Argeş, 1987 (Anul 22, nr. 1-12)
1987-08-01 / nr. 8
stepere literare argeșeite Ion Marin IOVESCU Un moralist Omul, dar mai ales prozatorul Ion Marin Iovescu, cel ce l-a făcut pe subtilul critic literar Eugen Lovinescu să-l compare, în prefața ce i-a scris-o, în mai 1936 la volumul de debut Nuntă cu bucluc, cu Creangă, considerîndu-l un al doilea mare prozator popular, de data aceasta al meleagurilor muntene, ar fi avut acum 75 de ani (n. 6 august 1912) dacă nu pornea pe calea umbrelor cu zece ani în urmă, la 9 august 1977. Născut în comuna Spineni, situată în partea de nord-est a judeţului. Ort, la 40 km. depărtare de Piteşti, el a fost şi încă mai este considerat pe nedrept „oltean“ şi aceasta dintr-o eronată încadrare făcută de unii cercetători, care încă mai înglobează vechiul teritoriu al judeţului, situat total în stînga Oltului, deci în Muntenia, ca făcînd parte din ţinutul Olteniei. Toată viaţa materială şi spirituală a comunei natale, precum şi a comunei Tătuleşti şi inclusiv a satului Cioflic, în care se desfăşoară violenţa şi aproape inumana poveste din Nuntă cu bucluc, este grefată pe pitorescul ludic al ancestralei paremiologii, folosită de scriitor la tot pasul. Crescut în atmosfera vieţii rurale libere, atent şi fidel memorizator al manierei de exprimare orală, făcută fără control şi acord gramatical de consătenii din mijlocul cărora s-a ridicat, Ion Marin Iovescu a reţinut şi a depozitat în memoria sa, ca un neobosit culegător de folclor, o comoară inepuizabilă de zicători, proverbe, strigături sau cîntece de lume, pe care le-a folosit la timpul respectiv, ca un pictor peisagist în canavaua scrierilor sale. El este printre puţinii scriitori care îşi construiesc proza pe conflicte deosebit de violente, dureroase şi incredibile uneori, susţinute de un limbaj împestriţat cu expresii de vorbire nativă, locală, adunate întocmai ca în Povestea vorbii, din gura oamenilor de la sate, sau din mediul urban, de preferinţă a mahalalelor Capitalei. Debutează în 1934, la „România literară“, condusă de Liviu Rebreanu, şi frecventează statornic cenaclul „Sburătorul“, de sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu, cel care îl remarcă şi îl impune atenţiei cititorilor ca pe un prozator de primă mărime. După romanul de debut Nuntă cu bucluc (1936) publică, în 1941, o daravelă de proces, în 1943, Oameni degeaba, în 1967, Lacrimi pe pîine, în 1974, Soare cu dinţi, iar în 1977, Marea vîlvătaie, închinată revoltelor ţărăneşti din 1907. Ion Marin Iovescu, bărbatul brunet, cu ochi negri expresivi şi umbriţi de sprîncene uşor arcuite sub o frunte înaltă şi larg deschisă spre soare şi mărginită de un păr ca pana corbului, purta ca semn distinctiv şi o mustaţă mică, tăiată ca un triunghi ascuţit, cu toată duritatea cuvântului ce-i ieşea zgomotos din gură, cu toată privirea seducătoare şi persuasivă ; era, în cele din urmă, un mare visător, un sentimental boem, îi plăceau discuţiile tari, cu scăpărări aprige de cuvinte frumos spuse, dar direct, fără ocolişuri şi ascunzişuri. Apăra cu toata convingerea literatura bună şi pe scriitori şi avea păreri democratice cu privire la esenţa şi conceptul de creaţie. într-o zi, la o masă de cafenea, în piaţa veche a Piteştiului, incitat şi de gustul amar al băuturii cu puteri miraculoase asupra nervilor senzoriali, dar pornit şi pe destăinuiri intime legate de procesul de creaţie literară, a scos carioca din buzunar şi fără ochelari (era în ziua de 29 decembrie 1972, cînd afară fulgura şi sufla răguşit Crivăţul) a aşternut pe patru file de bloc-notes următoarea confesiune : „Pentru mine literatura reprezintă acel fior de ardere interioară a cuvînului, de transcendere într-o alta lume nevăzută, care te instalează, ca să zic aşa, turceşte, în mijlocul emoţiei estetice directă, sau cum zicea Lucian Blaga, în cuvîntul mîntuit. Şi cind afirm acest lucru, mă