Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-02-01 / nr. 2

+ Eminescu a trecut prin Piteşti Un piteştean (născut, e drept, la Gurahon­) ne reproşează numărul ma­re de scriitori neargeşeni prezenţi în paginile revistei. Dar cititorul nu-i ştie ieri nu-i ştie totdeauna­ pe mulţi „ne­argeşeni“... argeşeni. Am scris despre siamneanul D. Popovici. Tipărim arti­colele cimpulungeanului C. Noica. Teatru (după premieră, dar îna­intea premierei tipografice) de Al. M i r o d a­n, născut într-un sat aproape de... Piteşti. Scriem despre un alt slavinean : Eugen Ionescu. Cri­ticul nostru, „bucureşteanul“ Dan Cris­­tea, e argeşean. La fel, colaboratorii­ noştri Horia Zilieru, Cezar Baltag, Ni­­cula Tănase, Nicolae Velea, Dumitru M. Ion, Ileana Mălăncioiu şi Nicolae Ioana. La Câmpulung trăieşte sofia nămăieşteanului Toplrceanu. Numai Eminescu nu e, spre durerea noastră, argeşean. Spre a ne consola, colaboratorul „Argeş"-ului, rectorul in­­stiutului pedagogic piteştean, domnul Aug. Z. N. Pop a desenat o hartă din care reiese că în 1878, în drum spre Dolj, Eminescu a trecut şi prin Piteşti... ^ lorga — un îndrăgostit de Piteşti Citez din „Drumuri şi oraşe din Ro­mânia“ de Nicolae Iorga (IV03, Editu­ra librăriei Pavel Suru — Bucureşti): „Piteştii - un oraş pe care l-ar fi putut dori cine ne-ar fi voit mai bine. O re­giune de dealuri bine împădurită în­conjură capitala Argeşului. Strade drepte, case frumoase, cit se poate de bine întrefinute, desăvîrşită lipsă de praf, încotro te uiţi, vezi hărnicie şi pricepere. Piteştii nu sunt o creaţiune nouă a ultimului avint românesc. încă din vremuri îndepărtate, saşii Sibiului îşi trimiteau mărurile prin pasul tur­­nului­ Roşu, care ducea de-a dreptul la Rîmnic, dar putea să hrănească prin bogăţia adusă de dînsul şi un tirguşor de drumul mare, în calea spre Bucureşti, ca Piteştii aceştia. Odată, viind de la Bucureştii lui Ştefan-Vodă Cantacuzino şi mergind spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre că­suţele Piteştilor un oaspete aşa de mare şi de neobişnuit ca regele viteaz şi nebun al Suediei eroice, Carol al XîI-lea, învins şi fugar“. + „Sub pecetea tainei“ Înconjurăm cu suficientă evlavie amintirea scriitorilor vechi ? Uneori, nu. Exagerăm încredințînd tiparului scrisori ori mărturii cu totul nesemnificative, adesea jenante pen­tru amintirea celui dus, îi trimitem ze­ţarului, cu sînge rece, imagini care ar trebui să rămînă „sub pecetea tai­nei“ şi care ar putea fi cunoscute nu­mai de către vreun eventual exeget. Cu tristeţe am citit apărută în somp­tuoase condiţii, tragica (atunci cînd nu e penibila) corespondenţă dintre Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi fatala lor Natalia Negru. Prea puţine date de interes literar ni se oferă, în schimb e publicată mărturisirea smul­să nefericitei Natalia , de ce l-a pre­ferat pe chelul şi „demonicul“ Anghel, angelicului Iosif. Un tribunal - nevăzut­­ al onoarei, un „lord trezorier“ al amintirilor scrii­torilor ar trebui să vegheze pentru ca textele scandaloase să nu intre în ne­dorit circuit. Corespondenţa lui Eminescu, în schimb, îl pune pe cititor în dilemă : se mulţumeşte cu „cioburile“ colecţiei Toroufiu ori cu „cărţile de vise“ ale bizarului Octav Minar. Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu, înainte de a părăsi Berlinul studiilor, nu ocupă mai mult spaţiu decît scrisoarea Na­­taliei în care ni se povestesc prepara­tivele pentru cumpărare de curechi... + Un reviriment: revista „Teatrul“, Revistă şi a Uniunii Scriitorilor, „Teatrul“ a dus ani şi ani o existenţă somnolentă, vetustă şi ne pierduserăm speranţele într-o reconsiderare a ţelu­rilor pentru care totuşi fusese­ înteme­iată. A trebuit ca la cîrma redacţiei să ajungă Radu Popescu, un om dă­ruit nu numai cu un mare har publi­cistic, dar şi cu un neastîmpăr care îl face, practic, fără vîrstă, pentru ca în numai cîteva luni „Teatrul“ să înce­teze a mai fi doar arhiva cu file în­gălbenite de inerţie a A.T.M., deve­nind un inspirat mecanism de îndru­mare şi informare, oglindă a unei bo­gate vieţi artisticeşti. Una din cuce­ririle primelor numere editate de omo­nimul cronicarului valah este surprin­zătoarea colaborare pe care revista şi-a asigurat-o prin strălucitoarele texte iscălite de Aurel Dragoş Mun­­teanu, căruia îi descoperim deosebite virtuţi eseistice, după ce am avut pri­lejul să-i lăudăm cărţile de proză. 1970 începe sub bune auspicii pentru teatrul românesc şi pentru „Teatrul“... ^ Cînd să vă credem, Dumitru Micu ? „În tot: o ştiinţă a versului demnă de invidiat, o perfecţiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinlăun­tru, posedat de mişcarea : „qui de­­place tes lignes“, şi mai ales, o sensi­bilitate în autenticitatea căreia aproa­pe că nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitenţe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac“. (Dumitru Micu despre Radu Cîrneci) „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exa­gerare, reflexiv mai peste mărginite iertate, pină acum atit de puţin for­ma­, incit ne vine greu să-i cităm în­dată după Alecsaridri, dar în fine, poet, poet în toată puterea cuvintului este Mihail Eminescu“. (Titu Maiorescu despre Eminescu) Cui prodest asemenea critică, Du­mitru Micu ! Prietenului Cîrneci în nici un caz, în ciuda colecţiei de diti­rambi, nimic nu pune în valoare vir­tuţile talentului său. Cînd să vă cre­dem, Dumitru Micu ? Atunci cînd „ni­miciţi“ (fără probe, desigur) pe Mihu Dragomir, ori atunci cînd scrieţi des­pre tineri şefi de publicaţii literare ? Aproape „că nu ne vine să credem“ în obiectivitatea dumneavoastră... ^ „Ei nu e virilul...“ ....v"vsrMV 'rv­:, vi;.­­ Citim tot mai des în revistele noas­tre care au şi rubrici de cinema sau chiar în „Cinema“, interviuri cu actori la modă, ori portrete iscălite de repre­­zentante ale sexului frumos şi avem prilejul pe care-l credeam abandonat teritoriilor copilăriei, de a roşi, de a lectura cu pleoape coborîte. Proce­deul cel mai uzitat constă în a începe cu o (sau cu mai multe) negaţii : „el nu e frumosul, tulburătorul, senzualul (!) vir­iul (! !), ci e... cu totul altceva“. La care îţi vine să întrebi cu voce mică : - Ce e ? E de prisos să spunem că „altceva“­­ul nu este explicat, că nu se servesc stupide detalii biografice („el e prie­tenul celebrei...“, „celebra îl urmăreş­te din platou în platou...“, „gurile rele afirmă că...