Argeş, 1987 (Anul 22, nr. 1-12)

1987-08-01 / nr. 8

stepere literare argeșeite Ion Marin IOVESCU Un moralist Omul, dar mai ales proza­torul Ion Marin Iovescu, cel ce l-a făcut pe subtilul critic literar Eugen Lovinescu să-l compare, în prefața ce i-a scris-o, în mai 1936 la volu­mul de debut Nuntă cu bu­cluc, cu Creangă, considerîn­­du-l un al doilea mare proza­tor popular, de data aceasta al meleagurilor muntene, ar fi avut acum 75 de ani (n. 6 au­gust 1912) dacă nu pornea pe calea umbrelor cu zece ani în urmă, la 9 august 1977. Născut în comuna Spineni, situată în partea de nord-est a judeţului. Ort, la 40 km. de­părtare de Piteşti, el a fost şi încă mai este considerat pe nedrept „oltean“ şi aceasta d­­intr-o eronată încadrare fă­cută de unii cercetători, care încă mai înglobează vechiul teritoriu al judeţului, situat total în stînga Oltului, deci în Muntenia, ca făcînd parte din ţinutul Olteniei. Toată viaţa materială şi spirituală a comunei natale, precum şi a comunei Tătuleşti şi inclusiv a satului Cioflic, în care se desfăşoară violenţa şi apr­oape inumana poveste din Nuntă cu bucluc, este grefată pe pito­rescul ludic al ancestralei pa­remiologii, folosită de scriitor la tot pasul. Crescut în atmosfera vieţii rurale libere, atent şi fidel memorizator al manierei de exprimare orală, făcută fără control şi acord gramatical de consătenii din mijlocul căro­ra s-a ridicat, Ion Marin Io­­vescu a reţinut şi a depozitat în memoria sa, ca un neobosit culegător de folclor, o comoa­ră inepuizabilă de zicători, proverbe, strigături sau cîn­­tece de lume, pe care le-a fo­losit la timpul respectiv, ca un pictor peisagist în canava­ua scrierilor sale. El este prin­tre puţinii scriitori care îşi construiesc proza pe conflic­­te deosebit de violente, dure­roase şi incredibile uneori, susţinute de un limbaj împes­triţat cu expresii de vorbire nativă, locală, adunate întoc­mai ca în Povestea vorbii, din gura oamenilor de la sate, sau din mediul urban, de prefe­rinţă a mahalalelor Capitalei. Debutează în 1934, la „Ro­mânia literară“, condusă de Liviu Rebreanu, şi frecven­tează statornic cenaclul „Sbu­­rătorul“, de sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu, cel care îl remarcă şi îl impune aten­ţiei cititorilor ca pe un pro­zator de primă mărime. După romanul de debut Nuntă cu bucluc (1936) publică, în 194­1, o daravelă de proces, în 1943, Oameni degeaba, în 1967, La­crimi pe pîine, în 1974, Soare cu dinţi, iar în 1977, Marea vîlvătaie, închinată revoltelor ţărăneşti din 1907. Ion Marin Iovescu, bărbatul brunet, cu ochi negri expre­sivi şi umbriţi de sprîncene uşor arcuite sub o frunte înal­tă şi larg deschisă spre soare şi mărginită de un păr ca pa­na corbului, purta ca semn distinctiv şi o mustaţă mică, tăiată ca un triunghi ascuţit, cu toată duritatea cuvântului ce-i ieşea zgomotos din gură, cu toată privirea seducătoare şi persuasivă ; era, în cele din urmă, un mare visător, un sentimental boem, îi plăceau discuţiile tari, cu scăpărări a­­prige de cuvinte frumos spu­se, dar direct, fără ocolişuri şi ascunzişuri. Apăra cu toata convingerea literatura bună şi pe scriitori şi avea păreri de­mocratice cu privire la esenţa şi conceptul de creaţie. într-o zi, la o masă de cafenea, în piaţa veche a Piteştiului, in­citat şi de gustul amar al bă­uturii cu puteri miraculoase asupra nervilor senzoriali, dar pornit şi pe destăinuiri inti­me legate de procesul de crea­ţie literară, a scos carioca din buzunar şi fără ochelari (era în ziua de 29 decembrie 1972, cînd afară fulgura şi sufla ră­guşit Crivăţul) a aşternut pe patru file de bloc-notes urmă­toarea confesiune : „Pentru mine literatura re­prezintă acel fior de ardere interioară a cuvînului, de transcendere într-o alta lume nevăzută, care te instalează, ca să zic aşa, turceşte, în mijlocul emoţiei estetice di­rectă, sau cum zicea Lucian Blaga, în cuvîntul mîntuit. Şi cind afirm acest