Argeş, 1971 (Anul 6, nr. 1-12)

1971-09-01 / nr. 9

CLASICI şi MODERNI Necesitatea ! Cînd am acceptat să răspund la această anchetă nu-mi inchipuiam cît e de greu. Constat cu mirare că, luat aşa, în general, nu am nici o idee despre clasicii noştri, adică idei mai multe am, dar nu am una globală, nu pot formula o judecată sau o serie de judecăţi care să cuprindă şi să determine distinct conceptul acesta : „clasicii români“. Dacă ar fi vorba de clasicii francezi sau ruşi, de pildă, sau de englezi, sau de germani, ştiu foarte clar ce aş avea de spus. Cum să explic acest fenomen ? E limpede că nu cunosc clasicii străini mai bine decit pe ai noştri: de blamul acesta ştiu sigur că sînt scutit. Să fie vorba de o chestie de distanţă, de o anumită detaşare pe care e mai greu s-o ai cînd e vorba de ai tăi? Nu mă satisface deloc asemenea explicaţie: critica presupune obligatoriu detaşarea şi perspectiva. Poate că, în ce-i priveşte pe ai noştri, nu avem încă acele solide locuri comune care-i instalează definitiv în conştiinţa posterităţii, ca de pildă: raţionalismul la francezi, empirismul la englezi, idealismul la germani, mesianismul social şi spiritual la ruşi. Aceste locuri comune permit nuanţări, „exegeze“, negaţii paradoxale, detectări paralele de note complementare, etc. Dar asupra clasicilor noştri ca fenomen global nu s-a statornicit un asemenea loc comun: s-au formulat despre cei mai de seamă nu locuri comune ci o droaie de platitudini; apoi au venit analize subtile, profunde, care însă nu au instaurat acele judecăţi lapidare şi memorabile ce devin locuri comune. Nu mă îndoiesc o secundă de valoarea supremă şi universală a lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Iorga, Arghezi,, Ion Barbu, dar universalismul lor intrinsec nu e explicat complet şi proclamat cum ar trebui. Unii din vioi se sfiesc să-i aşeze La rangul lor veritabil, adică în rînd cu cei mai mari 12 de pretutindeni; alţii nu se sfiesc dar nu ştiu s-o facă, fiindcă admiră fără să cugete (şi nu rareori fără să citească). Nici o kultură nu poate fi cunoscută şi judecată în ea însăşi ci numai pe plan universal. Scriitorii noştri mari, chiar cei mai prolifici ca Iorga şi Sadoveanu simt în fond foarte eliptici; zăcământul lor implicit e cu mult mai mare decit s-ar părea. Fireşte că toţi marii scriitori ai lumii sunt inepuizabile fîntîni şi toate generaţiile vor găsi mereu în ei ceva nou. Dar există în cultura noastră un anumit esopiem şi o tradiţie, sâ nu zic a disimulării, dar a metonimiei şi antonomazei, care înlătură implicitul de la îndemînă; el nu se relevă de la sine. De aceea clasicii noştri sînt încă insuficient cunoscuţi în esenţa lor adîncă. Eu cred că e timpul să rupem această tradiţie esopică şi să promovăm o literatură exoterică şi directă. In acest sens nu sunt pentru „imitarea clasicilor“, dar sunt pentru imitarea lor în alt sens: să înţelegem din exemplul lor lucrul acesta: nimeni nu poate fi mare scriitor numai cu „talent“ şi fără o mare cultură. (Nu puţini cred că de pildă Creangă sau chiar Caragiale ori Arghezi nu erau culţi, dar asta e o imensă nerozie). Altceva : un scriitor trebuie să trăiască în iluzia că scrie pentru veacurile viitoare; asta nu înseamnă să fie infatuat (din contră) şi nici lipsit de simţul răspunderii şi de luciditate. Dar dacă nu face un pariu cu posteritatea e un impostor. De aceea nu are voie să se teamă de critică (iar dacă o dispreţuieşte îşi fură căciula) şi nici să-şi măsoare valoarea după adulaţia pe care reuşeşte să o obţină. Al. PALEOLOGU locului comun Nostalgia ! Echilibrul, generozitatea, stăpînirea de sine, dorinţa efcer- ’ jtizării cuvîntului, permanenţa mesajului. Ştiinţa supremă a adresabilităţii sînt numai cîteva din trăsăturile distinctive ale literaturii clasice româneşti, trăsături care, numite palid aici, nu