“ „el şi-ar dori o soţie care să gătească bine“, „el citeşte revista „Femeia“, fiindcă ea găteşte după re­ţetele tipărite“, etc., etc. Cînd vom citi... cu totul altceva ? ♦ Pagina a l1-a Primim cu satisfacţie ştirea că zia­rele centrale au posibilitatea de a edi­ta cărţi şi sîntem gata să salutăm pri­mele apariţii de sub teascuri, dar ne vedem nevoiţi să ne gîndim cu nos­talgie la o lege­­ nescrisă, dar lege­­­a presei : pagina a 11-a trebuie să re­devină, prin tradiţie, clasica „pagină culturală“. O mare cantitate de mate­rial beletristic ar intra rapid în circuit public, tirajele cotidienelor asigurîn­­du-le textelor literare o răspîndire masivă. încercările din ultimii ani au fost îndeajuns de palide, şi s-a pier­dut prilejul de a forma o nouă gene­raţie de scriitori la marea, severa şcoală a gazetăriei. Am fi bucuroşi dacă meşterii ma­­chetatori ar aşeza pagina a ll-a în „drepturile“ ei de totdeauna... 4 D-­ te tiparului... Cu o insistenţă teribilă, „România literară“ întreţine în largi coloane un adevarat cult pentru „Reconstituirea", tumul lui Lucian Pintine. S-a vorbit despre o „capodopera", „strigăt sri­­stetor", „trumuusete cutremurutoare“, „tum de geniu", de „uluitoare origi­nalitate“, „european", „pe linia pro­ducţiei monaiale", „tul­urator", „zgu­duitor", „răscolitor", de o „simplitate grandioasa“, creaţie „magistrată" etc. şi, mărturisim, s-ar putea ca ju­­decăile emise să fie drepte, ori exa­­gerate doar pe ici, p.e сою. vnu despre marele talent al lui Pînnue vrem să vorbim (deşi, practic, nu mai există caniicative pe care regizorul sa nu le fi primit, astfel încît se poate spune că ds­pre Urson Welles, purnei, fel­lini şi rum­onioni luaţi la un юс nu s-a scris ca despre "Reconstituirea"), ci despre... un vis. Visez campanii de presă în favoarea unui roman ori a unei cărţi de poezie, ancnete, inter­viuri luate autorului, cronici, pe mă­sura a ceea ce s-a făcut pentru „Re­constituirea“ încă înainte de a veni pe ecran, deci in faza de... manuscris, visez ca despre clasica condeiului, macar, să vorbim ca despre fin­ine, astept clipa in care vom putea scrie despre o carte contemporana ca des­pre o capodoperă, visez acte de justi­ţie literara în stare să-l aşeze pe un nedreptăţit printre genii. Dar unae să începem aceste campanii ! După des­tinul „Reconstituirii", logic ar fi ca teatrul dezbaterilor literare să devină revista... „Cinema“. ^ Nenorocul numit Eminescu? Cu stupefacţie am citit în caseta de subtitluri a interviului cu Ion Alexan­dru (Adrian Păunescu) în „România li­­terară“ nr. 3 : „Nenorocul pe care îl numim Mihai Eminescui“ Nenoroc pen­tru cine ţ­iaus cui ! În goana aupă spectaculos şi inedit, colegul Edânescu a citat dezastruos dintr-o frază care sună aşa : „La noi, din aceasta întu­necime, se desprinde nenorocul ace­luia pe care il numim cu toţii Mihai Eminescu“. Ceea ce e altceva... ♦ O idee sinistră Accident de automobil : un mare ta­­lent, actorul Ştefan Bănică era să-şi piardă viaţa, pe patul spitalului fiind, teatrul Giureşti a tipărit afişe speciale cu numele actorului scris cu litere uria­şe în care erau anunţate spectacolele la Sala Palatului (oamenii trăiesc, se mai întîmplă să mai şi moară, dar planul de încasări e etern...), cu piesa „Omul care a văzut moartea“. Nici­odată în carieră n-a avut parte Bă­nică de afişe speciale. E cel puţin grotesc, absurd şi nedemn gestul di­rectorului de teatru care comercia­lizează ideea unei neîntîmplate morţi. Iniţiativă de jalnică fantezie, dove­dind lipsa unui elementar respect pen­­tru artist şi public, ea trebuie veştejită cu toată puterea cuvîntului, iar auto­rului ei i se cuvine o lungă vacanţă dintr-o artă pe care o abordează cu un cinism tîmp. Actori, vreţi succes ? Treceţi pe lin­gă moarte ! Dar foarte aproape, alt­fel nu veţi fi crezuţi şi... adio afişe ! Despre voi, crainica televiziunii nu va spune ca despre băiatul din Giuleşti : „Ştefan Bănică - omul care a văzut moartea“. 