refer nu numai la poezie, dar şi la proză, care e guvernată de aceleaşi legi interioare. De aceea, după mine moralitatea în artă e pusă greşit de cei mai mulţi. Arta morală e cea izbutită, cea care îţi produce actul contemplaţiei, adică cea care te purifică şi te înalţă în lumea ozonată a marilor idei şi a sentimentelor alese, nobile, desăvîrşite. Şi acest lucru se obţine numai prin trambulina cuvîntului, prin incendierea ingenioasă a metaforelor, care obligă sufletul la o stare de incandescenţă unică, inedită. Numai sub forma aceasta literatura lucrează în sufletul nostru şi moralizează. Iar literatura imorală e literatura neizbutită, care consumă hîrtia şi timpul nostru, citind-o.“ Acesta a fost Ion Marin Iovescu , un scriitor „sadic“ cu eroii povestirilor sale, din dorinţa de moralizare a literaturii, a cititorilor. Ion CRUCEANUA Convorbiri despre poezie Victor ATARIASUI) Eminescu - o preocupare constantă Trecuse de ora 19. Criticul Victor Atanasiu şi cîţiva tineri scriitori, membri ai Cenaclului „Confluenţe", sosiseră de la amiază în staţiunea Voineasa, din judeţul Vîlcea. Pe ultima terasă a unui complex turistic, avînd în apropiere panorama munţilor înveşmîntaţi în brazi, am purtat o convorbire pentru Revista „ARGEŞ". îmi place să cred că ceva din spiritul de o dialectică percutantă care este Victor Atanasiu transpare în textul de mai jos. — Ce face un critic cînd nu conduce un cenaclu, cînd nu citeşte cărţile contemporanilor spre „ierarhizare" şi cînd nu se află în redacţie , ce face un critic în timpul liber, Victor Atanasiu ? — în mod fatal nu am cum să ştiu ce face, în genere, un critic în timpul liber. Cel mult pot să spun ce fac eu. Dar cum discuţia noastră urmăreşte să graviteze, din cîte înţeleg, în jurul literaturii, iar nu ca prin ea subsemnatul să facă dezvăluiri cu caracter aşa-zicînd memoralistic (!), sentimental etc. îţi propun să trecem la întrebarea următoare. — Am urmărit chiar în „ARGEŞ" un serial de articole despre Eminescu. Nu știu cum ar trebui să sune întrebarea : Eminescu este o preocupare „mai veche", o preocupare „mai nouă" sau o preocupare „constantă" ? — Pentru orice critic român, în măsura în care aspiră să poată fi considerat realmente un critic, Eminescu nu are cum să nu fie decit o preocupare constantă. în ceea ce priveşte serialul pe care l-ai amintit, publicat timp de 7 numere (cu oarecari pauze între apariţii) în paginile Revistei „ARGEŞ", el se înscrie în cadrul unor preocupări, pe care le am de prin 1972, de a comenta apariţii editoriale recente din operele clasicilor, cu alte cuvinte, de-a comenta reeditările. E vizibil că ele deţin o pondere simţitoare, altfel pe deplin firească (justificată), în cuprinsul volumelor „la zi". Exploratorul actualităţii literare având menirea a da seama asupra a tot ceea ce iese, cu un termen mai vechi, de sub teasc, se implică, se înţelege, în datoria să aibă „în vizor" şi placheta cutărui debutant şi o carte a unui scriitor de mult consacrat, dar şi o retipărire a letopiseţului lui Miron Costin, apărută în seria „Arcade" ori un voluminos tom dintr-o ediţie ştiinţifică din „Opere" de Sadoveanu sau un roman de Al. Ivasiuc, să zicem, republicat în B.P.T. Serialul despre proza lui Eminescu a pornit de la o o intenţie mult mai modestă : aceea de a face un succint comentariu la volumul VI din ediţia de „Opere" a marelui poet, volum îngrijit de Aurelia Rusu. S-ar putea însă să nu prea am aptitudini de istoric literar. Interes foarte susţinut pentru tot ceea ce ţine de latura aflată în afara interpretării propriu-zise a literaturii în mod hotărît nu am. La fiecare om, deci şi la un critic, există un conflict între vocaţie şi aspiraţie. Sau, ca să nu par prezumţios, între aplecarea firească lăuntrică şi ceea ce cel în cauză şi-ar fi dorit să fie. Probabil mi-ar fi plăcut să fiu un foiletonist care să analizeze