fac, evident, o definiţie. Dar fac, în schimb, taina de aur a artei adevărate. Ne obişnuim să numim clasică nu numai o operă perfectă, îndepărtată în timp, dar şi orice scriere cu adevărat majoră pe care continuăm să o înţelegem, în faţa căreia sufletul nostru vibrează, în care, spiritul nostru se regăseşte, fie şi în crîmpeie, în clipa lecturii, în memoria ce se instalează apoi... Iată alte calităţi — mărturisite astfel indirect — ale clasicităţii literare, lingă care substantivul exemplaritate a stat şi va sta întotdeauna. Să reţinem apoi că, fără a fi teoretizat prea mult, clasicismul literar pătrunsese în toată profunzimea misterul relaţiei scriitor-cititori : scriitorul era unul, cititorul se declina mereu la plural, în timp şi în spaţiu. In timp şi în spaţiu, subliniem, deoarece autorul clasic refuza efemerida, după cum refuza sertarul lecturii unipersonale. Alecsandri putea fi citit şi de un Moş Ion Roată, dar şi de boieri antiunionişti ; atunci sau astăzi, în poezia şi teatrul lui se întîlnesc mulţimile, iar în poeziile patriotice — o întreagă istorie a unui neam. Tot aşa, în poezia lui Arghezi, în marea poezie a prozei lui Sadoveanu, în arta dură, adevărată, dramatică a lui Rebreanu avem revelaţia desăvîrşirii simple. Dacă aceasta se numeşte sau nu clasicism, e dificil de spus, dar că toţi aceşti scriitori — deasupra cărora străluce Luceafărul — făceau literatură naţională, socială, adinearomânească şi tocmai de aceea universală, iată un fapt de care nu ne mai îndoim. „ Lecţia este un cuvînt didactic şi, totuşi, clasicii au dat, vor da întotdeauna lecţii. Afirmaţia trebuie luată nu în litera, ci în spiritul ei. Fiind un permanent model, clasicitatea literaturii române ne urmăreşte; nu pot crede că s-a întîmplat, măcar o dată pînă acum, ca marele exemplu al clasicilor să fi fost uitat; dacă uneori clişeul şi mimetismul riscau aprecieri singulare, să nu credem că acestea au fost altceva decit acte de pură complezenţă. E adevărat, în cîmpul esteticii, un asemenea comportament poate să devină vătămător, dar nu putem vorbi de o atitudine care să fi devenit vreodată unanimă. Bunul simţ, lege nescrisă a circulaţiei spirituale, a intervenit întotdeauna la timp. Atunci cînd el lipseşte pentru o vreme sau cînd o parte din literatură riscă să rămînă la dispoziţia diletanţilor amatori de exotisme singulare, trebuie să ne amintim de clasici. Cuvintele lui Zarifopol, zugrăvind cu iremie acidă portretul diletantului, mi se par de actualitate: „Diletantul este un fals izolat. El se joacă de-a singurătatea, ca un copil care, sătul de răsfăţuri, se supără pe mamă şi nu vrea să vie la masă. In beţiile sale de visări imprecize, in indolenţa care fuge de forma hotărîtă şi responsabilă, diletantul se deprinde a vedea fals. Dorurile necunoscute, îndemnurile unei vieţi noi, neînchipuite, îi apar, deodată şi din fugă, ca forme viguroase pe care mintea sa le blagosloveşte cu un duh însufleţit, şi spiritul nehotărît se leagănă agreabil. Diavoleasca mreajă în care se răsuceşte diletantul, imprecizia, copilul lenei de a-şi încorda la maximum puterile spiritului, îl smorneşte să simtă bogăţii pipăite acolo unde nu sînt decit posibilităţi difuze, roditoare sau înşelătoare. Spiritul diletant este o fredonare. La cîntarea adevărată el nu ajunge“. Clasicii au ştiut să fie contemporani şi — stăpînind acest înalt secret — au rămas ai viitorului. Recitindu-i, scriitorul de azi va descoperi mereu nostalgia măreţiei simple, va reflecta la legea comunicării la cititorul de azi şi de mîine... Constantin CRIŞAN simplităţii 1. Care sunt trăsăturile distinctive ale literaturii clasice româneşti, trăsături care o transformă într-un model pentru creaţia modernă? 