lucru, mă re­fer nu numai la poezie, dar şi la proză, care e guvernată de aceleaşi legi interioare. De a­­ceea, după mine moralitatea în artă e pusă greşit de cei mai mulţi. Arta morală e cea izbutită, cea care îţi produce actul contemplaţiei, adică cea care te purifică şi te înalţă în lumea ozonată a marilor idei şi a sentimentelor alese, no­bile, desăvîrşite. Şi acest lu­cru se obţine numai prin trambulina cuvîntului, prin incendierea ingenioasă a me­taforelor, care obligă sufletul la o stare de incandescenţă unică, inedită. Numai sub for­ma aceasta literatura lucrează în sufletul nostru şi morali­zează. Iar literatura imorală e literatura neizbutită, care consumă hîrtia şi timpul nos­tru, citind-o.“ Acesta a fost Ion Marin Io­­vescu , un scriitor „sadic“ cu eroii povestirilor sale, din do­rinţa de moralizare a litera­turii, a cititorilor. Ion CRUCEANUA Convorbiri despre poezie Victor ATARI­ASUI) Eminescu - o preocupare constantă Trecuse de ora 19. Criticul Victor A­­tanasiu şi cîţiva tineri scriitori, membri ai Cenaclului „Confluenţe", sosiseră de la amiază în staţiunea Voineasa, din judeţul Vîlcea. Pe ultima terasă a unui complex turistic, avînd în apropiere panorama mun­ţilor înveşmîntaţi în brazi, am purtat o convorbire pentru Revista „ARGEŞ". îmi place să cred că ceva din spiritul de o dialectică percutantă care este Victor Ata­­nasiu transpare în textul de mai jos. — Ce face un critic cînd nu conduce un cenaclu, cînd nu citeşte cărţile contempora­nilor spre „ierarhizare" şi cînd nu se află în redacţie , ce face un critic în timpul liber, Vic­tor Atanasiu ? — în mod fatal nu am cum să ştiu ce face, în genere, un critic în timpul liber. Cel mult pot să spun ce fac eu. Dar cum discuţia noas­tră urmăreşte să graviteze, din cîte înţeleg, în jurul literaturii, iar nu ca prin ea subsem­­natul să facă dezvăluiri cu caracter aşa-zicînd memoralistic (!), sentimental etc. îţi propun să trecem la întrebarea următoare. — Am urmărit chiar în „ARGEŞ" un serial de articole despre Eminescu. Nu știu cum ar trebui să sune întrebarea : Eminescu este o preocupare „mai veche", o preocupare „mai nouă" sau o preocupare „constantă" ? — Pentru orice critic român, în măsura în care aspiră să poată fi considerat realmente un critic, Eminescu nu are cum să nu fie de­cit o preocupare constantă. în ceea ce priveş­te serialul pe care l-ai amintit, publicat timp de 7 numere (cu oarecari pauze între apariţii) în paginile Revistei „ARGEŞ", el se în­­scrie în cadrul unor preocupări, pe ca­re le am de prin 1972, de a comen­­ta apariţii editoriale recente din operele clasicilor, cu alte cuvinte, de-a comen­ta reeditările. E vizibil că ele deţin o pondere simţitoare, altfel pe deplin firească (justificată), în cuprinsul volumelor „la zi". Exploratorul actualităţii literare având meni­rea a da seama asupra a tot ceea ce iese, cu un termen mai vechi, de sub teasc, se im­plică, se înţelege, în datoria să aibă „în vi­zor" şi placheta cutărui debutant şi o carte a unui scriitor de mult consacrat, dar şi o re­­tipărire a letopiseţului lui Miron Costin, a­­părută în seria „Arcade" ori un voluminos tom dintr-o ediţie ştiinţifică din „Opere" de Sado­­veanu sau un roman de Al. Ivasiuc, să zicem, republicat în B.P.T. Serialul despre proza lui Eminescu a pornit de la o o intenţie mult mai modestă : aceea de a face un succint co­mentariu la volumul VI din ediţia de „Ope­­re" a marelui poet, volum îngrijit de Aurelia Rusu. S-ar putea însă să nu prea am aptitu­dini de istoric literar. Interes foarte susţinut pentru tot ceea ce ţine de latura aflată în afara interpretării propriu-zise a literaturii în mod hotărît nu am. La fiecare om, deci şi la un critic, există un conflict între vocaţie şi aspiraţie. Sau, ca să nu par prezumţios, între­ aplecarea firească lăuntrică şi ceea ce cel în cauză şi-ar fi dorit să fie. Probabil mi-ar fi plăcut să fiu un foiletonist care să analizeze