4 Cancan... Ştiu că „subiectul“ acesta îmi va atrage fulgerele... predicatului, pro­testele dragului meu prieten Niculă Tănase, dar nu pot să nu-i mărturi­sesc strîngerea de inimă cu care ci­tesc pe afişele Estradei titlul ce se vrea „bombă“ - „Nicuţă la... Tănase“. Lasă că gluma e macabră (ştim unde e... Tănase) dar, dacă e de acceptat ideea conlucrării cu spectacolul de music-hall (şi Caragiale a scris „re­viste“), nu credem că numele scriito­rului are ceva de cîştigat, devălmăşii (prin titlu) cu mini-jupele, autorii de boscării răsuflate, comicii devalorizaţi prin baluri şi nunţi de cartier, ori cu ciorapii divelor, funebri, şi cu french­­cancanurile. N-avem destule canca­nuri în viaţa literară ? ♦ Miclea îndrăgostit de carte şi cărţi, Ion Miclea e primul dintre marii noştri fotografi care a simţit spaima de risi­pire. El nu se mulţumeşte să fie pre­zent în reviste şi ziare cu imagini ins­pirate, ci gîndeşte grupuri de icoane, le dă o urmare logică şi le aşază în­tre coperţi. De curînd a tipărit albu­mul „Goga la Ciucea“ cu detalii atît de viu fixate, cu o atît de fierbinte dragoste pentru poet şi lumea lui, de-­­gajată din filele­­ puţine­­ încît cred că o lectură din Goga devine de ne­conceput fără proiecţia pe retină a fotografiilor lui Miclea. Pe cînd un album al drumurilor lui Eminescu, Ion Miclea ? ♦ Secolul vitezei? A apărut numărul din august (1969) al revistei lunare (de fapt) „Secolul 20“. Logic ar fi ca numărul din august să fie lecturat de către pasionaţii citi­tori ai revistei la locurile unde îşi pe­trec concediul, pe malul mării, să zi­cem. Nu e nimic, la vară vom citi nu­merele tipărite în iarnă. Dacă pres­tigioasa revistă nu se pune în acord cu calendarul va veni anul 2000 şi vor trece multe luni pînă îşi va schimba numele în „Secolul 21“. + „ ideal pierdut“: Săptămina poeziei Cîndva, enervat de plicticosul ritual după care se organiza „Săptămîna poeziei“, am compus, cu amar spirit de anticipaţie, un „recviem“ pentru o sărbătoare ce nu ieşea din limitele penibilului. Intre timp, ideea a fost cu totul abandonată. După cum abando­nată a fost şi „decada cărţii“ din de­cembrie. E şi acesta un mod de a „re­zolva“ situaţii încurcate, cel mai les­nicios cu putinţă, dar uşurinţa cu care au fost aruncate peste bord idei ge­neroase la origini poate scandaliza. Şi ce modeşti eram : poezia îşi reven­dica din calendar o săptămînă doar. Avem - în compensaţie ? - o lună a albiturilor, o lună a preparatelor culinare (zisă şi a bunătăţilor) şi o lună a cadourilor... primejdie: falsa memorialistică ■as încercaţi următoarea experienţă : se ia un autor de amintiri scriitoriceşti - literatură la modă acum - şi, la o lec­tură atentă, se constată că în cartea de memorii sunt relatate convorbiri de zeci de pagini. Magnetofon ds-ar fi avut, în berăriile de epocă in care se schimbau chilometrice eplici, acești autori n-ar fi izbutit să ne ofere in extenso „scînteietoare“ dueluri ver­bale. Chemafi-i pe autorele la telefon și spunefi-i ce vă trece prin cap vreme de un minut. Peste cinci minute între­­bafi-i dacă mai fine minte ce i-afi spus. Va cita trunchiat, nesemnificativ. Atunci de ce sînt atît de naivi edi­torii care mijlocesc ajungerea la citi­tor a unor texte imposibil de con­trolat, cu nici o şansă de confirmare a autenticităţii. „Camil zicea, ridicînd furculiţa : iubitule, ştii cît te pre­ţuiesc...