2. Desigur, aceste însuşiri se regăsesc şi în literatura de azi. In ce direcţie ar trebui să ne îndreptăm atenţia pentru a folosi şi mai complet lecţia clasicilor ? Atitudine etică Afară de anumite structuri estetice generale, ţinînd de specificul naţional şi de sensibilitatea epocii, e greu de stabilit nişte trăsături distinctive, comune tuturor scriitorilor noştri clasici, în primul rînd pentru ■ să avem a face cu personalităţi estetic-ireductibile. A vorbi de claritate, de sentimentul măsurii şi al adresabilităţii, de istorismul şi caracterul „popular“ al literaturii clasice, înseamnă a repeta didactic lucruri ştiute şi admise şi, în orice caz, de un interes şcolar. La fel în ce priveşte relaţia scriitor-societate-istorie, prezentă atît în opera cît şi în activitatea lor. Aş vrea totuşi să observ, în legătură cu această relaţie, diversitatea exemplară de atitudine, de la un scriitor la altul, faţă de marile evenimente şi probleme ale istoriei şi culturii. Nu e vorba de o diversitate de expresie, ci de una adîncă, de concepţie, identificindu-se cu aspiraţiile de totdeauna de libertate şi prosperitate, de integrare a noastră în rîndurile naţiunilor civilizate, trăsătură care-i uneşte pe cei mai de seamă scriitori, fiecare înţelege să se manifeste conform cu propriul său punct de vedere. Să ne amintim de radicalismul lui Bălcescu în revoluţia de la 1848 în comparaţii cu eclectismul lui Eliade. Sau de tradiţionalismu revistei „Dacia“ opus spiritului european, al aceluiaşi Eliade. Alecsandri cîntă războiul de la 1877 în timp ce Eminescu gîndimdu-se la preţul pe care-l comporta îl dezavuează. Apare opoziţia Maiorescu-Duiuliu Zamfirescu în chestiunea poeziei populare, sau polemica Maiorescu-Gherea, pentru a nu mai pomeni de celebrele polemici în jurul sămănătorismului şi modernismului. Slavici a avut, cum se ştie, o poziţie cu totul singulară, pentru care a riscat închisoarea, în problema capitală a reunirii Transilvaniei cu România. Şi exemplele s-ar putea înmulţi. Dacă participarea scriitorilor la istorie, în înţelesul cel mai larg al cuvînitului nu poate fi negată, ea trebuie înţeleasă ca o luptă de idei, ca o diversitate de atitudini, adesea divergente. Insă cea mai preţioasă lecţie a clasicilor mi se pare a fi înainte de toate una de etică a scrisului şi de etică civică, unitatea dintre personalitatea umană şi cea artistică, dintre conştiinţă şi faptă, pe care o aflăm la fiecare dintre ei. Una o continuă şi o completează pe cealaltă. Nici unul dintre aceşti scriitori nu are nevoie, în biografia lor publică, de circumstanţe atenuante. Intre cele două războaie s-a încercat şi la noi acreditarea ideii de separare dintre om şi operă. (G. Călinescu a fost unul dintre cei care au promovat-o). Un scriitor poate fi mare chiar dacă a fost omul compromisurilor morale, se spunea. Opera ne obligă să-i iertăm orice. Rămîne însă de văzut dacă tarele morale nu afectează şi valoarea operei. Poate că există o corelaţie inextricabilă între una şi alta. In orice caz posteritatea nu desparte opera de personalitatea umană a autorului ei, oricît s-a crezut şi s-a voit altfel. E o iluzie că timpul şterge amintirea omului. Faţă de Francois Villon a existat şi există o mare rezervă la cei mai mulţi francezi. Chiar dacă opera lui le este scumpă, ea rămîne umbrită de faptele omului. O situaţie asemănătoare la noi — Macedonski. A fost de ajuns un singur gest (insultarea lui Eminescu), care să-i umbrească numele în amintirea posterităţii, pentru ca şi opera să fie receptată cu reticenţe. Cu aceasta am răspuns, cred, şi la cea de a doua întrebare a anchetei. Aş vrea doar să mai adaug că tradiţia, deci şi lecţia clasicilor, e o chestiune care nu se poate rezolva decât de fiecare scriitor în parte, în funcţie de temperamentul, de etica şi de idealul său artistic. O continuare a clasicilor în spiritul operei şi al activităţii lor — da, dar una estetică. M. NIŢESCU treispre rece