Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-02-01 / nr. 2
+ Eminescu a trecut prin Piteşti Un piteştean (născut, e drept, la Gurahon) ne reproşează numărul mare de scriitori neargeşeni prezenţi în paginile revistei. Dar cititorul nu-i ştie ieri nu-i ştie totdeauna pe mulţi „neargeşeni“... argeşeni. Am scris despre siamneanul D. Popovici. Tipărim articolele cimpulungeanului C. Noica. Teatru (după premieră, dar înaintea premierei tipografice) de Al. M i r o d an, născut într-un sat aproape de... Piteşti. Scriem despre un alt slavinean : Eugen Ionescu. Criticul nostru, „bucureşteanul“ Dan Cristea, e argeşean. La fel, colaboratorii noştri Horia Zilieru, Cezar Baltag, Nicula Tănase, Nicolae Velea, Dumitru M. Ion, Ileana Mălăncioiu şi Nicolae Ioana. La Câmpulung trăieşte sofia nămăieşteanului Toplrceanu. Numai Eminescu nu e, spre durerea noastră, argeşean. Spre a ne consola, colaboratorul „Argeş"-ului, rectorul instiutului pedagogic piteştean, domnul Aug. Z. N. Pop a desenat o hartă din care reiese că în 1878, în drum spre Dolj, Eminescu a trecut şi prin Piteşti... ^ lorga — un îndrăgostit de Piteşti Citez din „Drumuri şi oraşe din România“ de Nicolae Iorga (IV03, Editura librăriei Pavel Suru — Bucureşti): „Piteştii - un oraş pe care l-ar fi putut dori cine ne-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri bine împădurită înconjură capitala Argeşului. Strade drepte, case frumoase, cit se poate de bine întrefinute, desăvîrşită lipsă de praf, încotro te uiţi, vezi hărnicie şi pricepere. Piteştii nu sunt o creaţiune nouă a ultimului avint românesc. încă din vremuri îndepărtate, saşii Sibiului îşi trimiteau mărurile prin pasul turnului Roşu, care ducea de-a dreptul la Rîmnic, dar putea să hrănească prin bogăţia adusă de dînsul şi un tirguşor de drumul mare, în calea spre Bucureşti, ca Piteştii aceştia. Odată, viind de la Bucureştii lui Ştefan-Vodă Cantacuzino şi mergind spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre căsuţele Piteştilor un oaspete aşa de mare şi de neobişnuit ca regele viteaz şi nebun al Suediei eroice, Carol al XîI-lea, învins şi fugar“. + „Sub pecetea tainei“ Înconjurăm cu suficientă evlavie amintirea scriitorilor vechi ? Uneori, nu. Exagerăm încredințînd tiparului scrisori ori mărturii cu totul nesemnificative, adesea jenante pentru amintirea celui dus, îi trimitem zeţarului, cu sînge rece, imagini care ar trebui să rămînă „sub pecetea tainei“ şi care ar putea fi cunoscute numai de către vreun eventual exeget. Cu tristeţe am citit apărută în somptuoase condiţii, tragica (atunci cînd nu e penibila) corespondenţă dintre Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi fatala lor Natalia Negru. Prea puţine date de interes literar ni se oferă, în schimb e publicată mărturisirea smulsă nefericitei Natalia , de ce l-a preferat pe chelul şi „demonicul“ Anghel, angelicului Iosif. Un tribunal - nevăzut al onoarei, un „lord trezorier“ al amintirilor scriitorilor ar trebui să vegheze pentru ca textele scandaloase să nu intre în nedorit circuit. Corespondenţa lui Eminescu, în schimb, îl pune pe cititor în dilemă : se mulţumeşte cu „cioburile“ colecţiei Toroufiu ori cu „cărţile de vise“ ale bizarului Octav Minar. Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu, înainte de a părăsi Berlinul studiilor, nu ocupă mai mult spaţiu decît scrisoarea Nataliei în care ni se povestesc preparativele pentru cumpărare de curechi... + Un reviriment: revista „Teatrul“, Revistă şi a Uniunii Scriitorilor, „Teatrul“ a dus ani şi ani o existenţă somnolentă, vetustă şi ne pierduserăm speranţele într-o reconsiderare a ţelurilor pentru care totuşi fusese întemeiată. A trebuit ca la cîrma redacţiei să ajungă Radu Popescu, un om dăruit nu numai cu un mare har publicistic, dar şi cu un neastîmpăr care îl face, practic, fără vîrstă, pentru ca în numai cîteva luni „Teatrul“ să înceteze a mai fi doar arhiva cu file îngălbenite de inerţie a A.T.M., devenind un inspirat mecanism de îndrumare şi informare, oglindă a unei bogate vieţi artisticeşti. Una din cuceririle primelor numere editate de omonimul cronicarului valah este surprinzătoarea colaborare pe care revista şi-a asigurat-o prin strălucitoarele texte iscălite de Aurel Dragoş Munteanu, căruia îi descoperim deosebite virtuţi eseistice, după ce am avut prilejul să-i lăudăm cărţile de proză. 