“ „Сопи Mihai m-a luat de-o parte şi mi-a zis...“ „Liviu mi-a cerut cincizeci de franci...“ Cînd vom aşeza aceste texte, adesea abil confecţio­nate, acolo unde le e locul, sub sem­nul îndoielii ? Datoria exegetului este să le preia cu toată circumspecţia. El nu poate folosi „datele“ oferite, fără indicarea problematicei lor surse. în­curajarea unei asemenea „literaturi“ e un act plin de primejdii, cu incal­culabile efecte negative ulterioare şi credem că editurile noastre vor re­nunţa la metoda, blajină ce-i drept, a crederii pe cuvînt. Trist revers imediat: au şi început să apară articole ori false, pretinse „jurnale“, în care sînt înregistrate con­vorbiri cu totul accidentale, desfăşu­rate fără martori. Nu ne putem referi în scris decît luînd în considerare texte scrise. Altfel, ceea ce pretindem a fi un document nu e decît un exerciţiu de naraţiune fantastică... ♦ Aristocraţie pentru toţi Să rămînă anul 1970, în literatura noastră, anul în care scriitorii con­temporani au fost recunoscuţi de... B.P.T. ? N-ar fi rău. Deocamdată, Bi­blioteca tipăreşte clasici. Dar la noi clasic devine aproape orice scriitor reeditat la 30 sau 40 de ani după ex­piere. Deci un scriitor mare (sau me­diocru) care a avut „norocul“ să se stingă în urmă cu decenii poate esca­lada B.P.T.-ul care, o ştim, nu e o co­lecţie bibliofilă, ci „la din contra...“ Ispirescu e bun , dar Bogza, să zicem, nu ? Dar Jebeleanu, Miron Radu Pa­­raschivescu, Maria Banuş, Radu Bou­­reanu ? Dar Dimov, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban ? „Biblioteca pentru toţi“, promovînd cu avariţie literatura mare, „aristo­cratică“, poate fi... aristocraţie pentru toţi. ♦ Sacrilegiu Şi revista „Magazin“ a sărbătorit împlinirea a 120 de ani de la naşterea lui Eminescu. In felul ei , publicînd în pagina de humor careul de cuvinte încrucişate „Mihai Eminescu“. E vor­ba de cel ce-a scris versul : „Dintr-un Carmen Saeculare ce-l vi­sai şi eu odată...“ ♦ Unde eşti, Elis? Citesc cu uimire mărturisirea - din­tr-un recent interviu - a lui Ion Ale­xandru căruia nu ştiu care editură îi întîrzie apariţia excepţionalului „Jur­nal de poet“. Cînd manuscrisul unei asemenea cărţi e depus pe masa unei edituri, redactorul (sau directorul) tre­buie să decreteze acea zi, zi de săr­bătoare, se cuvine să tragă obloanele şi să destupe o butelie cu şampanie Mumm. Neapărat, Mumm. Cu ce curaj ai să baţi în uşa unei edituri, daci şi fratelui Ion i se amină manuscrise ? Încă odată am­ nostalgia celei mai bune redactoare de la noi, Elis Buşneag, şi regret că nu de com­petenţa sa, ţin toate cărţile pe care le scriem şi că sîntem nevoiţi adesea să trecem „pragul“ unor­ suflete reci, străine. Cînd i se întîmplă vreun ne­caz, scriitorul poate şopti, dezolat : - Unde eşti, Elis ? ШИ) REDACŢIA TOMA BIOLAN • LUCIAN CIOATĂ • DAN CRI­STEA • VASILE GHIŢESCU ION POPOVICI (secretar gene­ral de redacţie) • DAN ROTARU MARIN IONIŢă • CEZAR IVĂNESCU • CORNELIU MARCU • FLORIN MUGUR (redactor ,ef adjunct) GHEORGHE TOMOZEI (redactor şed • Prezentarea grafică VLAD MUŞAT)­.HC­M

Next