Permanenţa spiritului militant I In cazul dezbaterii noastre, înţeleg prin clasic o valoare incontestabilă, verificată în timp şi reprezentativă pentru maturizarea literaturii naţionale. In acest sens, un clasic ilustrează (face ilustră) creaţia naţională, rămîmînd în acelaşi timp o individualitate unică şi repetabilă. Evident, calitatea de clasic nu poate fi stabilită decit retrospectiv. Eminescu nu a fost un clasic pentru contemporanii săi ; generaţiile următoare l-au consacrat. Azi, clasicii noştri, în accepţia dată, ar constitui lanţul unor valori care se menţin ,şi se îmbogăţesc, de la Cantemir şi Budai-Deleanu pînă la Eminescu, Macedonski, Creangă şi Caragiale şi de la aceştia pînă la Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Blaga sau Ion Barbu. A vorbi despre trăsăturile lor distinctive poate însemna relevarea a ceea ce constituie o constantă, prin intermediul unor variabile ireductibile ca atare. încercăm deci a vorbi despre „specificul naţional“, dincolo de geniul individual, dar înglobîndu-i aportul. Intr-un fel apărea daci specificat naţional înainte de Eminescu, altfel după el. Niciodată nu vom trece peste admirabila metaforă a „matricei stilistice“ , dar vom observa că matricea este o generatoare, în timp ce creaţia este existenţa generală şi apoi desfăşurată în condiţii determinate, istorice şi sociale. Pentru un marxist, specificul naţional, ca şi clasicitatea, constituie sisteme deschise, incompatibile cu orice fixism. Cred că tocmai aceasta ne dă posibilitatea de a lupta împotriva prejudecăţilor, într-o perspectivă a permanenţelor, refuzind atît stagnarea, cit şi moda trecătoare. Judecata criticului marxist aş vedea-o astfel opusă aceleia care, intr-un moment sau altul, se grăbeşte să respingă o valoare inedită în numele unei tradiţii „sfirşite“. Azi, şi de peste jumătate de veac, Eminescu este indiscutabil un mare clasic, specific pentru spiritualitatea românească. Dar oare ar fi fost judecata noastră dacă l-am fi apreciat, în preajma lui 1900, după criteriile lui Aron Densuşianu ? Observăm că, în principiu, Aron Densuşianu cerea poeţilor ce le cerem şi noi, dar nu înţelegea că Eminescu răspunde acestor cereri mai mult ca oricine pînă la el; răspunsul lui Eminescu fiind cu adevărat nou în epocă, noul putea fi cîntărrit prin raportare la Boilintineanu, de pildă. La fel, după Eminesciu, cu modul judecăţii lui Aron Densuşianu au putut fi respinşi rînd pe rînd Şi Arghezi şi Barbu ş.a.m.d. In realitate, un mare scriitor nu e niciodată aservit unor scriitori străini, nici unor predecesori români : el e original doar în contact cu înaintaşii, ca şi cu contemporanii. Românesc e universul lui Eminescu, împotriva convingerii criticilor obtuzi, cum românesc e azi ael al lui Arghezi î ş a.m.d. Spiritualitatea naţională, la un moment dat, este ilustrată de valorile ei mereu înnoite, nu de o reprezentare oprită în foc, pe o anumită treaptă istorică. L-am numit cindva pe Sadoveanu un Kesarion Breb in faţa secolului XX. Creatorul literar românesc este, fără îndoială, cel ce continuă privirea de demult a strămoşilor, dar şi-o face a sa, unică, şi şi-o plimbă peste lumea contemporană. Păstorul din Vrancea care a cîntat cindva Mioriţa trăieşte în ipostaze succesive, permanent şi mereu altul, precum codrul lui Eminescu. Acest păstor a văzut Luceafărul şi Jocul ielelor, Mirabila sămînţă, ca şi Jocul secund. A căuta constantele prin intermediul marilor noastre valori clasic-e, în acest spirit, mi se pare o sarcină de cel mai mare interes pentru cultura noastră naţională. E dificil să ne sugerăm într-o scurtă participare la o dezbatere. Cred că, mai curînd, le-am putea clasifica în ordinea unor preocupări diferite. Putem deci ţine seama de o ordine a preocupărilor ce ţin de condiţia „literarităţii“. E ordinea în acelaşi timp cea mai