1970 începe sub bune auspicii pentru teatrul românesc şi pentru „Teatrul“... ^ Cînd să vă credem, Dumitru Micu ? „În tot: o ştiinţă a versului demnă de invidiat, o perfecţiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinlăuntru, posedat de mişcarea : „qui deplace tes lignes“, şi mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape că nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitenţe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac“. (Dumitru Micu despre Radu Cîrneci) „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerare, reflexiv mai peste mărginite iertate, pină acum atit de puţin forma, incit ne vine greu să-i cităm îndată după Alecsaridri, dar în fine, poet, poet în toată puterea cuvintului este Mihail Eminescu“. (Titu Maiorescu despre Eminescu) Cui prodest asemenea critică, Dumitru Micu ! Prietenului Cîrneci în nici un caz, în ciuda colecţiei de ditirambi, nimic nu pune în valoare virtuţile talentului său. Cînd să vă credem, Dumitru Micu ? Atunci cînd „nimiciţi“ (fără probe, desigur) pe Mihu Dragomir, ori atunci cînd scrieţi despre tineri şefi de publicaţii literare ? Aproape „că nu ne vine să credem“ în obiectivitatea dumneavoastră... ^ „Ei nu e virilul...“ ....v"vsrMV 'rv:, vi;. Citim tot mai des în revistele noastre care au şi rubrici de cinema sau chiar în „Cinema“, interviuri cu actori la modă, ori portrete iscălite de reprezentante ale sexului frumos şi avem prilejul pe care-l credeam abandonat teritoriilor copilăriei, de a roşi, de a lectura cu pleoape coborîte. Procedeul cel mai uzitat constă în a începe cu o (sau cu mai multe) negaţii : „el nu e frumosul, tulburătorul, senzualul (!) viriul (! !), ci e... cu totul altceva“. La care îţi vine să întrebi cu voce mică : - Ce e ? E de prisos să spunem că „altceva“ul nu este explicat, că nu se servesc stupide detalii biografice („el e prietenul celebrei...“, „celebra îl urmăreşte din platou în platou...“, „gurile rele afirmă că...“ „el şi-ar dori o soţie care să gătească bine“, „el citeşte revista „Femeia“, fiindcă ea găteşte după reţetele tipărite“, etc., etc. Cînd vom citi... cu totul altceva ? ♦ Pagina a l1-a Primim cu satisfacţie ştirea că ziarele centrale au posibilitatea de a edita cărţi şi sîntem gata să salutăm primele apariţii de sub teascuri, dar ne vedem nevoiţi să ne gîndim cu nostalgie la o lege nescrisă, dar legea presei : pagina a 11-a trebuie să redevină, prin tradiţie, clasica „pagină culturală“. O mare cantitate de material beletristic ar intra rapid în circuit public, tirajele cotidienelor asigurîndu-le textelor literare o răspîndire masivă. încercările din ultimii ani au fost îndeajuns de palide, şi s-a pierdut prilejul de a forma o nouă generaţie de scriitori la marea, severa şcoală a gazetăriei. Am fi bucuroşi dacă meşterii machetatori ar aşeza pagina a ll-a în „drepturile“ ei de totdeauna... 4 D- te tiparului... Cu o insistenţă teribilă, „România literară“ întreţine în largi coloane un adevarat cult pentru „Reconstituirea", tumul lui Lucian Pintine. S-a vorbit despre o „capodopera", „strigăt sristetor", „trumuusete cutremurutoare“, „tum de geniu", de „uluitoare originalitate“, „european", „pe linia producţiei monaiale", „tulurator", „zguduitor", „răscolitor", de o „simplitate grandioasa“, creaţie „magistrată" etc. şi, mărturisim, s-ar putea ca judecăile emise să fie drepte, ori exagerate doar pe ici, p.e сою. vnu despre marele talent al lui Pînnue vrem să vorbim (deşi, practic, nu mai există caniicative pe care regizorul sa nu le fi primit, astfel încît se poate spune că dspre Urson Welles, purnei, fellini şi rumonioni luaţi la un юс nu s-a scris ca despre "Reconstituirea"), ci despre... un vis. Visez campanii de presă în favoarea unui roman ori a unei cărţi de poezie, ancnete, interviuri luate autorului, cronici, pe măsura a ceea ce s-a făcut pentru „Reconstituirea“ încă înainte de a veni pe ecran, deci in faza de... manuscris, visez