prompt, succint, apariţii editoriale intrate în sfera aşa-numitei „critici de întîmpinare", lu­­cru pe care l-am făcut intermitent in primul rînd din pricina faptului că, în ciuda stră­­daniilor depuse, în cei 14 ani în care public 2—3—4 articole de critică lunar, nu am dis­pus niciodată de o rubrică săptămînală la vreo publicaţie. în cuprinsul apariţiilor amin­tite ar intra şi cele ale clasicilor. S-ar putea însă să fie vorba de ceva mult mai profund şi atunci sus-pomenita neşansă a fost pentru mine un factor favorizant : de fapt îmi place să analizez dintr-o multitudine de puncte ele vedere, pe toate feţele, un anumit aspect din­tr-o carte, ori dintr-un sector de activitate a unui scriitor, ori din întreaga lui operă pe spa­ţiul reclamat de ceea ce am de spus (unul extins aşadar !) recurgînd desigur la toate citatele care confirmă, atent interpretate, punctul de vedere ce mă străduiesc a-l sus­ţine. Prin urmare am dorit să scriu o recen­zie la un volum de opere eminesciene, dar un imbold lăuntric ireprimabil m-a împins spre un eseu de oarecari dimensiuni. — Ce reprezintă pentru dumneavoastră po­ezia ? — Dintodeauna am avut impresia că poe­zia mi-e mult mai puţin „la îndemînă" decit alte genuri literare. Și, sincer să fiu, am nu­trit teama că o înţeleg mai puţin decit proza sau teatrul. De acea critica de poezie caut să o practic cît mai susţinut. Un critic, mai ales un foiletonist, nu trebuie să ocolească nici un domeniu al literaturii ! Un mare om politic englez (tuturor ne plac comparaţiile cu personaje ilustre !) se temea să călătoreas­că cu avionul şi de aceea toată viaţa a călă­torit cu avionul, iar un ilustru critic român contemporan s-a mărturisit a nu fi „un citi­tor de romane" şi a dat o remarcabilă sinteză despre romanul românesc. Terorile, ororile, complexele de inferioritate pot fi, cum se ob­servă, fecunde. — De fapt, ce este important, după opinia dumneavoastră, în cadrul fenomenului poetic contemporan ? — Faptul cum vîrfuri ale generaţiei ’60 ori ale celor care au urmat se completează, în­tr-un mod inefabil, unul pe celălalt, permi­­ţînd calificativului de complexitate în legă­tură cu peisajul liricii actuale să nu funcţio­neze ca o vorbă goală. — Aţi emis la un cenaclu (la care aţi par­ticipat ca invitat) o opinie foarte interesantă referitoare la poezia generaţiei ’80. Aţi dori să o nuanţaţi ? — A nuanţa o opinie „foarte interesantă", cum spui, înseamnă pentru mine a răspunde, datorită aplecării spre „mărunţire", spre a­­naliză detaliată pentru a reliefa un anume punct de vedere, aplecare ce o mărturiseam mai devreme, în cîteva pagini bune de text. Aşa că deocamdată să renunţăm. — Şi totuşi, ce este poezia ? — Şi totuşi ce este iubirea ? Ioan IACOB Timpul marilor clasici Eminescu, Creangă, Caragiale — trei nume care sunt şi astăzi emblematice pentru literatura română. Trei opere cu rol structurant al crea­­ţiei noastre literare ; trei mari realizări care de­finesc geniul nostru artistic şi îl proiectează în universalitate. Trei impunătoare fapte de cul­tură pe care se înalţă conştiinţa de sine a lite­raturii române şi se conturează individualitatea ei în orizont european. Trei personalităţi artis­tice atît de diferite şi aflate totuşi într-un acord profund de simţire şi sensibilitate. Domeniile literare pe care Ie cultivă sunt cu totul deose­bite ; ele se articulează însă într-un tot cu sem­­nificaţii de sinteză a unei literaturi şi a capaci­tăţii ei de afirmare. Ce ne propune conjunctura culturală de an­samblu din România acelei perioade şi condiţia creatoare a fiecăruia dintre marii clasici pentru explicaţia acestui „moment ales" al artei noas­­tre ? Pe plan general factorul proeminent al vieţii culturale este, desigur, curentul Junimii şi direcţia pe care el le imprimă ideii de crea­ţie şi de realizare spirituală. Fără atmosfera fa­vorabilă creată de activitatea Junimii şi fără contribuţia ei la constituirea