universală şi cea mai diferenţiată, naţional şi individual Fiecare clasic este un creator de limbaj poetic; într-o direcţie, el se întilneşte cu toţi clasicii lumii, dacă ne gindim la experienţa poetică în genere ; într-o altă direcţie, el tămâne strict individual. Dar universal şi individual, el este totdeauna un creator de limbaj poetic românesc. Aceasta poate fi considerată o trăsătură distinctivă, a tuturor. Revoluţionar neîncetat, poetul român caută un rost nou în poezie. A crea — păstrînd şi inovînd un contact cu universalul şi după geniul propriu — limbajul poetic românesc, e prima ordine pecare o distingem. A doua priveşte tocmai ceea ce numea Aron Densuşianu „lumea românească“ : natură înconjurătoare, ţară şi popor, viaţă etnică etc. Marii noştri clasici au creat universul literar al acestei lumi trăind-o intens prin propria lor experienţă scriitoricească nu copiind o imagine dată dinainte. De aceea au fost mereu surprinzători pentru tradiţionaliştii epocii lor, dar au impus tradiţia urmaşilor. Eminescu este, probabil, exemplul cel mai desvîrşit şi în această privinţă : om al epocii sale sincronizat cu poezia modernă a lumii, angajat în peisajul românesc contemporan lui, el reorează o lume care e actuală, după cum e şi permanentă şi virtuală. Criticul care vedea în el influenţa unei mode filosofice şi literare din apus nu înţelegea că poetul nostru naţional continuă pe o treaptă nouă folclorul şi letopiseţii, generaţiile anterioare cîntate în Epigonii, că el priveşte cu un ochi modern o realitate nouă, rămînînd în permanenţele române şi prefigurînd ceea ce încă nu le era limpede tradiţionaliştilor. . A treia ordine se referă la atitudinea clasicului român în societate. E, aici, o trăsătură distinctivă care trece din etic în estetic. Nu există mare creator român care să nu se fi angajat, precum Eminescu, grav şi total, într-o cauză naţională şi socială. Popor vechi şi veşnic ameninţat de invazii, civilizaţie originală, aflată la răscrucea strategică a cuceritorilor, limbă latină altoită pe un trunchi autohton şi păstrată în ciuda presiunilor înconjurătoare, oameni liberi, care n-au îndurat jugul rînduielilor succesive şi perisabile — iată cîteva elemente care explică permanenţa angajării militante a oricărui mare scriitor român, din orice epocă. Este o trăsătură prin care poetul naţional preia îndârjirea cu care răzeşul dezmoştenit de boieri şi iobagul călcat în picioare de grofi şi-au păstrat, în orice împrejurări, graiul strămoşesc, credinţele, etica şi conştiinţa dreptului de a fi liberi în ţara lor, stăpîni pe munca şi roadele lor. Ştiu că orientarea unora sau a altora dintre marii noştri scriitori e discutabilă, în lupta lor politică efectivă , dar nu cunosc nici unul care să nu fi fost, ca om, un militant politic. 2 Lecţia marilor clasici, pentru noi, cei de azi, ni se pare a decurge de la sine, din cele spuse mai sus. Continuând o metaforă, aş îndrăzni să afirm că scriitorul nostru actual, marcat de „matricea stilistică“, este eternul autor al Mioriţei. Lumina creaţiei sale este lumea românească, astfel cum o vede el azi. In imaginea creată de el trebuie să se recunoască urmaşii şi să se regăsească străbunii. Receptorii contemporani, luminaţi de învăţătura dialecticii, sunt obligaţi să nu repete greşeala lui Aron Densuşianu faţă de Eminescu, nici să nu confunde imitaţia cu inovaţia. In fine, e evident că scriitorul român contemporan, ca şi Eminescu în opera sa, îşi are propriul său scris modern, participă la scrisul tuturor celor ce, în lumea întreagă, îşi pun problema limbajului poetic de pe poziţiile unei înţelegeri superioare, adecvate ştiinţei despre limbă şi literatura a deceniilor noastre. Cred că scriitorii noştri din toate generaţiile ştiu să apere permanenţele, actualitatea şi viitorul creaţiei naţionale. Savin BRATU