prompt, succint, apariţii editoriale intrate în sfera aşa-numitei „critici de întîmpinare", lucru pe care l-am făcut intermitent in primul rînd din pricina faptului că, în ciuda strădaniilor depuse, în cei 14 ani în care public 2—3—4 articole de critică lunar, nu am dispus niciodată de o rubrică săptămînală la vreo publicaţie. în cuprinsul apariţiilor amintite ar intra şi cele ale clasicilor. S-ar putea însă să fie vorba de ceva mult mai profund şi atunci sus-pomenita neşansă a fost pentru mine un factor favorizant : de fapt îmi place să analizez dintr-o multitudine de puncte ele vedere, pe toate feţele, un anumit aspect dintr-o carte, ori dintr-un sector de activitate a unui scriitor, ori din întreaga lui operă pe spaţiul reclamat de ceea ce am de spus (unul extins aşadar !) recurgînd desigur la toate citatele care confirmă, atent interpretate, punctul de vedere ce mă străduiesc a-l susţine. Prin urmare am dorit să scriu o recenzie la un volum de opere eminesciene, dar un imbold lăuntric ireprimabil m-a împins spre un eseu de oarecari dimensiuni. — Ce reprezintă pentru dumneavoastră poezia ? — Dintodeauna am avut impresia că poezia mi-e mult mai puţin „la îndemînă" decit alte genuri literare. Și, sincer să fiu, am nutrit teama că o înţeleg mai puţin decit proza sau teatrul. De acea critica de poezie caut să o practic cît mai susţinut. Un critic, mai ales un foiletonist, nu trebuie să ocolească nici un domeniu al literaturii ! Un mare om politic englez (tuturor ne plac comparaţiile cu personaje ilustre !) se temea să călătorească cu avionul şi de aceea toată viaţa a călătorit cu avionul, iar un ilustru critic român contemporan s-a mărturisit a nu fi „un cititor de romane" şi a dat o remarcabilă sinteză despre romanul românesc. Terorile, ororile, complexele de inferioritate pot fi, cum se observă, fecunde. — De fapt, ce este important, după opinia dumneavoastră, în cadrul fenomenului poetic contemporan ? — Faptul cum vîrfuri ale generaţiei ’60 ori ale celor care au urmat se completează, într-un mod inefabil, unul pe celălalt, permiţînd calificativului de complexitate în legătură cu peisajul liricii actuale să nu funcţioneze ca o vorbă goală. — Aţi emis la un cenaclu (la care aţi participat ca invitat) o opinie foarte interesantă referitoare la poezia generaţiei ’80. Aţi dori să o nuanţaţi ? — A nuanţa o opinie „foarte interesantă", cum spui, înseamnă pentru mine a răspunde, datorită aplecării spre „mărunţire", spre analiză detaliată pentru a reliefa un anume punct de vedere, aplecare ce o mărturiseam mai devreme, în cîteva pagini bune de text. Aşa că deocamdată să renunţăm. — Şi totuşi, ce este poezia ? — Şi totuşi ce este iubirea ? Ioan IACOB Timpul marilor clasici Eminescu, Creangă, Caragiale — trei nume care sunt şi astăzi emblematice pentru literatura română. Trei opere cu rol structurant al creaţiei noastre literare ; trei mari realizări care definesc geniul nostru artistic şi îl proiectează în universalitate. Trei impunătoare fapte de cultură pe care se înalţă conştiinţa de sine a literaturii române şi se conturează individualitatea ei în orizont european. Trei personalităţi artistice atît de diferite şi aflate totuşi într-un acord profund de simţire şi sensibilitate. Domeniile literare pe care Ie cultivă sunt cu totul deosebite ; ele se articulează însă într-un tot cu semnificaţii de sinteză a unei literaturi şi a capacităţii ei de afirmare. Ce ne propune conjunctura culturală de ansamblu din România acelei perioade şi condiţia creatoare a fiecăruia dintre marii clasici pentru explicaţia acestui „moment ales" al artei noastre ? Pe plan general factorul proeminent al vieţii culturale este, desigur, curentul Junimii şi direcţia pe care el le imprimă ideii de creaţie şi de realizare spirituală. Fără atmosfera favorabilă creată de activitatea Junimii şi fără contribuţia ei la constituirea unei