ca despre clasica condeiului, macar, să vorbim ca despre finine, astept clipa in care vom putea scrie despre o carte contemporana ca despre o capodoperă, visez acte de justiţie literara în stare să-l aşeze pe un nedreptăţit printre genii. Dar unae să începem aceste campanii ! După destinul „Reconstituirii", logic ar fi ca teatrul dezbaterilor literare să devină revista... „Cinema“. ^ Nenorocul numit Eminescu? Cu stupefacţie am citit în caseta de subtitluri a interviului cu Ion Alexandru (Adrian Păunescu) în „România literară“ nr. 3 : „Nenorocul pe care îl numim Mihai Eminescui“ Nenoroc pentru cine ţiaus cui ! În goana aupă spectaculos şi inedit, colegul Edânescu a citat dezastruos dintr-o frază care sună aşa : „La noi, din aceasta întunecime, se desprinde nenorocul aceluia pe care il numim cu toţii Mihai Eminescu“. Ceea ce e altceva... ♦ O idee sinistră Accident de automobil : un mare talent, actorul Ştefan Bănică era să-şi piardă viaţa, pe patul spitalului fiind, teatrul Giureşti a tipărit afişe speciale cu numele actorului scris cu litere uriaşe în care erau anunţate spectacolele la Sala Palatului (oamenii trăiesc, se mai întîmplă să mai şi moară, dar planul de încasări e etern...), cu piesa „Omul care a văzut moartea“. Niciodată în carieră n-a avut parte Bănică de afişe speciale. E cel puţin grotesc, absurd şi nedemn gestul directorului de teatru care comercializează ideea unei neîntîmplate morţi. Iniţiativă de jalnică fantezie, dovedind lipsa unui elementar respect pentru artist şi public, ea trebuie veştejită cu toată puterea cuvîntului, iar autorului ei i se cuvine o lungă vacanţă dintr-o artă pe care o abordează cu un cinism tîmp. Actori, vreţi succes ? Treceţi pe lingă moarte ! Dar foarte aproape, altfel nu veţi fi crezuţi şi... adio afişe ! Despre voi, crainica televiziunii nu va spune ca despre băiatul din Giuleşti : „Ştefan Bănică - omul care a văzut moartea“. 4 Cancan... Ştiu că „subiectul“ acesta îmi va atrage fulgerele... predicatului, protestele dragului meu prieten Niculă Tănase, dar nu pot să nu-i mărturisesc strîngerea de inimă cu care citesc pe afişele Estradei titlul ce se vrea „bombă“ - „Nicuţă la... Tănase“. Lasă că gluma e macabră (ştim unde e... Tănase) dar, dacă e de acceptat ideea conlucrării cu spectacolul de music-hall (şi Caragiale a scris „reviste“), nu credem că numele scriitorului are ceva de cîştigat, devălmăşii (prin titlu) cu mini-jupele, autorii de boscării răsuflate, comicii devalorizaţi prin baluri şi nunţi de cartier, ori cu ciorapii divelor, funebri, şi cu frenchcancanurile. N-avem destule cancanuri în viaţa literară ? ♦ Miclea îndrăgostit de carte şi cărţi, Ion Miclea e primul dintre marii noştri fotografi care a simţit spaima de risipire. El nu se mulţumeşte să fie prezent în reviste şi ziare cu imagini inspirate, ci gîndeşte grupuri de icoane, le dă o urmare logică şi le aşază între coperţi. De curînd a tipărit albumul „Goga la Ciucea“ cu detalii atît de viu fixate, cu o atît de fierbinte dragoste pentru poet şi lumea lui, de-gajată din filele puţine încît cred că o lectură din Goga devine de neconceput fără proiecţia pe retină a fotografiilor lui Miclea. Pe cînd un album al drumurilor lui Eminescu, Ion Miclea ? ♦ Secolul vitezei? A apărut numărul din august (1969) al revistei lunare (de fapt) „Secolul 20“. Logic ar fi ca numărul din august să fie lecturat de către pasionaţii cititori ai revistei la locurile unde îşi petrec concediul, pe malul mării, să zicem. Nu e nimic, la vară vom citi numerele tipărite în iarnă. Dacă prestigioasa revistă nu se pune în acord cu calendarul va veni anul 2000 şi vor trece multe luni pînă îşi va schimba numele în „Secolul 21“. + „ ideal pierdut“: Săptămina poeziei Cîndva, enervat de plicticosul ritual după care se organiza „Săptămîna poeziei“, am compus, cu amar spirit de anticipaţie, un „recviem“ pentru o sărbătoare ce nu ieşea din limitele penibilului. Intre timp, ideea a fost cu totul abandonată. După cum abandonată a fost şi „decada cărţii“ din decembrie. E şi acesta un mod de a „rezolva“ situaţii încurcate, cel mai lesnicios cu putinţă, dar uşurinţa cu care au fost