. Predomină fresca epică, ca reflex al complexelor mutaţii petrecute la scara întregului popor. In lirică înfloreşte aşa numitul poem de amplă respiraţie. Drumul spre afirmarea unei literaturi de su­perioară condiţie n-a fost lipsit însă de aspe­rităţi. Lupta justificată contra formalismului a degenerat uneori în proletcultism cras, penibil. In acţiunea de revalorificare a moştenirii cul­turale a trecutului au fost suprasolicitate du­pă criterii exclusiv tematice, conţinutiste, ope­rele unor autori interesanţi, fără îndoială, dar departe de a atinge gloria atribuită lor de cri­tica socialist-vulgară. E vorba de scriitori ca Cezar Bolliac, C. Miile, D. Th. Neculuţă şi A. Tom­a. Au fost prezentaţi fals, exclusivist sau, pur şi simplu, negaţi, autori de importanţă lui Eminescu, Maiorescu, Iorga, Ov. Densuşianu, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, T. Arghezi. Inutil să mai spunem că acei comentatori literari — lipsiţi de altfel de vreun relief deosebit — care au încercat să arunce­ blamul asupra u­­nor asemenea personalităţi sunt astăzi ireme­diabil compromişi. Spiritul public nu iartă astfel de ignominii şi e drept să fie aşa. Perioada a treia şi ultima, începe cu anul 1960, cînd grupul compact al celei de a patra generaţii se afirmă energic şi dintr-o dată. In­sistenţa dezbaterilor existenţiale în poezie şi a sondajelor psihologice şi de conştiinţă în proză este unul din semnele distinctive ale li­teraturii acestei perioade. Mărturii de profundă adeziune la realităţile noi ale patriei şi la politica Partidului Comu­nist Român însoţesc prin ani operele imensei majorităţi a scriitorilor afirmaţi în epoca de la Eliberare pînă în prezent. Adăugîndu-şi consecvent noi şi noi valori, hrănindu-se din sentimentul profundelor le­gături ale autorilor cu solul natal, însumînd în transfigurări artistice adecvate înaltele prin­­cipii ale umansmului socialist, literatura româ­nă contemporană oferă perspective tot mai ample şi mai profunde pentru marile întrebări care preocupă întreaga noastră societate. In această epocă difuziunea literaturii româ­ne în lume a cunoscut, de altfel, cea mai în­semnată creştere din toată istoria ei. E un motiv de adîncă satisfacţie să intuieşti cît de luminos e drumul spre viitor al acestei literaturi, cît de puternic este ea angajat în serviciul celor mai nobile idealuri, ale poporu­lui român şi ale înregii umanităţi. . Cît de trainice sînt, mai ales, valorile ei. MIHAIL DIACONESCU ______________—­ARGLS O EPOCA LITERARA

Next