conştiinţe adecvate impulsiunii şi receptării marilor valori artistice, e greu să ne imaginăm că opera celor trei clasici ar arăta la fel cum ni se înfăţişează astăzi. Două aspecte ne par esenţiale în activitatea Junimii , funcţia ei constructivă, modelatoare în plan cultural, şi articularea valenţei naţionale în artă cu spiritul critic. Adversarii Junimii au invocat gratuit inaderenţa acesteia la naţional ; în cauză era de fapt inaderenţa lor la spiritul critic. Neputînd să repudieze deschis ideea spiritului critic şi implicaţiile sale în edificarea unei culturi, ei au creat artificial o ţintă de atac a Junimii. Toată activitatea Junimii probează însă că sublinierile din 1882 ale lui Maiorescu nu au fost cuvinte de circumstanţă. El preciza atunci : „...subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională şi personajele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales ale ţăranului şi claselor de jos". Alternativa junimism (directivă estetică junimistă) sau specific naţional a fost una fals creată de adversarii curentului ; alternativa reală era : specific naţional şi spirit critic (cu întreaga bogăţie de sensuri şi de conţinut a acestuia), sau aşa-zisă „artă naţională" fără spirit critic ? înainte de orice, junimiştii au ţinut să atragă atenţia că mediu cultural înseamnă nu doar forme instituţionale corespunzătoare şi o „producţie" cu caracter ştiinţific, literar sau artistic, ci şi nivelul de realizare a acesteia. Pledoaria pentru autenticitatea actului creator în cultură, întărită de demnitatea propriului demers în domeniu, reprezintă unul din meritele incontestabile ale mişcării junimiste în devenirea culturii române. Chiar de la începutul activităţii sale, Titu Maiorescu atrăgea atenţia că ceea ce trebuie dobîndit este conştiinţa valorii în sfera culturii, ca de altfel şi în cea public-administrativă. Pentru mişcarea culturală, arăta el, prejudiciabilă este nu atît prezenţa unei opere, sau chiar a unei direcţii eronate, cît eroarea în criteriul de judecată al acestora, cu alte cuvinte confuzia valorică.Cu adaosul că pe lingă intuiţie şi capacitate de înţelegere, criteriul valoric are şi o dimensiune social-istorică ţinînd de mediul cultural, de exigenţele şi de felul în care societatea şi elitele sale intelectuale simt şi formulează aceste exigenţe). Aci Maiorescu nu admitea vreun rabat, dacă istoric sunt explicabile faptele de cultură minore — spunea el —, tocmai năzuinţa de a ne înscrie în circuitele mişcării culturale internaţionale şi de a ne afirma individualitatea proprie impuneau examenul acestora cu rigoarea cuvenită. De la formula lui Eliade : „scrieţi băieţi, numai scrieţi", la imperativul actului de cultură exemplar este o diferenţă vizînd nu doar situaţia concret istorică, ci şi modul în care trebuie construit edificiul unei culturi. Dar este şi năzuinţa de a depăşi condiţia dată, năzuinţă izvorîtă tocmai din conştiinţa vie a mişcării culturale europene, în manifestările sale reprezentative. Junimismul contribuie efectiv la realizarea acestui deziderat şi în aceasta rezidă latura constructivă a spiritului critic al Junimii. Aci nu numai a negat sau contestat, — aşa cum a făcut cu precădere în plan social-politic — dar a şi clădit şi a indicat o alternativă creatoare. în această perspectivă, şi materializînd parcă spiritul şi năzuinţa Junimii, se situează opera „celor trei mari". A fost o conjunctură fericită de şanse a Junimii că tocmai atunci au ţîşnit cîteva spirite geniale — Eminescu, Creangă, Caragiale — pe care a ştiut să le atragă, şi are acestor spirite că atunci Junimea inaugura „o nouă direcţie" în cultura română. Cit priveşte condiţia creatoare a trio-ului clasic din epocă observăm caracterul paradoxal al unor traiectorii foarte diferite care concură însă la un ansamblu unitar. Mai întîi Eminescu, încă la 1872 Titu Maiorescu îl definea ca „om al