aruncate peste bord idei generoase la origini poate scandaliza. Şi ce modeşti eram : poezia îşi revendica din calendar o săptămînă doar. Avem - în compensaţie ? - o lună a albiturilor, o lună a preparatelor culinare (zisă şi a bunătăţilor) şi o lună a cadourilor... primejdie: falsa memorialistică ■as încercaţi următoarea experienţă : se ia un autor de amintiri scriitoriceşti - literatură la modă acum - şi, la o lectură atentă, se constată că în cartea de memorii sunt relatate convorbiri de zeci de pagini. Magnetofon ds-ar fi avut, în berăriile de epocă in care se schimbau chilometrice eplici, acești autori n-ar fi izbutit să ne ofere in extenso „scînteietoare“ dueluri verbale. Chemafi-i pe autorele la telefon și spunefi-i ce vă trece prin cap vreme de un minut. Peste cinci minute întrebafi-i dacă mai fine minte ce i-afi spus. Va cita trunchiat, nesemnificativ. Atunci de ce sînt atît de naivi editorii care mijlocesc ajungerea la cititor a unor texte imposibil de controlat, cu nici o şansă de confirmare a autenticităţii. „Camil zicea, ridicînd furculiţa : iubitule, ştii cît te preţuiesc...“ „Сопи Mihai m-a luat de-o parte şi mi-a zis...“ „Liviu mi-a cerut cincizeci de franci...“ Cînd vom aşeza aceste texte, adesea abil confecţionate, acolo unde le e locul, sub semnul îndoielii ? Datoria exegetului este să le preia cu toată circumspecţia. El nu poate folosi „datele“ oferite, fără indicarea problematicei lor surse. încurajarea unei asemenea „literaturi“ e un act plin de primejdii, cu incalculabile efecte negative ulterioare şi credem că editurile noastre vor renunţa la metoda, blajină ce-i drept, a crederii pe cuvînt. Trist revers imediat: au şi început să apară articole ori false, pretinse „jurnale“, în care sînt înregistrate convorbiri cu totul accidentale, desfăşurate fără martori. Nu ne putem referi în scris decît luînd în considerare texte scrise. Altfel, ceea ce pretindem a fi un document nu e decît un exerciţiu de naraţiune fantastică... ♦ Aristocraţie pentru toţi Să rămînă anul 1970, în literatura noastră, anul în care scriitorii contemporani au fost recunoscuţi de... B.P.T. ? N-ar fi rău. Deocamdată, Biblioteca tipăreşte clasici. Dar la noi clasic devine aproape orice scriitor reeditat la 30 sau 40 de ani după expiere. Deci un scriitor mare (sau mediocru) care a avut „norocul“ să se stingă în urmă cu decenii poate escalada B.P.T.-ul care, o ştim, nu e o colecţie bibliofilă, ci „la din contra...“ Ispirescu e bun , dar Bogza, să zicem, nu ? Dar Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş, Radu Boureanu ? Dar Dimov, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban ? „Biblioteca pentru toţi“, promovînd cu avariţie literatura mare, „aristocratică“, poate fi... aristocraţie pentru toţi. ♦ Sacrilegiu Şi revista „Magazin“ a sărbătorit împlinirea a 120 de ani de la naşterea lui Eminescu. In felul ei , publicînd în pagina de humor careul de cuvinte încrucişate „Mihai Eminescu“. E vorba de cel ce-a scris versul : „Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată...“ ♦ Unde eşti, Elis? Citesc cu uimire mărturisirea - dintr-un recent interviu - a lui Ion Alexandru căruia nu ştiu care editură îi întîrzie apariţia excepţionalului „Jurnal de poet“. Cînd manuscrisul unei asemenea cărţi e depus pe masa unei edituri, redactorul (sau directorul) trebuie să decreteze acea zi, zi de sărbătoare, se cuvine să tragă obloanele şi să destupe o butelie cu şampanie Mumm. Neapărat, Mumm. Cu ce curaj ai să baţi în uşa unei edituri, daci şi fratelui Ion i se amină manuscrise ? Încă odată am nostalgia celei mai bune redactoare de la noi, Elis Buşneag, şi regret că nu de competenţa sa, ţin toate cărţile pe care le scriem şi că sîntem nevoiţi adesea să trecem „pragul“ unor suflete reci, străine. Cînd i se întîmplă vreun necaz, scriitorul poate şopti, dezolat : - Unde eşti, Elis ? ШИ) REDACŢIA TOMA BIOLAN • LUCIAN CIOATĂ • DAN CRISTEA • VASILE GHIŢESCU ION POPOVICI (secretar general de redacţie) • DAN ROTARU MARIN IONIŢă • CEZAR IVĂNESCU • CORNELIU MARCU • FLORIN MUGUR (redactor ,ef adjunct) GHEORGHE TOMOZEI (redactor şed • Prezentarea grafică VLAD MUŞAT).HCM