unei conştiinţe a­­decvate impulsiunii şi receptării marilor valori artistice, e greu să ne imaginăm că opera celor trei clasici ar arăta la fel cum ni se înfăţişează astăzi. Două aspecte ne par esenţiale în activi­tatea Junimii , funcţia ei constructivă, modela­toare în plan cultural, şi articularea valenţei na­ţionale în artă cu spiritul critic. Adversarii Junimii au invocat gratuit inaderenţa acesteia la naţional ; în cauză era de fapt inaderenţa lor la spiritul critic. Neputînd să repudieze deschis ideea spiritului critic şi implicaţiile sale în edi­ficarea unei culturi, ei au creat artificial o ţintă de atac a Junimii. Toată activitatea Junimii probează însă că sublinierile din 1882 ale lui Maiorescu nu au fost cuvinte de circum­­stanţă. El preciza atunci : „...subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională şi personajele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales ale ţăranului şi claselor de jos". Alternativa junimism (directivă estetică junimistă) sau specific naţional a fost una fals creată de adversarii curentului ; alternativa rea­lă era : specific naţional şi spirit critic (cu în­treaga bogăţie de sensuri şi de conţinut a aces­tuia), sau aşa-zisă „artă naţională" fără spirit critic ? înainte de orice, junimiştii au ţinut să atragă atenţia că mediu cultural înseamnă nu doar forme instituţionale corespunzătoare şi o „pro­­ducţie" cu caracter ştiinţific, literar sau artistic, ci şi nivelul de realizare a acesteia. Pledoaria pentru autenticitatea actului creator în cultură, întărită de demnitatea propriului demers în domeniu, reprezintă unul din meritele incon­testabile ale mişcării junimiste în devenirea cul­turii române. Chiar de la începutul activităţii sale, Titu Maiorescu atrăgea atenţia că ceea ce trebuie do­­bîndit este conştiinţa valorii în sfera culturii, ca de altfel şi în cea public-administrativă. Pen­tru mişcarea culturală, arăta el, prejudiciabilă este nu atît prezenţa unei opere, sau chiar a unei direcţii eronate, cît eroarea în criteriul de judecată al acestora, cu alte cuvinte confuzia valorică.­­Cu adaosul că pe lingă intuiţie şi ca­pacitate de înţelegere, criteriul valoric are şi o dimensiune social-istorică ţinînd de mediul cul­tural, de exigenţele şi de felul în care societatea şi elitele sale intelectuale simt şi formulează aceste exigenţe). Aci Maiorescu nu admitea vreun rabat, dacă istoric sunt explicabile fap­­tele de cultură minore — spunea el —, tocmai năzuinţa de a ne înscrie în circuitele mişcării culturale internaţionale şi de a ne afirma indi­vidualitatea proprie impuneau examenul aces­tora cu rigoarea cuvenită. De la formula lui Eliade : „scrieţi băieţi, numai scrieţi", la impe­­rativul actului de cultură exemplar este o dife­­renţă vizînd nu doar situaţia concret istorică, ci şi modul în care trebuie construit edificiul unei culturi. Dar este şi năzuinţa de a depăşi condiţia dată, năzuinţă izvorîtă tocmai din con­ştiinţa vie a mişcării culturale europene, în manifestările sale reprezentative. Junimismul contribuie efectiv la realizarea acestui deziderat şi în aceasta rezidă latura constructivă a spiri­tului critic al Junimii. Aci nu numai a negat sau contestat, — aşa cum a făcut cu precădere în plan social-politic — dar a şi clădit şi a indicat o alternativă creatoare. în această perspectivă, şi materializînd parcă spiritul şi năzuinţa Junimii, se situează opera „celor trei mari". A fost o conjunctură fericită de şanse­­ a Junimii că tocmai atunci au ţîşnit cîteva spirite geniale — Eminescu, Creangă, Caragiale — pe care a ştiut să le atragă, şi are acestor spirite că atunci Junimea inaugura „o nouă direcţie" în cultura română. Cit priveşte condiţia creatoare a trio-ului cla­sic din epocă observăm caracterul paradoxal al unor traiectorii foarte diferite care concură însă la un ansamblu unitar. Mai întîi Eminescu, încă la 1872 Titu Maio­rescu îl definea ca „om al timpului modern", prin sensibilitate, dar şi prin formaţie culturală. De atunci încoace întreaga exegeză eminesciană a urmărit să pună în valoare capacitatea excep­ţională a poetului de a capta iradierile culturii europene într-un efort istovitor de autoformare ca „om al culturii depline" şi cu o deschidere uimitoare la mişcarea de idei a timpului său. Eminescu a vădit nu numai o sete nestinsă de cunoaştere ; el a trăit intens actul cunoaşterii cu acea gravitate şi cu simţul marii răspunderi pe care o implică asumarea culturii, aspecte evidente în întreaga lui creaţie, în ţinuta lui intelectuală. La Eminescu se conjugă, aşadar, o sensibilitate poetică de excepţie cu iradierile intense ale formaţiei sale înalt culturale. Opera poetică şi, în felul ei, publicistica stau mărturie a procesului de ardere întru cultură a lui Emi­­nescu, a intensităţii cu care se apropia de lu­mea ideilor. Pe scrisul poetului se află înti­părite semnele culturii vremii sale, filtrate de o minte pătrunzătoare şi de o individualitate artistică de excepţie. Cu totul altfel se articulează la marea crea­ţie a vremii Ion Creangă. El aduce în circuitul artei suflul proaspăt al geniului popular. Opera lui este una de intuiţie, spontaneitate şi rafi­­nament „naiv". Are ceva din perioada de „co­pilărie" a artei în care au fuzionat fericit trăi­rea intensă a vieţii cu puritatea sentimentelor şi cu adânca comuniune dintre om şi natură. Creangă mută această modalitate a artei , în plină civilizaţie modernă ; reuşita e deplină şi senzaţia e de uimire şi admiraţie. Iar faptul că lumea spre care se îndreaptă interesul său este copilăria e cît se poate de semnificativ. Numai aci, în lumea copilăriei, Creangă putea găsi o percepţie a exigenţei cu unele corespondenţe perioadei de afirmare a „copilăriei artei", aşa cum caracteriza Marx epoca poemelor homerice. Aci te reîntîlneşti cu plenitudinea vieţii, cu trăi­rea intensă a acesteia, cu integrarea deplină a fiinţei în comunitate şi în cosmic. Orice artist de întinsă cultură ar fi ratat mai degrabă, după părerea noastră, o asemenea temă deoarece re­­flexia de tip cultural e o piedică în calea inge­nuităţii. Or, pentru vîrsta „copilăriei artei" esenţiale sînt această stare şi acest sentiment. Prin Creangă geniul popular românesc a fău­rit, aşadar, un epos al copilăriei în care a topit tot parfumul spaţiului de viaţă şi de existenţă a ţăranului român. Altele sînt sevele artei lui Caragiale şi desti­nul acesteia. Ea sintetizează contradicţiile civi­lizaţiei moderne române. Este cronica unei epoci şi a problemelor ei. Caragiale face radiografia societăţii şi a timpului în care a trăit trimiţînd din scrierile sale vii fascicule de lumină spre această lume. Spiritul său de observaţie este fără greş şi aproape fiecare gest în care se ma­terializează acţiunea eroilor săi (fie că e vorba de teatru sau de Schiţe şi Momente) dezvăluie sensuri ce transcend cu mult peste situaţia ime­diată din care se ivesc. Opera lui Caragiale în­deamnă la autocunoaştere şi autoanaliză. Nu doar în perspectiva imediată a mediilor pe care le evocă, ci intr-una mai largă, de mentalitate şi psihologie social-istorică,­­ în focarul demersului său critic Caragiale a situat, cum ni se pare, filistinismul mic-burghez, fenomen ce se insinuează într-o varietate infi­­nită de ipostaze şi erodează cu o forţă neobiş­nuită, sub aparenţa-i „nevinovată“, structurile de rezistenţă ale unei societăţi. Iar dacă galeria tipurilor concrete înfăţişate de Caragiale ne tri­­mite la o anumită epocă, cu circumstanţele ei concrete, au fost cumva excluse, peste timp metamorfozările acestor tipuri ? Am mai resimţi atunci atît de viu, de intens actual pe Caragiale, ne-am ţine atît de strîns de memorabilele sale replici, de fapt nu doar memorabile, ci care n-au cum să fie uitate! Singură această împre- Damian HUREZEANU (Continuare în pag. 14) ARGEȘ NR 8/1987 - pag. 11

Next