timpului modern", prin sensibilitate, dar şi prin formaţie culturală. De atunci încoace întreaga exegeză eminesciană a urmărit să pună în valoare capacitatea excepţională a poetului de a capta iradierile culturii europene într-un efort istovitor de autoformare ca „om al culturii depline" şi cu o deschidere uimitoare la mişcarea de idei a timpului său. Eminescu a vădit nu numai o sete nestinsă de cunoaştere ; el a trăit intens actul cunoaşterii cu acea gravitate şi cu simţul marii răspunderi pe care o implică asumarea culturii, aspecte evidente în întreaga lui creaţie, în ţinuta lui intelectuală. La Eminescu se conjugă, aşadar, o sensibilitate poetică de excepţie cu iradierile intense ale formaţiei sale înalt culturale. Opera poetică şi, în felul ei, publicistica stau mărturie a procesului de ardere întru cultură a lui Eminescu, a intensităţii cu care se apropia de lumea ideilor. Pe scrisul poetului se află întipărite semnele culturii vremii sale, filtrate de o minte pătrunzătoare şi de o individualitate artistică de excepţie. Cu totul altfel se articulează la marea creaţie a vremii Ion Creangă. El aduce în circuitul artei suflul proaspăt al geniului popular. Opera lui este una de intuiţie, spontaneitate şi rafinament „naiv". Are ceva din perioada de „copilărie" a artei în care au fuzionat fericit trăirea intensă a vieţii cu puritatea sentimentelor şi cu adânca comuniune dintre om şi natură. Creangă mută această modalitate a artei , în plină civilizaţie modernă ; reuşita e deplină şi senzaţia e de uimire şi admiraţie. Iar faptul că lumea spre care se îndreaptă interesul său este copilăria e cît se poate de semnificativ. Numai aci, în lumea copilăriei, Creangă putea găsi o percepţie a exigenţei cu unele corespondenţe perioadei de afirmare a „copilăriei artei", aşa cum caracteriza Marx epoca poemelor homerice. Aci te reîntîlneşti cu plenitudinea vieţii, cu trăirea intensă a acesteia, cu integrarea deplină a fiinţei în comunitate şi în cosmic. Orice artist de întinsă cultură ar fi ratat mai degrabă, după părerea noastră, o asemenea temă deoarece reflexia de tip cultural e o piedică în calea ingenuităţii. Or, pentru vîrsta „copilăriei artei" esenţiale sînt această stare şi acest sentiment. Prin Creangă geniul popular românesc a făurit, aşadar, un epos al copilăriei în care a topit tot parfumul spaţiului de viaţă şi de existenţă a ţăranului român. Altele sînt sevele artei lui Caragiale şi destinul acesteia. Ea sintetizează contradicţiile civilizaţiei moderne române. Este cronica unei epoci şi a problemelor ei. Caragiale face radiografia societăţii şi a timpului în care a trăit trimiţînd din scrierile sale vii fascicule de lumină spre această lume. Spiritul său de observaţie este fără greş şi aproape fiecare gest în care se materializează acţiunea eroilor săi (fie că e vorba de teatru sau de Schiţe şi Momente) dezvăluie sensuri ce transcend cu mult peste situaţia imediată din care se ivesc. Opera lui Caragiale îndeamnă la autocunoaştere şi autoanaliză. Nu doar în perspectiva imediată a mediilor pe care le evocă, ci intr-una mai largă, de mentalitate şi psihologie social-istorică, în focarul demersului său critic Caragiale a situat, cum ni se pare, filistinismul mic-burghez, fenomen ce se insinuează într-o varietate infinită de ipostaze şi erodează cu o forţă neobişnuită, sub aparenţa-i „nevinovată“, structurile de rezistenţă ale unei societăţi. Iar dacă galeria tipurilor concrete înfăţişate de Caragiale ne trimite la o anumită epocă, cu circumstanţele ei concrete, au fost cumva excluse, peste timp metamorfozările acestor tipuri ? Am mai resimţi atunci atît de viu, de intens actual pe Caragiale, ne-am ţine atît de strîns de memorabilele sale replici, de fapt nu doar memorabile, ci care n-au cum să fie uitate! Singură această împre- Damian HUREZEANU (Continuare în pag. 14) ARGEȘ NR 8/1987 - pag. 11